20 nov. 2015

EMINESCU – CTITORUL ȘI ZIDITORUL LIMBII ROMÂNE


Lucidul, întotdeauna cumpătatul și adesea ironicul Tudor Arghezi a consemnat, cu circa jumătate de veac în urmă: „Să se vorbească despre Eminescu mai des și cât mai des e o datorie. E doar unul din ctitorii și ziditori. De ce să fim reticenți?” Într-adevăr, de ce să fim reticenți, mai ales că însăși conștiința noastră, așa-zisă modernă sau postmodernă (dar aflată doar în intenția de a deveni astfel), face tentații disperate de a surprinde, în desăvârșire valorile noastre morale și spirituale, în baza cărora să ne definim ființa modernă sau postmodernă (facă-se după placul fiecărui). Și aici ar fi foarte indicat să vorbim despre modernul (sau postmodernul!) Eminescu, care, în același timp când „moda” și, nu arareori, vrerea, „mai marilor lumii” sau aroganța „atotștiutorilor” impuneau în circuitul oficial, anume în momentul oportun de dobândire a nivelului ei cultural și științific de limbă literară, o limbă „păsărească”, ce nu avea nimic din plastica și înțeleapta limbă românească, ziaristul și poetul Eminescu îi apară ființa neaoșă, demonstrând, pe viu și concret, că „Limba dezvoltă cugetarea” sau că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” și de aici una singură ne e datoria ca moștenitori în drept ai celor care au plăsmuit-o și ne-au încredințat-o.
În acest sens, a avut dreptate Arghezi, Eminescu a fost un ctitor, dar și un ziditor al limbii române literare moderne, clipocind cu migală și har la acest „izvor de horum-harum” și plăsmuind-o în inconfundabilele sale opere, care postmodern fie spus, nu necesită o rescriere, precum ar fi în cazul multora de dată mai recentă. Și acest fapt s-a produs, în primul rând, pentru că Eminescu, din simțul datoriei de „fi al veacului copil”, a răspuns, prin tot ce a făcut, la așteptările timpului său, căutând cuvântul „ce exprimă adevărul”, trăind profund și sincer (precum adeveresc și contemporanii) soarta dramatică a poporului său, căruia i-a dorit o „țară de glorii, o țară de dor” și de prosperitate economică, fiind neîndurător cu obtuzii la nevoile țăranilor și a tinerii generații, , pe care o vedea angajată plenar în soarta țării, dar dintr-un acut sentiment al datoriei și responsabilității, transformându-și pana într-o armă de temut pentru toți „răii și famenii” timpului. În acest sens, poetul a impus și edificat în cultura civică un nou mod de a fi: intransingent și temerar, activ și documentat, așa cum se cere astăzi.
Se impune aici o observație a lui C. Noica: „nu numai poeți, ci și învățați, gânditori, oameni de știință, conștiințe pot naște și crește sub exemplul de pasiune pentru cultură a lui Eminescu”. Capitolul despre conceptul de cultură și valoarea lui în sens eminescian este unul aparte, diriguitor și, bineînțeles, actual fiind convingerea poetului că „Noi trebuie să fim o țară de cultură în partea aceasta înăsprită a lumii”. În acest plan, poetul este un întemeietor prin vocație și asumare, cunoașterea operei integrale a lui Eminescu fiind astăzi o necesitate, în special pentru tinerii studioși.
De aceea a vorbi astăzi despre Eminescu este o datorie, un semn al conștiinței noastre moderne și atunci când îl invocăm prin „acasă la dânsa limba română este o bună gospodină și are multe de toate”, și atunci când, pentru a ne revigora spiritul, ne zicem: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece…”, amintindu-ne: „Patria noastră e numai prezentul”, să lucrăm deci în spiritul lui.
Tamara CRISTEI, doctor conferențiar universitar