16 nov. 2015

EMINESCU, poet național

                                                              Ion Druță

Moldovenii se nasc cu o nespusă patimă pentru muzicalitatea și frumusețea limbii materne, astfel încât nu e de mirare că, așa cum a zis cândva Alecsandri, la noi fiecare se naște poet. Astăzi patrimoniul poeziei noastre o fi trecut de o sută de volume, iar poeți avem cu nemiluita. Poeți academicieni, cu operă masivă, probată de vreme, poeți în floarea vârstei, plini de vervă și mușchi, poeți timizi și tineri, cu câte-o cărticică, cu câte-o poezioară la suflet, poeți anonimi, pierduți în iarba poporului, dar care la un moment dat, la un prag de vremuri, la o răscruce de destine, se ridică pentru a lansa o doină, o baladă, o cimilitură, o vorbă de duh ce va rămâne pururi în fașa limbii noastre, pe când el poetul anonim, se va întoarce înapoi în iarba poporului, devenind ceea ce fusese până atunci – un simplu fir de iarbă verde.
Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colțurile lumii. Totuși, în sânul unei culturi, oricât de mulți, oricât de mari poeți ar vi avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domnește unul, numai unul care se cheamă poet național. Ceilalți își fac de acum rând în urma lui. Se întâmplă ca și acolo, în umbră, să fie poeți mari, să fie opere care, puse alături de opera poetului național, poate ar fi chiar în câștig, dar nimeni nu va îndrăzni să facă o astfel de confruntare, lumea literelor întregului neam acceptând prioritatea și stema, și domnia acelui prim poet.
Orașele au frunțile lor turnate în bronz. Zi de zi, anul întreg, mănunchiuri de flori fac de strajă la temelia celor monumente, pentru a însemna locul unde a fost legată făclia unui talent de recunoștința unui popor. „Numele meu va străbate largul necuprins al Rusiei” – se poate citi în centrul Moscovei. Și, puternic, mă voi ridica în calea soarelui…” – e scris pe marmura ce poartă chipul lui Rainis. „Mai am un singur dor” – șoptește bătrânul tei de la marginea cimitirului Bellu.
Împreună cu măreața și strălucitoarea lor operă, poeții naționali ne aduc o sumedenie de legende, taine, rânduri nedescifrate, șoapte nedeslușite. Deseori legendele vin să întregească opera, iar opera vine să confirme legenda. Ne-am împăcat să le primim pe toate așa cum sunt, să ne bucurăm și să le credem pe toate, dar, pentru că trăim într-o epocă în care toate adevărurile sunt puse la îndoială, când tot ce se bănuiește a fi sfânt este săpat din temeliile sale, să vedem ce, adică, o fi însemnând „Poet Național” în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci.
Mai întâi de toate, firește popularitatea operei. Și nu e vorba de numărul edițiilor, de numărul tălmăcirilor în unele limbi străine, de cel al studiilor ce i-au fost consacrate, deși toate acestea își au și ele de spus cuvântul lor. Popularitatea poeților naționali e ploaia ceea de început de primăvară ce coboară până în adâncuri, găsește fiece sămânță și o îndeamnă să spargă cu colțul său firav scoarța întunericului, pentru a răzbate la soare și lumină.
Pana la Eminescu a avut marele dar de-a așterne pe hârtie versuri de-o muzicalitate, de-o frumusețe copleșitoare. „Ce te legeni, codrule”, „Pe lângă plopii fără soț” …O bună jumătate din versurile lui Eminescu au devenit cântece populare ce se cântă de ani de zile prin sate, în câmp, pe la nunți și șezători. Mulțime de oameni simpli, oameni care te-ai mira de-au frunzărit vreun volumaș de versuri eminesciene, poartă în suflet versuri de-ale lui. Le-au prins așa, din vânt, cum se prind ele deseori în lume, s-au minunat de frumusețea, de înțelepciunea lor și au rămas să le poarte ca pe-o minune, ca pe-o comoară, la descoperirea căreia, într-un anumit fel, au participat și ei.
Dacă ar fi să-l oprești în drum pe acest om simplu din popor și să-l întrebi – ale cui sunt aceste versuri, poate că nici n-ar fi în stare să-ți răspundă. De l-ai întreba pentru ce le tot poartă cu el o lungă viață de om, ar zice „D-apoi că, iaca, nici eu nu mai știu”. Dacă, însă, i-ai cere să se dezică, să se lase de acele vorbe frumoase, nu ar primi cu nici un preț, zicând că sunt ale sale, sunt roada sufletului său.
Pesemne, asta se și cheamă poet național.
 (fragment)