2 dec. 2015

Mihai Eminescu, promotor al unui învăţământ modern

                                                                                             Profesor Viorica Ioviţă, Craiova

Motto: „Un nou Eminescu este de neconceput fără desluşirea intimă a unui hommo eminescianus complex.” M. Cimpoi
            Paradoxal, în Eminescu au coexistat: poetul visator, romanticul genial, dar si politicianul activ şi revizorul şcolar conştiincios, dinamic, curajos.
            La 1 iulie 1875, M. Eminescu a fost scos din postul de director al Bibliotectii centrale din Iaşi şi numit revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui ( Arhiva istorică a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 2790/1875 ). El a răspuns că primeşte acest post pentru a cunoaşte mai bine realităţile satelor româneşti, după cei 4 ani de studii la Viena si Berlin.
            Revizoratul şcolar este unul din episoadele vietii de calvar, pe care a trait-o Eminescu.  „Lucrările de cancelarie – nota Perpessicius – unele...executate de însăşi mâna poetului cu admirabila sa scriere caligrafică, procesele verbale ale inspecţiilor, rapoartele către felurite autorităţi reprezintă mai mult decat cronica unui an ( 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876 ) din biografia marelui poet; ea este în acelaşi timp şi cronica învăţământului, bogată în sugestii, caracteristice pentru o întreagă epocă din istoria noastră contemporană”.
            Mihai Eminescu, în lumina documentelor ce-l prezintă ca revizor şcolar, ni-l înfăţişează străbătând sub zile de noiembrie drumul până la Andrieşeni, urcând dealurile pentru a ajunge la Şipotele şi întorcându-se prin glodurile Jijiei în aceeaşi zi la Andrieşeni. „În mijlocul unei ierni cumplite, cu o sanie de împrumut, de la Cârniceni spre Perieni, rostogolindu-se cu sania, din cauza viscolului şi a nămeţilor de zăpadă” - iată cum apare Eminescu în „Amintirile învăţătorului Mihai Lazăr” publicate în „Cuget clar” din 4 noiembrie 1938.
            Revizorul M. Eminescu a fost un luptator pentru democratizarea învăţământului, inspirat de şcoala aspră a vieţii sale, ori învăţând din cursurile de istoria filosofiei, de logică, de istorie, drept, anatomie, filosofie şi economie politică audiate la Universităţile din Viena şi Berlin. Dar mai mult au contat legăturile directe cu problemele pedagogice, pe când i-a suplinit pe Xenopol – la cursul de logică – şi pe Samson Botnărescu – la cursul de germană – la Institutul Academic din Iaşi ( un fel de liceu particular pentru copiii bogaţi ). Ca profesor de germană – cum apare in unele documente – Eminescu dădea teme diferenţiate elevilor, le urmărea cu exigenţă progresul şcolar, ceea ce i-au atras indepărtarea din şcoală în urma reclamaţiilor.
            Ţinea deopotrivă la instrucţia ca şi la educaţia tinerilor spre binele ţării „o educaţie justă preface o masă de indivizi, ce se întâmplă a trece pe aceeaşi bucată de pământ, într-un popor ce menţine o ţară” ( M. Eminescu, „Timpul” – 12 iulie 1880 ). În şcoală, copiii trebuie să înveţe a gândi şi a simţi româneşte, educaţia trebuie să inspire „la zeci de mii de cetăţeni viitori, aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor” ( Ibidem ).
            Slavici îl caracteriza pe Eminescu astfel: „ca revizor, era de o rară disciplină intelectuală, punând punct de exemplu, într-un scurt timp, haosului de cereri, adrese, tablouri ale şcolilor, cataloage, grupându-le în dosare cusute şi numerotate” , realizând o arhivă bine organizată lăsată urmaşilor. De aceea, un capitol interesant de urmărit este cel al activităţii organizatoric-administrative, bazate pe cercetarea reală a şcolilor; pe teren el a urmărit judicios: starea unităţilor de învăţământ, dotarea materială, funcţionarea reală, salarizarea învăţătorilor, etc... Numai astfel şi-a putut întemeia rapoartele pentru măsuri de îndreptare a lucrurilor. Unul din documentele importante este referatul revizorului şcolar asupra conferinţelor desfăşurate în judeţele Iaşi şi Vaslui în care înfăţişează nivelul de pregătire al învăţătorilor, cauze, propuneri.
           
Una din tezele revizorului Eminescu, susţinută în variate modalităţi, a fost cea a cuprinderii unui număr cât mai mare de copii în şcoală. A constatat că „obligativitatea învăţământului e o iluzie” . A întreprins o revizie de 10 zile, la 28 august 1875, în 54 sate din Vaslui înainte de începerea cursurilor, tocmai pentru a demonstra această concluzie şi totodată a se vedea netemeinicia datelor oferite de prefectură, Ministerului. Şcolile erau nu în comunele centrale, ci in satele mărginaşe, fiind foarte greu de frecventat de copiii săraci, cărora le trebuiau mijloace de deplasare, îmbrăcăminte. Deşi „Legea instrucţiunii din 1864” prevedea învăţământul primar obligatoriu şi amenzi usturătoare pentru părinţii ce nu-şi trimiteau copiii la şcoală, aceasta n-a fost o solutie viabilă. Sărăcia îi împiedica să-i trimită la şcoală şi să-şi plătească amenzile, situaţia alunecând mereu înspre mai rău. Autorităţile însă interpretează aceasta ca pe o aversiune a populaţiei faţă de şcoală, reaua intenţie a acesteia. De aceea Eminescu propune ca soluţie înfiinţarea de şcoli în comune, reparea celor vechi, în locul celor foarte vechi, umede, insalubre şi construirea unor şcoli noi prin mărirea bugetului primăriilor. Astfel, pleda pentru şcoli noi, de exemplu, în satele Rădeni, Liţcani, Prisăcani, unde şcoala... e aproape o ruină, încât chiar în prezent nu se poate ţine şcoala în ea”.
            Aceste tablouri elaborate cu trudă de Eminescu către minister, având foarte multe anexe documentare, erau în final modificate de prefecţi peste capul acestuia, ceea ce a avut ca rezultat dese ciocniri violente între revizorul şcolar şi autorităţile administrative.
            Întreaga activitate de apărător al drepturilor învăţătorilor era determinată de înţelegerea rolului şcolii în viaţa ţării, prin care, mai ales Eminescu înţelegea ţăranii. Pentru el, primarii, notarii şi perceptorii erau scribii netrebnici cu salarii mai mari decât ale învăţătorilor, cu ştiinţă de carte mai mică decât a acestora, dar dispunând încadrarea şi destituirea lor, de multe ori după bunul lor plac. De aceea revizorul contesta drepturilor acestora la decizie asupra situaţiei învăţătorilor. „Valoarea unui învăţător n-o poate constata decât un pedagog practic şi numai la faţa locului, în şcoală şi cu copii instruiţi de acela. Orice control formal de altă natură este nesuficient, dacă nu periculos.” ( Eminescu, „Curierul de Iaşi” din 3 decembrie 1876.) Cum la încadrarea învăţătorilor se produceau mari abuzuri, el a luptat şi a reuşit – din păcate, în puţine cazuri – să impună criteriul competenţei demonstrate prin examen precum şi salarizarea diferenţiată în funcţtie de rezultate şi pregătire. Cum şi examenele puteau fi formale, Eminescu a cerut mai multă exigenţă, înlăturarea favoritismului. Pentru că salariile erau mici – ajungeau la 74 lei – 30 lei/lunar ( reduceri, încadrări inferioare categoriei, etc...), Eminescu a înaintat Ministerului Instrucţiunii referate prin care cerea trecerea multor învăţători la şcoli de gradul I, mărirea alocaţiilor comunale pentru învăţământ. Iată o asemenea cerere: „De aceea, vă rog, cu ocazia formării bugetelor comunale rurale, să se şteargă cel puţin prisositoriul ajutoriu de notar, iar salariul acestuia să se treacă pe seama învăţământului.” . Toate însemnările lui Eminescu sunt făcute cu durere, arătând atâtea anomalii precum că tinerii care intră în învăţământ sunt muritori de foame şi sunt izolaţi în lucrarea şi tendinţele lor ca o frunză pe apă.
            Se mai poate sublinia şi un alt aspect diferit de cele menţionate până acum şi anume atitudinea necruţătoare a lui Eminescu faţă de învăţătorii care trădau interesele şcolii, făcând chiar compromisuri. „Asupra unui învăţător – scria Eminescu – nu trebuie să atârne nici măcar pretextul unei desconsiderări din partea concetăţenilor şi a şcolarilor săi” ( Arhiva istorică centrală a statului, fondul ministerului instrucţiunii, dosar 3063/1876, fila 41 ) Astfel a cerut ministrului pedepsirea primarului şi a învăţătorului din Şipote şi Andrieşeni pentru că primul n-a dat lemne şcolii, iar al doilea n-a şcolarizat elevii, făcând procese verbale fictive de ţinerea exemenelor. Eminescu a obţinut sancţionarea lor exemplară, dar după demiterea sa din învăţământ, aceia au revenit la posturi. Un alt exemplu: Titus Mărgărescu, directorul şcolii primare numărul 2 din Tătăraşi avea o şcoală slabă. Unica „metodă didactică” pe care o folosea era bătaia. Elevii deveniseră servitorii săi personali, iar lemnele şcolii le vânduse în profitul său propriu. Situaţia îl nemulţumeşte profund pe Eminescu, care cere pedepsirea, deşi ştia că directorul avea un suport politic destul de puternic.
            În toate acţiunile sale, unele eşuate, Eminescu a fost sprijinit de învăţători cinstiţi şi harnici între care şi Ion Creangă, ceea ce a contat mult pentru moralul său, altfel clătinat de atâtea strâmbătăţi. Acţionând cu seriozitate pe linia îmbunătăţirii calităţii învăţământului, Eminescu nu şi-a cruţat eforturile pentru a îmbunătăţi cunoştinţele pedagogice ale învăţătorilor, nu numai în anul revizoratului său, dar şi în următorii, prin presa la care a colaborat: „Curierul de Iaşi” , „Contemporatul” , „Timpul”, etc...
            Un prim mijloc au fost conferinţele organizare la Iaşi între 20 iulie – 10 august şi la Vaslui între 10 – 30 august. A ales câţiva pedagogi practicieni recunoscuţi între care Ion Creangă, cel mai bun specialist „în metoda de a-i învăţa pe copii scrierea şi citirea” , autorul foarte apreciatului manual „Povăţuitoriul la cetire prin scriere după sistema fonetică”. Alt mijloc a fost inspecţia competentă cu observaţii detaliate asupra metodelor de predare, pledând pentru un capitol special al îndrumărilor concrete. Toate aceste cerinţe au izvorât din cercetările de teren unde a observat la învăţători lipsa de cunoştinţe pedagogice precum şi accentul greşit pus pe memorarea de reguli abstracte şi de cuvinte. Ca urmare, elevii „n-ajung să ştie nimic cum se cade; o rup pe franţuzeşte, pe nemţeşte, italieneşte, dar nu ştiu a-şi scrie si vorbi limba lor proprie” ( „Timpul” 12 iulie 1880. ). Exprimând cu tărie cerinţa însuşirii conştiente de către elevi a tot ceea ce învaţă, Eminescu s-a dovedit continuatorul unor tradiţii pedagogice progresiste ale şcolii româneşti iniţiate de Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Asachi.
            Toate actele înfăptuite de Eminescu în direcţia învăţământului i-au adus dragostea şi preţuirea celor de jos, iar din partea celor de sus, destituirea. În data de 22 aprilie 1876, Eminescu pornea pe teren spre satele judeţului Vaslui. În aceeaşi zi, noul ministru, Gheorghe Chiţu propunea regelui Carol numirea unui alt revizor în locul lui Eminescu. Politicianul liberal C. Chiriţă revendica stăruitor acest post. Şi în timp ce Eminescu răspundea răbdător, din sat în sat, îndrumări pedagogice, la minister era în toi bătălia noilor profitori de slujbe. „Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă... voi fi nevoit – scria Eminescu – să iau toiagul pribegiei, neavând niciun scop, niciun ideal.” (G. Călinescu, „Viaţa lui Eminescu” Editura Eminescu 1975 pagina 203). Dar pasiunea pentru şcoală n-a murit, Eminescu continuând să publice în „paginile timpului” (1877-1881) materiale în care sprijină înnoirea învăţământului, visul său fiind impunerea metodelor active prin care elevul nu trebuie să devină un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine sub care geme. „Şcoala, scria poetul în paginile jurnalului său intim, va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni ce să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va fi şcoala şcoală, statul stat şi omul om, precum e în toată lumea.”
            Mihai Eminescu n-a fost ministru, nici parlamentar. Ce noroc ar avea ţara, dacă în Parlamentul de azi ar apărea personalităţi competente, cu vocaţie, care să apere învăţământul cum a făcut-o Eminescu, riscându-şi viaţa sa, nu pe a altora. Încadrarea în învăţământ, planurile, programele şi manualele, obiectivele instruirii în concordanţă cu cererea pieţii vor fi bune dacă se va renunţa şi azi la favoritism, criterii politice şi orgolii nemăsurate. La 140 de ani un Eminescu ne-ar  fi necesar pentru spiritul organizatoric, dârzenia pedagogica şi socială, curajul şi devotamentul dăruit cauzelor celor mulţi.
La 140 de ani de la numirea lui ca revizor şcolar, Eminescu e actual.