22 ian. 2016

"Editorialele istoriei. Din publicistica jurnalistului MIHAI EMINESCU"

            22 ianuarie, o zi de iarnă frumoasă, o zi în care cărțile își spun cuvântul. Iar la Centrul Academic Internaţional Eminescu mereu predomină aerul de cultură, literatură și multă poezie, EMINESCU.
            Astăzi s-au finisat sărbătorile de omagiere a Celui mai drag poet al Neamului Românesc de pretutindeni MIHAI EMINESCU. Totul s-a produs sub forma unei conferințe, având genericul "Editorialele istoriei. Din publicistica jurnalistului MIHAI EMINESCU", unde au participat elevii claselor a XI-a de la Liceul Teoretic "Mircea Eliade", însoţiţi de profesoara de limba şi literatura română, doamna Diana SENIC, bibliotecara liceului, doamna Nina NEGRU; Liceul Teoretic "Mihai Eminescu", împreună cu profesoara de limba franceză, doamna Iulia ATANASOV şi cei de la Liceul Teoretic "Mircea cel Bătrân", îndrumaţi de profesoara de limba şi literatura română, doamna Angela DASCĂL.
            Oaspetele de onoare, actorul de teatru şi cinema, regizorul, ex. Ministrul Culturii şi Cultelor din Moldova, Deputat în primul Parlament, etc, Personalitate notorie şi completă a culturii naţionale româneşti, domnul ION UNGUREANU. După ce am ascultat "SCRISOAREA III" în interpretarea dumnealui, am discutat pe margiinea CD-ului "Editorialele istoriei...". Domnul Ungureanu le-a povestit liceenilor cum a lucrat la acest disc, care inserează mai multe articole scrise de Mihai Eminescu despre BASARABIA. Despre actualitatea unor concepţii politice. Despre faptul că Eminescu a fost un vizionar nu numai în publicistică, dar şi în întreaga operă.
            Desigur că nu putea să plece oaspetele drag Ion UNGUREANU, fără să ne lase autografe în cartea de onoare și fără să facă un dar generos pentru Biblioteca Liceului.
            A fost o adevărată lecţie de literatură politică, de demnitate şi dragoste de neam şi ţară.
 L-am aplaudat îndelung, urându-i încă mulţi ani şi multe întâlniri cu tinerii, pentru că are ce le spune.


Din valurile vremii...

18 ian. 2016

GÂNDIŢI-VĂ, ROMÂNI, LA EMINESCU


  
Gândiţi-vă, români, la Eminescu  
Lin, fruntea la icoana lui plecaţi,  
Bătrâni şi tineri să-nchinăm omagiu  
Celui mai drag Luceafăr dintre fraţi.  
  
Gândiţi-vă, români, la Eminescu,  
El e mereu cu noi, etern va fi,  
E diamantul poeziei noastre  
Din alte vremi, din alte sihăstrii.  
  
Ştiu, este greu... Ne-ncearcă vremuri grele,  
I-aşa departe timpul său de noi,  
Dar poezia-i e mereu aproape,  
Citindu-l cele vechi s-or face noi.  
  
Ninge-i, Părinte, linişte şi pace  
Celui ce-a fost mereu neliniştit,  
Ce Ţara şi-a iubit cu prisosinţă  
Şi prin iubire s-a făcut iubit.  
  
Ninge, Părinte, peste el cu inimi,  
Ninge cu codri şi alei de tei,  
Sărută ochii lacului albastru...  
E Eminescu zeul între zei!  
  
Spiritul său în veci de veci nu piere,  
E Eminescu sprijinul ceresc,  
Căci universul său de poezie  
Trăieşte-n orice suflet românesc.  
  
Oriunde-am fi, oriunde ne vom duce,  
Pe plaiuri mioritice, târzii,  
El, Dumnezeul poeziei noastre,  
Ne însoţeşte-n fiecare zi.  
  
Să îl iubiţi! Să-l recitiţi, prieteni!  
Noi, fără el, am deveni un mit...  
El e izvorul lacrimilor noastre,  
Al începutului, fără sfârşit.  
  
Mugurel Pușcaș  
( Liga Scriitorilor din România ) 

15 ian. 2016

EVENIMENTUL ZILEI: 15 IANUARIE


1870
  • Ședință a Societății „România, la care Eminescu este invitat cu o formulă neobișnuită: „Presidiul societății se află constrînsu pe astă cale a Te invita la siedinția ordinaria, carea se va ține sâmbăta în 15 ianuarie a.c st. n. La ore 7 seara. La această ședință se află pe ordinea de zi alegerea unei comisiuni pentru schimbarea și completarea statutelor, precumși a unui „regulament de casă. Sînt aleși: Aurel Mureșianu, Ieronim Barițiu, Nicolai Oncu, Vasile Burlă, Nicolai Peligradi, Mihail Eminescu și G. Băleanu.
  • Din nou ședință comună a celor două societăți studențești și încă o dată, la îndemnul lui Eminescu, Aurel Mureșianu propune unificarea lor necondiționată. Ideea găsește tot mai mulți aderenți.

1872
  • Iacob Negruzzi publică în Convorbiri literare un editorial intitulat Către cetitori în care trece în revistă activitatea din primii cinci ani ai publicației. În privința poeziilor, „ca unele ce sînt de-a pururea începutul literaturilor, I. Negruzzi spune: „În această plăcută materie ne-au trimes versurile lor mulți autori mai vechi și mai noi, ce e drept, cu deosebirea mare în adîncimea închipuirii, în frumusețea formei, în diversitatea ideilor, în ușurința mînuirii limbei și în cunoștințe prozodice. D-nii V. Alecsandri, G. Crețeanu, repos. Constantin Negruzzi erau cunoscuți de mult în literatura noastră; prin foaia noastră s-au făcut cunoscuți, sau mai cunoscuți, d-nii V. Pogor, S. Bodnărescu, T. Șerbănescu, N. Scheletti, M. Eminescu, I. Negruzzi, d-șoara Cugler și alții...

1875
  • Eminescu împlinește 25 de ani.
  • Apare Revista Junimei condusă de Demetriu G. Ionescu, acela care, mai tîrziu, lasîndu-se de literatură, avea să devină atît de cunoscută figură politică Take Ionescu. Aici va publica el nuvela Uă lacrimă, în care citează, fără a-l numi pe autor, un vers din Eminescu: „nebunie și tristă și goală. Într-o altă narațiune, de ficțiune viitoristă (soiritele anului 3000), Demetriu G. Ionescu imaginează o călătorie cu balonul deasupra Bucureștilor în anul 3000 și ajunge în fața Universității: „De partea cealaltă, în locul unde știam că se afla statuia lui Mihai. În mijlocul unei grădini feerice, o reuniune de statue mari și pline de viață, formau un fel de armonie a cugetării. Toate reprezentau un același fel de ființe, căci toate erau susținute de același fel de piedestale, geniste poeziei. Aceste figuri surîzătoare erau poeții antichității. În mijloc sta Heliade, dominînd cu privirea spre ceilalți; la dreapta Alecsandri, acordînd o liră de aur (nu sterlină); în stînga Bolintineanu; mai departe, alții. Căutai cu de-amănuntul și nu aflai printre aceste glorii ale timpului meu, nici direcția nouă, nici pe Transilvăneni, nici pe domnul X, nici pre domnul Y...
  • În această narațiune fantastică este evocat, în episodul vizitei la Bibliotecă, și Eminescu: „Poet în suflet, dar fără formă, «așa de puțin format», după cum zice însuși panegiristul său, T. Maiorescu, încît se perde într-un caos de vorbe fără sens. Nefericirea lui a fost că niminia nu i-a spus ce-ar putea deveni. Unii, l-au egalat cu nula; alții, cu Alecsandri! Într-un cuvînt, sentimente frumoase chinuite în forme detestabile.
  • Revista Junimii proclamă: „Neapărat că toți suntem pentru această «noă direcțiă» așa cum o desvoltă D. Maiorescu, în principiu, în teorie; dar niminia nu va suferi să i se impună ca modele searbedele și misticele producțiuni ale Dd. Naum, Bodnărescu, Pogor, Beldiceanu, Vîrgolici, Eminescu et compania...

1883
  •    Probabil că în această zi Eminescu notează pe fila unui manuscris următoarele: „78 de ani viața mea întreagă. Atîta am să trăiesc. Bătrînul meu tată tot astfel. Asta e mărimea constantă de timp a vieții unui individ din rasa noastră. Vor fi urcări și scăderi pe această scară, va fi o oscilație infinită în coadaptarea cu împrejurările. Omul în sine om constant rămîne constant.
  • Sus, în marginea din dreapta a manuscrisului, se află cifrele unei scăderi elementare:

1883-
1849
——
34 ani
De fapt Eminescu împlinea 33 de ani.

1889
      Eminescu împlinește 39 de ani.

2016

166 de ani de la nașterea marelui poet.

Sursa: Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.


15 IANUARIE - ZIUA NAȚIONALĂ A CULTURII

13 ian. 2016

CURIOZITĂŢI DIN VIAŢA LUI MIHAI EMINESCU


  • Scria poezii pe ascuns. Prima care a dat de versurile lui a fost soția profesorului Aron Pumnu, care a zis că sunt pline de simțămînt. Mihai ascundea faptul că scrie poezii, deoarece tatălui său nu-i plăceau poeții.
  • Îi plăcea nespus de mult în timpul liber să citească romanțe fioroase și fantastice.
  • La gimnaziu, Eminescu trebuia să se conformeze mai multor reguli: să nu fumeze, să nu frecventeze restaurantele și cafenelele, spectacolele de orice fel, să meargă la biserică, să se spovedească săptămînal.
  • A avut 9 frați – Șerban, Nicolae, Iorgu, Ruxandra, Ilie, Maria, Aglae, Harieta, Matei. Ruxandra a murit la numai o toamnă de la naștere.
  • A fost cel de-al 7-lea copil al familiei Eminovici.
  • În fiece an, de Sfîntul Gheorghe, în casa căminarului Gh. Eminovici se dădeau petreceri cu vin bun de la Ivești și plăcinte. Dar, în general, petrecerile erau evenimente rare în casa Eminovicilor, înconjurată de tei.
  • În familie, Mihai avea o misiune importantă – să răscolească cuibarele de ouă.
  • Tatăl lui Eminescu considera că ei sunt un neam de oameni deprinși cu munca de mici, doar că sunt certați cu norocul.
  • Cînd abia intrase la gimnaziu, dintre băuturi, Mihai se împăca doar cu vinul și la nevoie cu rachiul.
  • Iosif Vulcan a fost cel care i-a compus numele Eminescu. Se întîmpla asta pe cînd Mihai avea 16 ani.
  • Se bîrfea pe vremuri cum că poetul se trage din neam armean sau că ar avea un urmaș turc – Emin-Efendi, însurat cu o româncă.
  • Slavici spunea cîndva despre Eminescu: E un om cu trebuințe puține, dar cu apucături boierești. Respinge tot ce i se pare vulgar. Citește cu o uimitoare repeziciune. Ține să citească în tihnă, la masă sau tolănit pe sofă, în vreme ce odaia îi e înmiresmată de cafeaua pe care singur și-o pregătește cu mult dichis. E lipsit de tot ceeea ce în viața de toate zilele se numește egoism. Nu trăiește pentru sine și prin sine, ci prin lumea în care-și petrece viațși pentru ea.
  • Una din slăbiciunile lui era să profite de liniștea nopților.
  • Multe dureri – puține plăceri – aceasta era vorba lui Eminescu.
  • Niciodată nu s-a plîns de neajunsurile propriei sale vieți.
  • Nenorocirea cea mare a vieții, zicea el, e să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strîmb.
Sursa – Tomozei, Gheorghe. Miradoniz / Gheorghe Tomozei. - Bucureşti: Litera, 2002. - 363 p.
Selecție: V. Sîrbu

13 IANUARIE ACTIVITĂȚI CULTURALE...

12 ian. 2016

Eminescu şi limba română


     Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sânt lucrări după părerea lui neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită – cedând stăruinţelor puse de alţii.
Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulţumit şi el însuşi de ceea ce-a scris, şi nemulţumit era – nu de ceea ce-a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. ''Nu e asta'', – zicea el cuprins de neastâmpăr, şi era în stare să ţină manuscriptul ani de-a rândul în sertarul ''mesei de brad'', să revadă mereu ceea ce a scris ori să scrie în mai multe rânduri acelaşi lucru, căci cea mai frumoasă icoană e stricată şi ea dacă a rămas în ea o pată ori un colţ neisprăvit.
    Exigenţele lui în ceea ce priveşte forma erau atât de mari încât nu se mulţumea ca limba, ritmul şi rimele să-i fie de o corectitate desăvârşită şi să se potrivească cu simţământul reprodus, ci ţinea ca muzica limbii să fie şi ea astfel alcătuită încât să simtă ceea ce vroia el şi cel ce nu înţelege vorbele.
Astfel în:

'' O mamă, dulce mamă, prin negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi''

sunetele sunt sumbre şi aspre, iar în:

 '' Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună''

 sunetele sunt senine şi clare, pe când în:

'' S-a stins viaţa falnicei Veneţii'' ele sunt de bronz.

    Pentru ca să poată ajunge la această desăvârşire a formei, de care numai în puţine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia să-şi câştige deplina stăpânire asupra limbii în toate privinţele.
    Aceasta şi era una din cele mai constante preocupări ale lui până în ziua, în care i s-a curmat lucrarea.
Ioan Slavici
Selecție: V. Sîrbu

11 ian. 2016

Mihai Eminescu, de strajă la hotarul Limbii


Eminescu a depus o muncă titanică istovitoare pentru ca dulcele nostru grai să capete virtuţile limbilor celor mai civilizate naţiuni, incarnând cuvintelor o inegalabilă forţă sugestivă şi afectivă. Momentul acesta este plastic evidenţiat de către regretatul poet Nicolae Costenco: „Limba mea sfatoasă, /Creangă ce-a iubit-o /Şi-a înaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvârşit-o /In cultura lumii spre a ne mândri”...
Ca să scoată în relief valoarea limbii, Eminescu afirma: „Masurariul civilizaţiei unui popor astăzi e o limba sonora şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic sentimente”. Căci, spune el în altă parte, „numai in limba sa omul işi pricepe inima pe deplin... dacă in limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?”.
Cu mandrie vorbeşte poetul despre originea romanilor şi a limbii lor, despre importanţa trecerii la alfabetul firesc al limbii: „Da, de la Roma venim, din Dacia Traiană! Se cam stersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchile noastre gheboşite de bătraneţe în literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar il vom curaţi de toate uscăturile”. Apoi susţine: „In privinta limbii româneşti Friedrich Diez (lingvist german care a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, publicând în 1836-1838 o gramatica a limbilor romanice în trei volume) are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slava a limbii româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche slavonă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti”.
Citind tot felul de izvoare vechi si noi, Eminescu a izbutit sa patrunda in strafundurile tainitelor sufletesti ale poporului roman si a ramas placut surprins de bogatia si frumusetea graiului matern. Dam citire unor ganduri care se potrivesc de minune si pentru caracterizarea situatiei in care zace limba romana in RM: „Si limba stramoseasca e o muzica si ea ne atmosferizeaza cu alte timpuri mai vrednice si mai mari decat ticalosia de azi, cu timpuri in care unul s-au facut poporul si una limba. De fiecare cuvant vechi se tine un sir intreg de zicale, care inlocuiesc cu prisosinta, ba intrec adesea multimea cuvintelor si frazelor noua, primite in limba, fara de nici o randuiala”. Sau: „Limba literara, nu cea graita in societatea culta, limba cronicarilor si a legendelor e pe alocurea de o rara frumusete. Multe texte bisericesti si laice au un ritm atat de sonor in insirarea cuvintelor, incat e peste putinta ca frumusetea stilului lor sa se atribuie intamplarii, nu talentului scriitorilor si dezvoltarii limbii”.
Si intrucat a venit vorba de scriitori, trebuie remarcat si faptul ca Eminescu i-a apreciat inalt, vazand in ei pe cei „ce-au scris o limba, ca un fagure de miere”. Interesant vorbeste poetul despre specificul limbii materne, privita in raport cu o alta limba: „Aceasta parte netraductibila a unei limbi formeaza adevarata ei zestre de la mosi-stramosi, pe cand parte traductibila este comoara gandirii omenesti in genere. Precum intr-un stat ne bucuram toti de oarecare bunuri, care sunt ale tuturor si ale nimanui - ulite, gradini piete - tot astfel si in republica limbilor sunt drumuri batute, care sunt ale tuturor - adevarata avere proprie o are insa cineva acasa la sine; iar acasa la dansa limba romaneasca este o buna gospodina si are multe de toate”. Sustinand adevarul ca „limba si legile ei dezvolta cugetarea”, Eminescu cere ca limbii in scoala sa i se acorde prioritate: „Studiul principal al unei scoli rurale sau primare e limba...”.
Eminescu supune unei critici vehemente presa si pe toti acei care sunt datori de a se ingriji de destinul limbii, abuzul de termeni straini, aratand totodata cauzele principale si unele solutii: „Presa noastra - scrisa in mare parte intr-o limba cosmopolita, lesne de invatat de catre orice strain in cateva zile - e o presa nationala. Cu toate acestea, lucrarea ei zilnica asupra intelegerii poporului sterge pana si ramasitele de originalitate ale graiului nostru stravechi... Daca deschidem ziarul de stiinte naturale, de medicina, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limba, primirea de termeni straini fara trebuinta si numai din lene de a cauta echivalentul romanesc. Isi poate inchipui fiecare in ce stare e amenintata sa ajunga limba prin pretinsii oameni de stiinta. Cauza pentru care s-a latit atat de mult stricarea limbii... e aceeasi careia peste tot ii datoram toate relele de care suferim: politica. Limba de rand a ziarelor politice ameninta a ineca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Astăzi când ziare, profesori, ba pâna şi o academie şi-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman şi adăpost împotriva limbii pasăreşti, practicată de gazetari s.a., sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist (C. Negruzzi) şi a celui mai mare poet al nostru (V. Alecsandri)”.
Aş încheia aceasta relatare cu emoţionantele cuvinte ale scriitorului Ion Drută: „Până la venirea marilor poeţi, limbile naţionale nu au fost decat o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit să facă ordine în această bogaţie spirituală a poporului, să cunune frumuseţea cu inţelepciunea. (...) După cum Puşkin a scos in lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a suflat o viata noua intregii noastre limbi, angajand-o în luptele cele mai grele şi culmile pe care le-a dobândit această armată sub ocârmuirea lui, rămân a fi cele mai mari izbanzi ale noastre”.
Gheorghe Druţă, doctor în filologie
Preluat : www.timpul.md › Cultură
Selecție: V. Sîrbu

10 ian. 2016

Despre Eminescu

După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.
Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.
El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.
Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.
Mircea Eliade. Paris, septembrie 1949


8 ian. 2016

Despre debutul literar al lui Eminescu


   Mihai Eminescu a cunoscut încă din perioada şcolarităţii un debut hotărâtor pentru destinul său literar. Se pare că între elevul cernăuţean şi patriotul cărturar Iosif Vulcan, directorul revistei Familia din Pesta s-a stabilit din prima clipă una din acele rare şi fericite anităţi, de bun augur pentru literatura română.
   „Mi-aduc şi acum aminte – scrie Vulcan – cum într-o dimineaţă de februarie primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani îmi trimetea nişte încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici. Armonia versurilor şi figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci şi îndeosebi etatea tânără a autorului, mă surprinseră şi deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent şi poet cu viitor. În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai aproape publicului cetitor pe Eminescu, cu umătoarea notă redacţională: «Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de l6 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut…“ „Nota de debutant“ apărea în numărul din 25 februarie/9 martie 1866, împreună cu poezia ,,De-aş avea“».
   Ceea ce nu-i plăcu însă lui Vulcan fu numele cu terminaţie în ,,vici“. Fără să mai întrebe pe autor îl schimbă în Eminescu, dând astfel, fără să-şi dea seama, numele celui mai mare poet român.
   E lesne de închipuit emoţia lui Eminesu, atunci când, deschizând nr. 6 al revistei, îşi văzu poezia şi nota şi citi la „Poşta redacţiunei“ aceste rânduri: „Cernăuţi, M. E. Şi corespondenţă am primi cu bucurie”. Acceptă fără cârtire noul nume, şi, mulţumind, întrebă pe redactor dacă mai putea trimite lucrări. În numărul 8 al revistei (15/27 martie 1866) apăru răspunsul la întrebare: „Cernăuţi, M. E. Vom primi toate cu bucurie, numai te rugăm ca, încât se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm şi noi”.
sursa: Tudor Opriş, Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), Ed. Aramis, 2002
Selecție: V. Sîrbu

7 ian. 2016

Părinţii lui Mihai Eminescu

   
 Gheorghe Eminovici - Se naşte la Călineşti (Suceava) la 10 februarie 1812, tatăl lui Mihai Eminescu, fiul mai mare al dascălului din Călineşti, Vasile Eminovici şi al Ioanei Sărghei. Provenind dintr-o familie numeroasă şi nu prea înstărită, Gheorghe Eminovici părăseşte de timpuriu satul natal. Este, pe rând, scriitor de cancelarie la baronul Jean Mustaţă, apoi administrator al moşiei Dumbrăveni a boierului Balş, care îl ajută să obţină de la domnitorul Mihail Sturza titlul de sluger. în 1841 Eminovici este ridicat la rangul de căminar. Stabilitatea materială la care râvnea Eminovici ar fi putut fi în sfârşit obţinută prin cumpărarea, în 1847, a moşiei de la Ipoteşti, unde familia căminarului se va muta definitiv abia în 1857, o dată cu terminarea noii case. Insă mare parte din veniturile moşiei vor fi folosite de Eminovici pentru a asigura fiilor săi studii liceale şi universitare, costisitoare chiar şi pentru o familie mai înstărită, aşa încât în 1878, Eminovici este nevoit să vândă Ipoteştii pentru a-şi plăti datoriile; rămânând ca administrator al noului proprietar până în 1884, anul morţii sale. Crescut la tradiţie şi la Biblie, Eminovici a facut toata viaţa eforturi să se „chivernisească” convins fiind ca fetele trebuie să aibă o dotă frumuşică, iar pe baieţi i-a îndrumat spre meserii practice.
Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. Înalt, voinic mai mult decât gras, „munte de om”, de-o putere herculeană, trup sănătos, minte sănătoasă, el ne priveşte din fotografie cu un cap masiv, acoperit cu păr trainic şi învăluit în barba castanie, tunsă cu foarfecele, spre împăcarea tradiţiei cu civilizaţia, cu nas prădalnic şi ochi albaştri-verzui care trec, dispreţuitori, dincolo de lucruri, cu falca de jos, uşor obstinată şi plină de sine. Înfăţişarea trădează pe omul de muncă, răsbătător şi cu voinţa de avere, în acel stadiu de înaltă linişte a omului care şi-a agonisit totul prin sine şi, fără slăbiciuni, e oricând gata s-o ia de la început. (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu) 
   
Raluca Eminovici - "Umbla tăcută prin casă, cu un aer de resemnare. Ochii negri aveau o orientare îndepărtată, visătoare , iar colţul gurii un zâmbet dureros. Era plină de bunătate, statornică în iubire ca şi în ură, şi ca mai toate fiinţele slabe şi pasive, cu ieşiri, uneori, de sarcasm. Existenţa Ralucăi Eminovici s-a scurs, fără îndoială, obscură şi trudită, într-o casă plină de copii, în grija continuă de ei, într-o hărnicie casnică necesară pentru a menţine o familie aşa de numeroasă. La desele supărări ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici şi a pedagogiei sale sumare, s-a adăugat moartea unora din copii şi mai ales a doi din cei mai mari (Şerban şi Iorgul, morţi în plină vigoare bărbătească, aproape unul după altul). Se stinge din viata la 15 august 1876 fiind inmormantata la Ipotesti, langa Bisericuta familiei. (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu)
Cules computerizat: V. Sîrbu

Eminescu Mihai în Enciclopedia Universală Britannica


Eminescu, Mihai născut Mihai Eminovici (15.01.1850, Botoşani, Moldova, România – 15.06.1889, Bucureşti). Scriitor român, poetul clasic naţional. Romantic prin temele universului său poetic (geniul neînţeles, titanul înfrânt, istoria, miturile, visul, iubirea nefericită, refugiul în natură etc.), dar modern prin contribuţia esenţială la dezvoltarea limbajului poetic, Eminescu este socotit cel mai important creator român.
A debutat cu poezia De-aş avea, la revista Familia, al cărei redactor, Iosif Vulcan, i-a schimbat numele în Eminescu. Mic boier de ţară, tatăl, Gheorghe Eminovici, l-a trimis la Universitatea din Viena (1869-1872), unde a studiat limbile romanice, istoria, filozofia, audiind şi cursuri de economie şi fizică. La Viena a cunoscut-o pe Veronica Micle, iubirea vieţii sale.
La întoarcerea în ţară, Titu Maiorescu l-a convins să-şi continue studiile la Berlin. În perioada berlineză (1872-1874) a studiat filozofie – în special pe Schopenhauer, Kant, Platon -, limba sanscrită şi filozofia vedică, literatura vremii, istorie şi mitologie comparată. Din acea perioadă datează poeziile sale de inspiraţie romantică (primele variante la Luceafărul, Călin, Împărat şi proletar, Glossă etc.) şi proza romantică influenţată de filozofia şi romantismul german (Archaeus, Avatarii faraonului Tla, Cezara, Poveste indică etc.).
Fără să-şi fi terminat studiile, în 1874 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 1875 a primit postul de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, perioadă în care a legat o profundă prietenie cu Ion Creangă, pe care l-a adus la Junimea, convingându-l să-şi citească Amintirile din copilărie. În 1876 a devenit redactor la publicaţia Curierul de Iaşi, iar în 1877 a plecat la Bucureşti, ca redactor la ziarul Timpul, alături de alţi doi mari scriitori, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. În această perioadă a publicat poezii în revista Convorbiri literare; tot atunci au apărut şi semnele bolii care îl va afecta, din ce în ce mai puternic, până la sfârşitul vieţii.
Ultima parte a vieţii a fost sumbră, marcată de internări succesive la spitale şi sanatorii în Bucureşti, Viena, Liman (Odesa), Neamţ. Titu Maiorescu s-a îngrijit de apariţia primului volum de poezii, care cuprindea 61 de titluri (1883). Din 1887 a locuit la Botoşani, la sora sa, Henrieta.
Încă din timpul vieţii a fost considerat „marele poet naţional”. A creat un stil şi un model, eminescianismul, stabilind unul dintre reperele ferme ale literaturii române.
Printre volumele apărute postum se numără: Proză şi versuri (1890), Opere complete (1914),Scrieri politice (1931), Scrieri literare (1935), Basme în proză (1939), Opere (ediţie critică în 7 vol. publicată de Perpessicius, 1939-1977, continuată ulterior de Petru Creţia).
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 299

1 ian. 2016

Mihai Eminescu, mesaj de Anul Nou (1883)



“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă.
Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă.
E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.
Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit.
Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică.
E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.
Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.
Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ.
Cu toate acestea precum o lege eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.
Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!
S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor;
că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate.
Dar nu este astfel.
Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.
De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească.
E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.
Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face.
Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.
Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune.
Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.
În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici?Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit.
Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.
Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?
Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre.
Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.
Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.
Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.
Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”
Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883.
Sursa: internet