12 ian. 2016

Eminescu şi limba română


     Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sânt lucrări după părerea lui neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită – cedând stăruinţelor puse de alţii.
Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulţumit şi el însuşi de ceea ce-a scris, şi nemulţumit era – nu de ceea ce-a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. ''Nu e asta'', – zicea el cuprins de neastâmpăr, şi era în stare să ţină manuscriptul ani de-a rândul în sertarul ''mesei de brad'', să revadă mereu ceea ce a scris ori să scrie în mai multe rânduri acelaşi lucru, căci cea mai frumoasă icoană e stricată şi ea dacă a rămas în ea o pată ori un colţ neisprăvit.
    Exigenţele lui în ceea ce priveşte forma erau atât de mari încât nu se mulţumea ca limba, ritmul şi rimele să-i fie de o corectitate desăvârşită şi să se potrivească cu simţământul reprodus, ci ţinea ca muzica limbii să fie şi ea astfel alcătuită încât să simtă ceea ce vroia el şi cel ce nu înţelege vorbele.
Astfel în:

'' O mamă, dulce mamă, prin negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi''

sunetele sunt sumbre şi aspre, iar în:

 '' Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună''

 sunetele sunt senine şi clare, pe când în:

'' S-a stins viaţa falnicei Veneţii'' ele sunt de bronz.

    Pentru ca să poată ajunge la această desăvârşire a formei, de care numai în puţine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia să-şi câştige deplina stăpânire asupra limbii în toate privinţele.
    Aceasta şi era una din cele mai constante preocupări ale lui până în ziua, în care i s-a curmat lucrarea.
Ioan Slavici
Selecție: V. Sîrbu