Ion Luca Caragiale (n. 1
februarie 1852, Haimanale, județul
Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul
Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar,
poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă.
L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul
poet, debutant la Familia, era sufleur și
copist în trupa lui Iorgu.
Cea mai realistă analiză psihologică a
lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea
poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana,
Ironie şi Două note. Vă propunem un fragment din aceste
amintiri.
În
Nirvana de Ion Luca Caragiale
Era o frumuseţe! O figură
clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte
ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;
un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât
dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea
scrisul unor chinuri viitoare.
– Mă
recomand, Mihail Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu.
Câtă filosofie n-am depănat împreună
toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani!
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărât, închipuirea nu mă înşelase...
era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul
literaturii germane de care era încântat.
– Dacă
îţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, – i-am zis... – Am aflat eu
că dumneata ai şi scris.
– Da,
am scris.
– Atunci,
– şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie, – fii bun şi arată-mi şi mie o
poezie de-a ta.
Eminescu s-a executat
numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte
înamorat...
De abia mai ţin minte. Ştiu atâta că
era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege sirian nenorocit de o pasiune
contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin
’68 sau ’69 în „Familia” din Pesta.
A doua zi seara ne-am întâlnit
iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte
puţin mişcată de mâhnirea regelui sirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi
posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat
să-mi mai arate vrio poezie sau să-mi citească tot pe aceea care o cunoşteam.
L-am sculat. Se duse acum
supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând,
mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a
cântat doina.
Îi trecuse ciuda regelui sirian
acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a
rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz,
blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totodeauna de toate; aici
de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de
oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată
nervoasă. – Ciudată amestecătură! – Fericită pentru artist, nenorocită pentru
om!
Primăvara următoare a plecat cu
o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în
zadar – trupa s-a întors fără dânsul.
Părintele lui, de fel din
Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar , şi mai cu binele, mai cu de-a
sila, l-a luat acasă şi de acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai târziu „Ideal
pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala:
copilul creşte om mare.
Mai în urmă, l-am întâlnit tot
aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el
la Viena, celălalt la Berlin.
Militarul era frate mai mare;
tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat – o izbitoare asemănare în toate.
Acela a mers la Berlin; în
câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care
l-a făcut pe Mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui;
hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a
dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.
Peste mai multă vreme, când am
vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:
„Mai bine! Ăla era mai cuminte
ca noi!”
Peste câţiva ani a venit în Bucureşti
tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o
bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i dea „din
viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
L-am întrebat atunci pe
Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care
mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se leagă nişte amintiri mai crude
decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.
Am aflat apoi că o soră a lui,
care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată
din copilărie.
Şi au fost oameni, nu de rând,
oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că
nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de vicii.
Era, într-adevăr un om
dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede
că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oameni
rari nu au voie să aibă şi ei defecte.
