11 ian. 2016

Mihai Eminescu, de strajă la hotarul Limbii


Eminescu a depus o muncă titanică istovitoare pentru ca dulcele nostru grai să capete virtuţile limbilor celor mai civilizate naţiuni, incarnând cuvintelor o inegalabilă forţă sugestivă şi afectivă. Momentul acesta este plastic evidenţiat de către regretatul poet Nicolae Costenco: „Limba mea sfatoasă, /Creangă ce-a iubit-o /Şi-a înaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvârşit-o /In cultura lumii spre a ne mândri”...
Ca să scoată în relief valoarea limbii, Eminescu afirma: „Masurariul civilizaţiei unui popor astăzi e o limba sonora şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic sentimente”. Căci, spune el în altă parte, „numai in limba sa omul işi pricepe inima pe deplin... dacă in limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?”.
Cu mandrie vorbeşte poetul despre originea romanilor şi a limbii lor, despre importanţa trecerii la alfabetul firesc al limbii: „Da, de la Roma venim, din Dacia Traiană! Se cam stersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchile noastre gheboşite de bătraneţe în literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar il vom curaţi de toate uscăturile”. Apoi susţine: „In privinta limbii româneşti Friedrich Diez (lingvist german care a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, publicând în 1836-1838 o gramatica a limbilor romanice în trei volume) are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slava a limbii româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche slavonă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti”.
Citind tot felul de izvoare vechi si noi, Eminescu a izbutit sa patrunda in strafundurile tainitelor sufletesti ale poporului roman si a ramas placut surprins de bogatia si frumusetea graiului matern. Dam citire unor ganduri care se potrivesc de minune si pentru caracterizarea situatiei in care zace limba romana in RM: „Si limba stramoseasca e o muzica si ea ne atmosferizeaza cu alte timpuri mai vrednice si mai mari decat ticalosia de azi, cu timpuri in care unul s-au facut poporul si una limba. De fiecare cuvant vechi se tine un sir intreg de zicale, care inlocuiesc cu prisosinta, ba intrec adesea multimea cuvintelor si frazelor noua, primite in limba, fara de nici o randuiala”. Sau: „Limba literara, nu cea graita in societatea culta, limba cronicarilor si a legendelor e pe alocurea de o rara frumusete. Multe texte bisericesti si laice au un ritm atat de sonor in insirarea cuvintelor, incat e peste putinta ca frumusetea stilului lor sa se atribuie intamplarii, nu talentului scriitorilor si dezvoltarii limbii”.
Si intrucat a venit vorba de scriitori, trebuie remarcat si faptul ca Eminescu i-a apreciat inalt, vazand in ei pe cei „ce-au scris o limba, ca un fagure de miere”. Interesant vorbeste poetul despre specificul limbii materne, privita in raport cu o alta limba: „Aceasta parte netraductibila a unei limbi formeaza adevarata ei zestre de la mosi-stramosi, pe cand parte traductibila este comoara gandirii omenesti in genere. Precum intr-un stat ne bucuram toti de oarecare bunuri, care sunt ale tuturor si ale nimanui - ulite, gradini piete - tot astfel si in republica limbilor sunt drumuri batute, care sunt ale tuturor - adevarata avere proprie o are insa cineva acasa la sine; iar acasa la dansa limba romaneasca este o buna gospodina si are multe de toate”. Sustinand adevarul ca „limba si legile ei dezvolta cugetarea”, Eminescu cere ca limbii in scoala sa i se acorde prioritate: „Studiul principal al unei scoli rurale sau primare e limba...”.
Eminescu supune unei critici vehemente presa si pe toti acei care sunt datori de a se ingriji de destinul limbii, abuzul de termeni straini, aratand totodata cauzele principale si unele solutii: „Presa noastra - scrisa in mare parte intr-o limba cosmopolita, lesne de invatat de catre orice strain in cateva zile - e o presa nationala. Cu toate acestea, lucrarea ei zilnica asupra intelegerii poporului sterge pana si ramasitele de originalitate ale graiului nostru stravechi... Daca deschidem ziarul de stiinte naturale, de medicina, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limba, primirea de termeni straini fara trebuinta si numai din lene de a cauta echivalentul romanesc. Isi poate inchipui fiecare in ce stare e amenintata sa ajunga limba prin pretinsii oameni de stiinta. Cauza pentru care s-a latit atat de mult stricarea limbii... e aceeasi careia peste tot ii datoram toate relele de care suferim: politica. Limba de rand a ziarelor politice ameninta a ineca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Astăzi când ziare, profesori, ba pâna şi o academie şi-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman şi adăpost împotriva limbii pasăreşti, practicată de gazetari s.a., sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist (C. Negruzzi) şi a celui mai mare poet al nostru (V. Alecsandri)”.
Aş încheia aceasta relatare cu emoţionantele cuvinte ale scriitorului Ion Drută: „Până la venirea marilor poeţi, limbile naţionale nu au fost decat o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit să facă ordine în această bogaţie spirituală a poporului, să cunune frumuseţea cu inţelepciunea. (...) După cum Puşkin a scos in lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a suflat o viata noua intregii noastre limbi, angajand-o în luptele cele mai grele şi culmile pe care le-a dobândit această armată sub ocârmuirea lui, rămân a fi cele mai mari izbanzi ale noastre”.
Gheorghe Druţă, doctor în filologie
Preluat : www.timpul.md › Cultură
Selecție: V. Sîrbu