Eminescu a depus o muncă titanică istovitoare pentru ca dulcele nostru grai să capete virtuţile limbilor celor mai civilizate naţiuni, incarnând cuvintelor o inegalabilă forţă sugestivă şi afectivă. Momentul acesta este plastic evidenţiat de către regretatul poet Nicolae Costenco: „Limba mea sfatoasă, /Creangă ce-a iubit-o /Şi-a înaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvârşit-o /In cultura lumii spre a ne mândri”...
Ca
să scoată în relief valoarea limbii, Eminescu afirma: „Masurariul civilizaţiei
unui popor astăzi e o limba sonora şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic sentimente”. Căci,
spune el în altă parte, „numai in limba sa omul işi pricepe inima pe deplin...
dacă in limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum
prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi
pe pământ?”.
Cu
mandrie vorbeşte poetul despre originea romanilor şi a limbii lor, despre
importanţa trecerii la alfabetul firesc al limbii: „Da, de la Roma venim, din
Dacia Traiană! Se cam
stersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchile
noastre gheboşite de bătraneţe în literele de aur ale limbilor surori. Cam
degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar il vom
curaţi de toate uscăturile”. Apoi susţine: „In privinta limbii româneşti
Friedrich Diez (lingvist german care a pus bazele gramaticii comparate a
limbilor romanice, publicând în 1836-1838 o gramatica a limbilor romanice în
trei volume) are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele
despre originea slava a limbii româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche slavonă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti”.
Citind
tot felul de izvoare vechi si noi, Eminescu a izbutit sa patrunda in
strafundurile tainitelor sufletesti ale poporului roman si a ramas placut
surprins de bogatia si frumusetea graiului matern. Dam citire unor ganduri care se
potrivesc de minune si pentru caracterizarea situatiei in care zace limba
romana in RM: „Si limba stramoseasca e o muzica si ea ne atmosferizeaza cu alte
timpuri mai vrednice si mai mari decat ticalosia de azi, cu timpuri in care
unul s-au facut poporul si una limba. De fiecare cuvant vechi se tine un sir
intreg de zicale, care inlocuiesc cu prisosinta, ba intrec adesea multimea
cuvintelor si frazelor noua, primite in limba, fara de nici o randuiala”. Sau:
„Limba literara, nu cea graita in societatea culta, limba cronicarilor si a
legendelor e pe alocurea de o rara frumusete. Multe texte bisericesti si laice
au un ritm atat de sonor in insirarea cuvintelor, incat e peste putinta ca
frumusetea stilului lor sa se atribuie intamplarii, nu talentului scriitorilor
si dezvoltarii limbii”.
Si
intrucat a venit vorba de scriitori, trebuie remarcat si faptul ca Eminescu i-a
apreciat inalt, vazand in ei pe cei „ce-au scris o limba, ca un fagure de
miere”. Interesant
vorbeste poetul despre specificul limbii materne, privita in raport cu o alta
limba: „Aceasta parte netraductibila a unei limbi formeaza adevarata ei zestre
de la mosi-stramosi, pe cand parte traductibila este comoara gandirii omenesti
in genere. Precum intr-un stat ne bucuram toti de oarecare bunuri, care sunt
ale tuturor si ale nimanui - ulite, gradini piete - tot astfel si in republica
limbilor sunt drumuri batute, care sunt ale tuturor - adevarata avere proprie o
are insa cineva acasa la sine; iar acasa la dansa limba romaneasca este o buna
gospodina si are multe de toate”. Sustinand adevarul ca „limba si legile ei
dezvolta cugetarea”, Eminescu cere ca limbii in scoala sa i se acorde
prioritate: „Studiul principal al unei scoli rurale sau primare e limba...”.
Eminescu
supune unei critici vehemente presa si pe toti acei care sunt datori de a se
ingriji de destinul limbii, abuzul de termeni straini, aratand totodata cauzele
principale si unele solutii: „Presa noastra - scrisa in mare parte intr-o limba
cosmopolita, lesne de invatat de catre orice strain in cateva zile - e o presa
nationala. Cu toate
acestea, lucrarea ei zilnica asupra intelegerii poporului sterge pana si
ramasitele de originalitate ale graiului nostru stravechi... Daca deschidem
ziarul de stiinte naturale, de medicina, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de
respect pentru limba, primirea de termeni straini fara trebuinta si numai din
lene de a cauta echivalentul romanesc. Isi poate inchipui fiecare in ce stare e
amenintata sa ajunga limba prin pretinsii oameni de stiinta. Cauza pentru care
s-a latit atat de mult stricarea limbii... e aceeasi careia peste tot ii
datoram toate relele de care suferim: politica. Limba de rand a ziarelor
politice ameninta a ineca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Astăzi
când ziare, profesori, ba pâna şi o academie şi-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman şi adăpost împotriva limbii pasăreşti,
practicată de gazetari s.a., sunt fără îndoială scrierile celui mai bun
prozaist (C. Negruzzi) şi a celui mai mare poet al nostru (V. Alecsandri)”.
Aş încheia aceasta relatare cu emoţionantele cuvinte ale scriitorului Ion Drută:
„Până la venirea marilor poeţi, limbile naţionale nu au fost decat o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii
poeţi sunt cei care au venit să facă ordine în această bogaţie spirituală a
poporului, să cunune frumuseţea cu inţelepciunea. (...) După cum Puşkin a scos
in lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a suflat o viata noua intregii
noastre limbi, angajand-o în luptele cele mai grele şi culmile pe care le-a
dobândit această armată sub ocârmuirea lui, rămân a fi cele mai mari izbanzi
ale noastre”.
Gheorghe
Druţă, doctor în filologie
Preluat : www.timpul.md
› Cultură
Selecție: V. Sîrbu
Selecție: V. Sîrbu
