25 feb. 2016

LILIANA COROBCA - scriitoare din Basarabia cunoscută şi peste hotarele ţării

  În programul de lectură 2016 ediţia a XIII-a, iniţiat de BM B. P. Hasdeu, întitulat Chişinăul citeşte au fost incluse trei cărţi: Paul GOMA Arta refugii. O copilărie transilvăneană; Liliana COROBCA Kinderland; Miroslava METLEAEVA Când părinţii nu-s acasă. În acest context la biblioteca Onisifor Ghibu a fost organizată o întâlnire cu scriitoarea Liliana COROBCA în cadrul căreia a fost lansată cartea  Kinderland. Moderatorul evenimentului domnul Mircea V.CIOBANU, scriitor şi critic literar a făcut o incursiune în biografia literară a tinerii scriitoare Liliana COROBCA. Directorul general al Bibliotecii
Municipale Mariana HARJEVSCHI le-a povestit invitaţilor cum a fost selectat romanul înainte de a fi introdus în programul de lectură. Scriitorul Emilian GALAICU PĂUN, foarte  interesant şi cu lux de amănunte, face o paralelă între romanul Kinderland cu alte opere similare ca problematică abordată. Dumnealui a spus printre altele: Romanul este o ficţiune pură, care porneşte de la o realitate pură. Iar criticul literar Lucia ŢURCANU, face o analiză sintetizată a romanului, axându-se asupra unor momente cheie. Autoarea şi-a început discursul, spunând că: În fiecare roman pornesc cu o miză socială puternică şi plonjez în fantastic. Romanul Kinderland nu este o exepţie. Apărut în 2013, astăzi, la a III-a ediţie, a fost tradus în mai multe limbi: germană, cehă, etc. A avut mai multe lansări în România (unde este foarte apreciat). Cititorii din străinătate, în special din Austria, au făcut cunoştinţă cu romanul, dar au aflat şi informaţii despre Republica Moldova. Romanul descrie universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii şi bătrâni, văzut din perspectiva unei fetiţe de 12 ani pe nume Cristina, care intră în rol de mamă şi are grijă de cei doi fraţi mai mici. Într-o lume în criză şi derivă, când părinţii pleacă la muncă în străinătate, după bani lungi, copiii încearcă să se descurce singuri şi să înveţe din propria experienţă, să lupte şi să supreveţuiască în aşteptarea împlinirii unui singur vis: întoarcerea părinţilor acasă. Cei prezenţi în sală au rămas profund impresionaţi. Oaspeţii s-au dat cu părerea despre carte şi subiectul abordat, i-au adresat întrebări, i-au adus felicitări şi cuvinte de laudă. Autoarea foarte receptivă şi binevoitoare le-a răspuns şi le-a mulţumiit tuturor.

         La finele întâlnirii colaboratorii de la Centrul Academic Internaţional Eminescu, au venit să-i felicite şi să semnifice sărbătoarea tradiţională a tuturor românilor de pretutindeni DRAGOBETELE. Cu un program intitulat Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit... bazat pe corespondenţa inedită - Mihai Eminescu - Veronica Micle, o corespondenţă care a devenit etalonul naţional al cuplului romantic, nefericit, cu un destin tragic, demn de cel al marilor îndrăgostiţi din cultura universală, un adevărat tezaur-epistolar. Secvenţe din acest tezaur au prezentat studenţii de la Colegiul de Muzică  
Ştefan Neaga, Catedra Dirijat coral, Ion SLESARI (în rolul lui Eminescu), Alexandrina MĂMĂLIGĂ (în rolul Veronicăi Micle). Cu vocile expresive, cu dăruirea transmiterii mesajului au reuşit să-i  sensibilizeze pe cei prezenţi. Credem că a fost o zi trăită cu folos.
         Larisa Arseni. Colaboratoare CAIE.
         Maestru în artă.

22 feb. 2016

Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu

      Începând cu anul 1974 a fost lansată colecția editorială Eminesciana. Prima carte este dedicată volumului Poezii de Mihai Eminescu. În decurs de douăzeci de ani până în anul 1994 au fost editate 55 de numere. În fondul de documente al bibliotecii noastre noi deținem integral această colecție editorială. Se inițiază reeditarea unor contribuții fundamentale cum ar fi: G. Ibrăileanu – Eminescu (1974); Tudor Vianu – Mihai Eminescu (1974); G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu (1977), Mihai Eminescu. Studii şi articole (1978), Avatarii faraonului Tlà (1979); Mihail Dragomirescu – Eminescu (1976); E. Lovinescu – Mite. Bălăuca (1980), Mihai Eminescu (1984); D. Caracostea – Arta cuvântului la Eminescu (1980), Creativitatea eminesciană (1987); Vladimir Streinu – Eminescu (1989).
Colecția Eminesciana are menirea de a releva modul în care a fost evaluată în trecut şi este receptată astăzi opera eminesciană. Editura Junimea din Iași a dat o înfățișare și compoziție nouă acestei serii.
Vă prezentăm un volum apărut recent în colecția menționată.
Blaga, Virginia. Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu / Virginia Blaga. – Iași: Junimea, 2015. – 328 p.

Prezenta cercetare s-a născut din interesul pentru intertext/intertextualitate (generic spus, intertextual) și din pasiunea pentru opera eminesciană, de care orice absolvent de Litere este mai mult sau mai puțin (conștient) atins.
Primul capitol – „Intertext/intertextualitate. Intertextualitatea” – oferă o imagine asupra parcursului teoretic al intertextualității, din 1967 până astăzi. Istoricul conceptului este deschis de un subcapitol în care am operat o lectură comparativă a definirilor pe care noțiunea kristeviană (de descedență bahtiniană) le-a primit în timp. Tabloul diacronic este punctat de reperele teoretice care au marcat evoluția de la noțiune de concept, până la o poetică a intertextualității. Descrierea calitativă a abordărilor care au rotunjit noțional intertextualitatea, de la teoria textului la critica genetică, este completată cu o prezentare cantitativă, în sensul că acest prim capitol se încheie cu operaționalizarea intertextualului.
Capitolul 2. „O perspectivă antropologică asupra intertextualității. De la intertext la mit” avansează ipoteza în virtutea căreia intertextualitatea ar putea fi percepută în cheia MER. Caracteristicile esențiale ale mitului se verifică pentru intertext, dacă aceasta din urmă nu este perceput ca simplu transfer al unei secvențe textuale dintr-o pagină în alta.
Capitolul al treilea – „Intertextul din literatura universală în opera lui Mihai Eminescu – face trecerea dinspre teorie spre practică. În deschierea lui, considerațiile metodologice lămurea de ce studiul interactualității nu este congruent criticii surselor și nuanțează acțiunea influenței. Paginile de critică literară care au urmărit intertextul din cultura universală în opera lui Mihai Eminescu ar putea să se sublinieze diferirea eminesciană a intertextului romantic.
Capitolul patru se prezintă ca o a doua parte a lucrării , atât sub aspect dimesional, cât mai ales conținutistic: citește atent proza eminesciană, identifică nuclee intratextuale, le stabilește circumferința sau constelarea și diferențiază patru categorii intratextuale determinate pe două direcții de generare intratextuală: 1. „pe orizontală” – corespondență – și 2. „pe verticală” – filiație.
Lucrarea prezentată este rodul unei cercetări serioase, care a necesitat sistematizarea unui vast material bibliografic, consultat cu un discernământ critic.
          Doamna Virginia Blaga a devenit în anul 2015 laureată a Festivalului literar „Mihai Eminescu”, ediția a XXV-a pentru publicarea volumului „Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu”. Acest Festival literar este singurul din arealul românesc care premiază cartea de exegeză eminesciană și prin asta se deosebește de festivalurile care au loc în luna ianuarie.
   
 V. Sîrbu, șef oficiu                         

19 feb. 2016

Semnificatiile apei la Eminescu


      
   Apa ca element al memorfozei. De aceasta caracteristică a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologiei greceşti. El a ramas îndrăgostit de chipul său privindu-l în unda unui lac şi vrând să se apropie de el, a căzut în apă şi s-a înecat. Trupul sau s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.
          Apa purifică şi e purificatoare, are o valoare morală: ea devine substanţă insăşi a purităţii, câteva picături de apă fiind suficiente spre a purifica o lume (de aici şi simbolistica botezului).
         Apa la Eminescu e materia extincţiei integrând fiinţa în circuitul universal al elementelor.
         Apa e un element nelipsit din poeziile erotice; este elemental vital primordial care trebuie sa insoteasca iubirea, moment premergător nașterii. Ipostazele apei: izvorul înseamnă curgere neintreruptă, înseamnă origine, primordialitate și aproape că nu lipsește din scenariile erotice.
         Semnificația simbolurilor acvatice (ale apei, în general) pe lângă cele 3 dominante-originea vieții, mijloc de purificare, centru de regenerescență capătă conotații noi-simbol al timpului, rituând chemarea erosului: “Apele plâng clar izvoând din fântane”, fie dorința ancestrală de reinscriere în procesul revenirii cosmice („Mormântul să ni-l scape la margine de râu/ Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu”).
         Apa primordială, simbol al genezei o intâlnim în poemul „Luceafarul”: marea este cea care simbolizeaza geneza. Luceafărul se aruncă din cer în mare spre a se naște ca tânăr zeu al apelor, prezentându-se prima oară fetei de împărat:

„Și apa unde-a fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.”
         Apa ca simbol al genezei o întâlnim și la „Făt-Frumos din lacrimă”. Născut prin minunea lui Dumnezeu, din lacrima Maicii Domnului, Făt-Frumos va cunoaște de fapt, două nașteri divine: prima a venirii pe lume din lacrima Fecioarei, iar a doua din porunca lui Dumnezeu, care preface izvorul din nou în ființă umană la rugamintea Sfantului Petru.
         In lirica eminesciana, apa personifică, preia zbuciumul sufletului poetului, emoția determinate de asteptarea ființei iubite, vibrând la unison cu aceasta. In poezia „Lacul”:
„Lacul codrilor albaștru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresarind în cercuri albe
El cutremură o barcă.”
         Lacul cu trestiile sale pare sa fie complet dependent de trairile poetului indragostit. Atat timp cat acesta isi asteapta iubita, visand la scenele care se vor desfasura, lacul se constituie intr-o imagine dinamica.
         Tensiunea si emotia asteptarii dispar cand eroul isi da seama ca iubita nu va veni. In acest moment, imaginea lacului devina statica. Daca in prima strofa a poeziei, lacul parea sa fie agent, in final, prin schimbarea regimului verbelor, el devine un element pasiv:

“Dar nu vine…Singuratic
In zadar suspin si sufar
Langa lacul albastru
Incarcat cu flori de nufar.”
         In “Calin (file din poveste)” tabloul naturii evocat in ultima parte a poemului se organizeaza in jurul imaginii izvoarelor (a apei, in general): imaginea cuibului alunga raceala specifica apei, adduce o nota de caldura si intimidate, sugerand nasterea; epitetul “rotind” subliniaza permanenta iubirii si implicit a nasterii: natura sta sub semnul unei fecunditati perpetue.
         Marea, o alta ipostaza a apei, capata in tulburatoarea poezie: “In fereastra despre mare”, rolul oglinzii: privind in apele marii, pescarul vede chipul fetei de crai, se indragosteste de ea si simte atractia adancului, unica posibilitate de implinire a iubirii si mortii.
“Spre castel vrodata ochii
N-am intors si totusi plang
Fundul marii, fundul marii
Ma atrage in adanc.”
         Apa vie, apa vietii se prezinta ca un simbol cosmogonic. Ea este o poarta a vesniciei tocmai pentru ca purifica, vindeca si întinereste. Oceanul, batranul ocean, o alta ipostaza a apei, incearca sa anuleze conditionarea cosmica, sa violeze ierarhia stihiilor, prin asaltul simbolicei cetati a cerului intocmai cum imparatia cerurilor “se ia cu navala” in:
“Azi oceanu-ntaratat turbatu-i:
Racnind, inalta bratele-i de spume,
Le spanzura de nori, sa sparga lume
Pana furtuna-l reimpinge in patu-i.”
Nu poate fi explicat in niciun fel cum poate un ocean (pe care vantul il conduce), sa fie “reimpins in patu-i”  de o furtuna, in loc ca aceasta sa il infurie si sa il agite si mai mult. Aici, Eminescu a repetat aceeasi vesnica poveste a oceanului care ar vrea sa atinga cerul ramanand ocean, surprinzand cu subtila minutiozitate gradarea faptelor de la “raszvratire” la “cumintire”, ce va fi iarasi urmata de framantari. Caci finalul:
“Ranit de fulgere, el se-ncovoaie
Si c-o poveste il adorme-o boare
Si-n vis un cer in fundu-i se-ncovoaie.”
Se deschide inspre o noua perioada de neliniste, lasand sa se intrevada o reinfuriere a oceanului, din cauza impulsului de a poseda concret ceea ce viseaza ca are. Aceasta iluzie e cea care se exalta in vis, trezindu-l. Murumurul se va transforma in rumoare ca si plebea desteptata demagogic din singura sa conditie in care poate avea cerul: aceea de calm si coeziune.  Rascolite, ape si noroade se turbura deopotriva si numai sclipitul iscoditor al unei stele poate razbate prin larma si “turbarea lor”:
“Atunci printer nouri, prin vant si prin unde
O raza de aur se toarce usor
Si-n fundul salbatec al marii patrunde
Prin vant si prin nor…
In fundul cel umed al marii turbate
In lumea-i noptoasa, in sanu-i amar,
Luceste o steaua in piatra schimbata,
In margaritar...”
Aici situatia e inversata, oceanul si-a schimbat tactica: nu mai nazuieste direct la cetatea seninului, cerul insusi fiind acela care se indura a trimite stihiei primordiale o raza de stea, un mesaj.

Cătălina Sîrbu, clasa a X-a „C”,
Liceul Teoretic „Nicolae Iorga”

15 feb. 2016

CU EMINESCU ÎN SUFLET ŞI ÎN GÎND

Valeriu RAŢĂ,
bibliotecar
   Treptele din cariera de activitate a Elenei Dabija la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” sînt de la bibliotecară pînă la director de filială. În anul 2000 administraţia BM, în frunte cu fostul director general dna Lidia Kulikovschi, trebuia să ia o hotărîre întru cîtva deosebită: să selecteze dintre colaboratorii bibliotecii un specialist pe care să-l numească şef al proaspătului înfiinţat Centru Academic Internaţional Eminescu. Norocul avea să cadă atunci – după cum vă daţi seama – peste Elena Dabija, şefa unei filiale pentru copii din sectorul Botanica. Dna E. Dabija la început nu a acceptat această funcţie destul de responsabilă (după cum i s-a părut şi într-adevăr este!), dar pînă la urmă dovezile concludente ale administraţiei au învins-o. Timpul însă a arătat că nici administraţia, nici E. Dabija nu au dat greş.
            Centrul Academic Internaţional Eminescu (CAIE) s-a deschis în Anul Eminescu, evenimentul a fost prilejuit aniversării a 150-a de la naşterea celui mai mare poet şi publicist român. Unul dintre iniţiatorii deschiderii acestei instituţii unice în felul său din întreg spaţiul românesc a fost academicianul Mihai Cimpoi, un mare cunoscător al creaţiei genialului înaintaş al neamului nostru. Cu străduinţa lui şi susţinerea din partea Primăriei Municipiului Chişinău, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, dar şi din România, a fost găsită clădirea corespunzătoare (bdul Dacia 20), iar doamna E. Dabija urma să conducă toate activităţile de aici ce urmau să se desfăşoare iată de acum mai mult de un deceniu şi jumătate. În prezent CAIE – instituţie de cultură cu profil ştiinţific şi biblioteconomic – asigură acces tuturor chişinăuienilor la opera clasicului literaturii naţionale şi universale Mihai Eminescu, valorifică şi promovează opera, viaţa şi activitatea lui prin diverse acţiuni de cercetare şi manifestări culturale. CAIE, diriguit sub bagheta iscusită a Elenei Dabija, la ora actuală se află în fruntea filialelor cu cei mai performanţi indicatori ai productivităţii muncii de bibliotecar. Şi credem, cu certitudine, că toţi colaboratorii în aceşti ani au avut o satisfacţie deosebită activînd la această subdiviziune a BM. Desigur, au fost şi probleme şi unele nereuşite, dar pînă la urmă CAIE a fost pus pe picioare rezistente şi Chişinăul, capitala republicii noastre, astăzi se poate lăuda cu reuşitele bibliotecarilor care pe drept cuvînt fac uneori minuni. Un merit incontestabil în această privinţă îl are, desigur, neîntrecuta prin ingeniozitatea sa, inteligenta şi simpatica doamnă Elena Dabija.
            Sînt convins că succesele obţinute aparţin întregii echipe care îşi îndeplineşte sarcinile cu multă pasiune. Dar nu trebuie să uităm că zi de zi fiecare colaborator a fost şi este axat pe o muncă exigentă, conştiincioasă, de multe ori meticuloasă, iar E. Dabija este motorul care transformă acest clocot de energie creatoare în ceva splendid, în lucruri de care rămîn surprinşi şi, în acelaşi rînd, se bucură toţi pasionaţii de Eminescu care păşesc pragul acestei case a înţelepciunii şi cunoaşterii. Acţionînd numai împreună, cu dragoste de profesie şi de patrimoniul naţional, universal şi eminescian, o mînă de profesionişti în frunte cu E. Dabija, formînd un nucleu solid, a reuşit să realizeze o listă de activităţi chiar destul de impunătoare: inovaţii şi tehnologii moderne, cercetare şi editare de publicaţii de profil (inclusiv, buletinul Mihai Eminescu), servicii online, prezentări în reţelele de socializare, nenumărate documente înregistrate şi consultate, diverse articole şi emisiuni publicitare în mass-media, programe culturale inedite, participare activă la diverse foruri profesionale, proiecte necunoscute mai înainte, colaborări şi parteneriate fructuoase, întîlniri cu personalităţi remarcabile dintr-un şir de ţări, schimb de experienţă şi deplasări de serviciu peste hotare – din lipsa spaţiului nici nu putem să le enumerăm pe toate.
            Pentru a fi în pas cu timpul şi cu schimbările provocate de viaţa cotidiană, E. Dabija nu a avut în aceşti ani clipe care să nu o frămînte, să nu se gîndească cum să pună la cale, cum să îndrepte pe un făgaş corect şi de neîntors dezvoltarea înainte a CAIE. La manifestările culturale, pe care E. Dabija le organizează cu mult fast, sînt invitaţi scriitori, jurnalişti, actori, artişti plastici, interpreţi de muzică populară şi uşoară, critici şi istorici literari, savanţi şi oameni de cultura din Republica Moldova, România, Ucraina, Rusia, Azerbaidjan, Franţa, Italia, Suedia, Turcia, Macedonia, China etc. Un răsunet deosebit îl au congresele eminescologilor, care în anul curent vor ajunge la cea de-a patra ediţie. De asemenea, E. Dabija are grijă să organizează lecţii pentru gimnazişti şi liceeni, precum şi sărbători pentru preşcolari.
            Ne bucură faptul că dna directoare de la CAIE este un autor permanent al revistei noastre de biblioteconomie, ştiinţe ale informării şi de cultură BiblioPolis, editată sub egida BM „B.P. Hasdeu”. Astfel, pe parcursul anilor dumneaei a publicat în această revistă de prestigiu a societăţii bibliotecare de la noi articole cu care fiecare lucrător din sfera infodocumentară ar dori să se mîndrească: Zilele spiritului românesc la Centrul Academic Internaţional Eminescu (2002); Invitaţie la lectură: lecturi eminesciene (2003); Eminescu (din nou) în portugheză, Liceenii alolingvi doresc să-l cunoască pe Eminescu (2004); Cunoaştem Chişinăul şi CAIE (2005); Steaua noastră de veghe (2007); Eminescu-i vremea care vine!, Mihai Eminescu – sens, timp şi devenire istorică (2008); Mihai Eminescu – poetul visător (2009); „În mine bate inima lumii”, Mihai Eminescu al vremii noastre (2010); De la mic la mare, îndrăgostiţi de Luceafăr (2011); „A-l cunoaşte pe Eminescu, a-l face cunoscut lumii...” (2012); Cartea Eminescu mereu deschisă, Eminescu al vremii noastre, (2013); Eminescu-i nemurire! (2014); „Vreme trece, vreme vine... ” sau Amintiri plăcute din viaţa unei bibliotecare pe parcursul a 15 ani de activitate, Unitatea culturii universale în reprezentarea lui Eminescu (2015); ...... (2016). Acestea, dar şi alte tipărituri care au fost împrăştiate în ediţii periodice din afara instituţiei noastre, îi fac cinste şi o onorează. De altă bibliotecară care să-l prezinte atît de amplu (dar principalul cu tot sufletul!) pe Luceafărul poeziei româneşti nici nu am cunoscut. Nu putem trage altă concluzie decît că într-adevăr dumneaei este totdeauna cu Eminescu în suflet şi în gînd. Pentru aceasta, pot să spun, colega noastră de serviciu merită toată lauda şi recunoştinţa.
            Desigur, meritele dumneaei au fost observate de autorităţi şi, pe parcursul anilor, îmbrăţişînd funcţia de bibliotecar şi purtînd în lume crucea unui om al culturii, E. Dabija s-a învrednicit de titlurile: Cel mai bun bibliotecar din Republica Moldova (2002, 2005); Cel mai bun manager al anului (2003, 2009); i s-au conferit Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer (...), medalii, diplome de onoare, de merit şi de excelenţă din partea factorilor de decizie şi de la numeroase instituţii cu care colaborează CAIE, inclusiv de la BM „B.P. Hasdeu”, pe care E. Dabija o iubeşte şi o adoră la fel de mult ca şi pe propriul ei copil care este – după cum aţi văzut din cele relatate mai sus – Centrul Academic Internaţional Eminescu.
            Ultima frază nu este una spusă la întîmplare, deoarece am scăpat din vedere (cer scuzele de rigoare) să menţionez mai înainte că E. Dabija, începînd cu anul trecut, mai are o sarcină dificilă de îndeplinit: colectivul BM „B.P. Hasdeu” i-a încredinţat funcţia de preşedinte al Comitetului sindical al instituţiei. Iar aceasta, după cum ştie fiecare din noi, nu e de şagă, nu e de glumă să ai în adaos grija atîtor persoane şi atîtor caractere deosebite deodată... Dar iată că protagonista noastră a luat în serios îndrăzneala noastră şi se isprăveşte de minune cu această activitate de factură administrativă.
            Totuşi, în activitatea sa E. Dabija accentul îl pune pe dezvoltarea în continuare a CAIE, care uneşte cunoscătorii şi amatorii creaţiei lui Eminescu, atît din Republica Moldova şi România, cît şi din alte ţări ale lumii. Astfel, în ultimul timp s-au deschis filiale în România, Italia, Portugalia, Franţa pentru conaţionalii care locuiesc după hotarele ţării, dar care nu doresc să îşi uite rădăcinile. CAIE a adunat o colecţie bogată: de la ediţiile de pe timpul poetului pînă la CD-uri şi DVD-uri cu înscrieri de filme, spectacole, declamaţii ale artiştilor renumiţi; de la culegerea în 23 de volume a manuscriselor lui pînă la cărţile viu colorate pentru cititorii cei mai mici; de la studii ale oamenilor de litere pînă la culegeri de scrieri în afară de română şi în rusă, engleză, turcă, chineză etc. De o popularitate deosebită se bucură suvenirele, medaliile jubiliare, timbrele, portretele lucrate manual, tablourile pictate de profesionişti, dar şi desenele copiilor. Nu în zadar E. Dabija spune: „Creaţia lui Eminescu este multilaterală şi foarte actuală. Deschizi orice pagină a unei culegeri de poezii sau publicistică şi te uimeşti – parcă ar fi scrise în zilele noastre. Se referă şi la politică, şi la economie, şi, desigur, la relaţiile dintre oameni. Orice alineat este ca o prezicere. Avem ce învăţa şi din punct de vedere lingvistic, şi pe planul de percepere a lumii înconjurătoare, deoarece – chiar şi pentru a privi natura şi a vedea frumuseţea ei – trebuie să ai talent.”
            Putem spune deci că E. Dabija este specialistul de la BM care ţine mîna pe puls la tot ce se petrece în ţară şi în lume, legat de numele geniului culturii româneşti care este Mihai Eminescu. Dumneaei e o fire visătoare, dar şi muncitoare, şi, cu certitudine, înţelege că schimbările de ultimă oră din societatea noastră o fac să fie la înălţime şi în prima postură, dar şi în cea de-a doua. Principalul e că are cui să vină în întîmpinare, adică celor dornici de a-l cunoaşte pe Eminescu, dornici de a sesiza cu toţi porii frumuseţea creaţiei lui. Dorim ca şi pe viitor E. Dabija să-şi realizeze multiplele sale obiective pe care le are în plan şi cu fermitate să ţină piept solicitărilor comunităţii chişinăuiene, poate şi dincolo de aceasta.
            La ceas aniversar, cînd adaugă o nouă floare la al anilor buchet, îi urăm cu o deosebită afecţiune colegei noaste Elena Dabija multă sănătate, voie bună şi noroc în toate. Dorim să fie la fel de stimată şi iubită precum la serviciu aşa şi în cercul familial, să aibă parte de mii de surprize plăcute în fiecare zi pe care i-o dăruieşte Domnul cel de Sus. Şi, desigur, să fie fermă în legătură cu deciziile luate şi să nu permită nimănui să o abată de la idealurile sale, să ţină mai departe în mîini sigure conducerea CAIE, să nu îi sece niciodată pasiunea şi dragostea de muncă la bibliotecă, ci să se bucure de cele realizate şi că se află printre cărţi şi printre oamenii care iubesc cuvîntul scris şi lectura.
            Iar după această înşiruire de propoziţii îmbălsămate o rog pe distinsa directoare să se delecteze cu următoarele versuri, care, sperăm, o vor unge la inimă:

Faceţi cunoştinţă, recomand...

Elenei Dabija

Biblioteconomia este
Cel mai drag obiect la studiat,
A putut ca urce înspre creste,
Să planeze ca într-o poveste
Doar pe vectorul determinat.

La Hîrceşti, Ungheni, ea şi visase,
Ce profesie îşi va lua...
Inimii atunci se adresase,
Iar acea i-a spus pe şleau că-i place
Lîngă cărţi aproape ca să stea.

Astfel, după Universitate,
Ea şi cartea sînt între copii,
S-a dedat deci în totalitate,
Învăţîndu-i ca să dea din coate,
Şi să scape de tristeţi, stihii.

A urmat o altă provocare:
Să conducă un focar-izvor
Şi de spirit, şi de o suflare
Românească – pînă astăzi care
Îi dă viaţă nouă şi onor.

Eminescu – geniul din stele –
Cucereşte sufletul ei blînd...
Ea, cu gura plină de măsele,
Se descurcă bine-n toate cele,
În programe dense debutînd.

Iată-i trece de hotare slava,
Creşte şi mîndria unui brand,
Poate să închege şi voroava,
Totdeauna să respingă pleava,
Faceţi cunoştinţă, recomand...



12 feb. 2016

„Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă” G. Vieru

                                                                                                  


                                                                                                          Elena DABIJA, director, grad superior
                Ziua de 14 februarie este ziua de naștere a scriitorului drag Grigore Vieru, care este printre noi cu versul său divin lăsat moștenire, precum este printre noi și Mihai Eminescu. Mihai Eminescu și Grigore Vieru sunt două lacrimi ale neamului românesc, armonios împletite în dragoste de DUMNEZEU, NEAM, LIMBĂ, MAMĂ, NATURĂ...
          Este binevenit în această zi să vă propun să cunoașteți o carte întitulată Patria în opera lui Grigore Vieru, donație din partea autorului Sava BOGASIU cu următoarea dedicație „Pentru Centrul Academic Internațional EMINESCU această carte de suflet despre Iubirea de Patrie pe care o aveți în sufletele Voastre! Vă binecuvântăm cu bucurie. Sava Bogasiu. 17.02.2015. Chișinău”.
            Această carte este în colecția Centrului Academic Internațional Eminescu datorită faptului că am avut marea onoare să particip la conferința științifică cu genericul In memoriam Grigore Vieru, „un poet cu lira-n lacrimi” consacrată comemorării a 80 de ani de la nașterea scriitorului și organizată la Academia de Științe a Moldovei.
            În Precuvântare, autorul ne mărturisește: „Cartea Patria în opera lui Grigore Vieru este prinosul meu de recunoștință față de acest LUCEAFĂR AL LIMBII ROMÂNE, GRIGORE VIERU, pe care-l port în altarul inimii mele de român. De la început m-a fascinat chipul lui luminos în care ardea mereu candela iubirii de Dumnezeu și de Neam. ...De la prima noastră îmbrățișare sfântă am descoperit că suntem frați de sânge și de credință, că avem aceeași mamă cu numele de aur PATRIA STRĂMOȘEASCĂ, ROMÂNIA, și că împreună iubim aceeași ființă cerească LIMBA ROMÂNĂ. ...Grigore Vieru a fost, este și va fi un mare erou al LIMBII ROMÂNE și un bun oștean al Patriei noastre, pe care-l pomenim la toate slujbele și în toate manifestările literare.”
            Capitolul I este întitulat Obârșia Patriei noastre și autorul ne oferă posibilitatea „să aflăm care este obârșia Patriei în care vețuim, care sunt începuturile ei, ce istorie și cultură deține ea, de la început și până astăzi”: sensul cuvântului „patrie”, din punct de vedere etimologic; opinia lui E.C. Daviest; despre Dacia; poezia lui Mihai Eminescu Memento mori și trece la dragostea și opera lui Grigore Vieru despre Patrie.
            Capitolul II este întitulat Patria începe acasă și găsim prin exemple din opera lui Grigore Vieru explicații la noțiunile „casa părinteasă”, „acasă”, „neamurile”, „la țară, unde s-a născut veșnicia”, „Patria”, „Omul sfințește locul”, „iubirea de Patrie”, „nicăieri nu-i ca acasă”, „sunt un fir de iarbă și nimic mai mult”.
            Capitolul III este întitulat Patria între identitate și demnitate națională și ne documentăm cu noțiunile: identitate personală, identitate națională, cetățenie, națiune, conștiință națională, imnul statului român „Deșteaptă-te, române...”, naționalism, ultranaționalism, „buricul pământului”, demnitate, drepturile omului, frumusețe lăuntrică. Autorul menționează: Cartea este o chemare la identitatea și demnitatea noastră națională. Acest lucru l-a făcut Măria Sa poetul Grigore Vieru, un adevărat apostol al redeșteptării noastre naționale, alături de minunații basarabeni rapsozi ai cântecului nromânesc, Ion Aldea și Doina Teodorovici. Prin versurile sale, poetul basarabean, Vieru, ne îndeamnă pe toți să prețuim demnitatea și iubirea care ne duce de acasă în lume și din lume acasă.”
            Capitolul IV este întitulat Patria și mama în același portir de iubire sfântă. Aceste teme sunt definitorii, pentru el, Patria și Mama formează un tot unitar, astfel găsim prin exemple din poezia poetului noțiunile: Mamă-Țară, identitatea maternă națională, mamă, „ca acasă”, „șapte ani de acasă”, „doamna învățătoare”, „copilul”, „Dumnezeu este cu noi”, „Dumnezeu este iubire”, patrie.
            Capitolul V este întitulat Patria – spațiul limbii române. Acest capitol ne ghidează: în istoria îndelungată a Limbii române „Cina cea de Taină a Carpaților noștri”, dialectele limbii, literele chirilice și trecerea la grafia latină, prima gramatică românească, toponime și omonime, Limba Evangheliei, „limba noastră cea română”. „Pentru Grigore Vieru, cerul de deasupra României, în care zboară spre DUMNEZEU, are un singur nume: LIMBA ROMÂNĂ. El spune că: „Stă în puterea Limbii Române să-l găsească pe Dumnezeu”.
            Capitolul VI este întitulat Patria cerească și aici găsim sfintele adevăruri despre: „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, „cer nou și pământ nou”, „Tatăl nostru care ești în ceruri”, „patria noastră este în ceruri, de unde Îl așteptăm ca Mântuitor pe Domnui Iisus Hristos”, „patria celor vii”, „raiul”, „Ierusalimul de sus”, „împărăția lui Dumnezeu”, „împărăția cerurilor”, „împreună locuire cu Dumnezeu”, „locașul lui Dumnezeu”, „spațiul celor sfinți”, „Patria cerească începe în brațele mamei”, „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și bucurie întru Duhul Sfânt”.
            Autorul cărții ne mărturisește: „...eu cred că Grigore Vieru este cetățean al Patriei cerești, în care a crezut mult; pentru care a scris și mărturisit credința în această frumoasă și cerească Limbă Română.”
            Capitolul VII este întitulat Biserica este altarul Patriei. Biserica este de origine divină și are menirea să cuprindă toate popoarele lumii. Această primă comunitate de persoane care au primit botezul creștin „prin apă și prin Duh Sfânt” s-a numit Biserică, Biserica este luptătoare și biruitoare. Marele poet național Mihai Eminescu a numit, pe bună dreptate, Biserica Ortodoxă „Maica neamului nostru strămășesc”. Studiind opera lui Grigore Vieru de la A la Z, autorul a identificat cele două altare la care a slujit poetul toată viața: Biserica și Patria.
            Capitolul VIII este întitulat Patria în maxime și cugetări și cuprinde diferite maxime și cugetări despre Patrie, care merg la suflet, care pot fi reținute foarte ușor și pe baza cărora se pot face diferite eseuri literare și pot fi folosite ca mott-uri în scrieri și discursuri. O frumoasă maximă a lui Grigore Vieru afirmă: „Dacă moare stropul de rouă, fiind atât de curat, cum să nu moară omul”.
            Capitolul IX este întitulat Patria, o poezie veșnică și cuprinde nectarul poeziei vierene despre Patrie: Așa este, frate; Basarabie cu Jale; Cântec basarabean; Descrierea lacrimii; Reaprindeți candela; La Mănăstirea Căpriana; Limba noastră cea română; Scrisoare din Basarabia; Patria;
            Capitolul X este întitulat Iubirea de Patrie. Autorul acestei culegeri scrie: „Cu mare tristețe sufletească, în ultima vreme, observăm că foarte puțin se mai vorbește și se mai scrie despre iubirea de Patrie. Valul europenizării și al globalizării a contribuit foarte mult la slăbirea sentimentului patriotic.” Domnul Sava Bogasiu totalizează opera poetului cu cuvintele: Poeziile lui sunt ca niște sfeșnice pe altarul neamului românesc. Crezul poetului Grigore Vieru până la moarte a fost IUBIREA DE PATRIE.
            Cartea deține compartimentul Bibliografie cu sursele studiate de autor și Cuprins.
            Vă invit să lecturați această carte și multe altele din colecția Centrului Academic Internațional Eminescu, urmând sfatul lui Mihai Eminescu: Cartea... / Tu mi-ai deschis a ochilor lumină, /
M-ai învățat ca lumea s-o citesc.
LINIȘTEA LACRIMII
Mi-am regăsit Țara
În Lacrima,
În liniștea inimii tale
Din care atât de luminos
Răsare dimineața Poeților!
Aud în răsăritul rourat
Cum strigă Dorul dor
Spre Basarabia,
Spre suferința ei,
Eu însumi preschimbându-mă
În liniștea,
În răbdătoarea ei lacrimă.

11 feb. 2016

NATURA ȘI DRAGOSTEA ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

Biologul şi scriitorul Marian Niţă a publicat de curând o nouă lucrare. „Poezia eminesciană şi romanţa văzute de un biolog" care a  fost tipărită la Editura „Aius" din Craiova.
Această lucrare completează șirul de lucrări despre relația dintre om și natură , ilustrată atât de frumos în poezia eminesciană. Tema Eminescu și natura este una profetică în conturarea spiritualității românești.
După cum menționează autorul acest volum este primul de acest fel în domeniul ecologiei eminesciene, o lucrare în care calitatea observațiilor și căldura stilului versurilor selectate din poeziile emnesciene ne-au lăsat pe lângă zestrea științifică valoroasă și minunate descrieri.
„Ca biolog, mărturisește autorul, am simţit nevoia să scot în evidenţă ecosistemul, biocenoza, biotopul şi habitatul întâlnit în poezia eminesciană, de asemenea, am luat în considerare măsura în care ecosistemul luat ca antropizat – în relaţiile şi aspectele sale sociologice – constituie unitatea integrantă dintr-o biocenoză (comunitate de plante şi animale) şi un biotop (mediul fizic pe care biocenoza îl locuieşte) delimitat de criterii duble – administrative şi de uniformitate ... Lucrarea de faţă este consacrată prezentării unor pasaje ale naturii ţării noastre – natură unitară în diversitatea ei, din perspectiva deosebită ca formă de receptare a realităţii în poezia eminesciană. Textul şi-a propus a fi de largă generalitate, evocator, armonios şi expresiv, propunându-şi şi o adresabilitate mai largă" (p. 5).
Vă propunem un fragment din volumul: Niță, Marian. Poezia eminesciană și romanța văzute de un biolog / Marian Niță. - Craiova, 2015. - 208 p.
Natura și iubirea în poezia eminesciană sunt două teme romantice ce nu pot fi despărțite și anume una terestră și alta cosmică.
În natura terestră se întâlnește ecologia cu succesiunea anotimpurilor, prin care natura este umană, ocrotitoare, intimă sau tristă, caldă sau rece, în deplină concordanță cu stările sufletești ale poetului.
Natura este adesea expresia stărilor sufletești, în funcție de sentiment, este cadrul strict necesar al vieții.
Dragostea cunoaște dimensiunile romanței de la suferință, dezamăgiri, iubiri pierdute, care se întâlnește în „Pe lângă plopii fără soț”, „De câte ori iubito”, „Floare albastră”, „Și dacă…”, „Lacul”, sau dragoste fără speranță, o iubire în taină, cum se întâlnește în „Seara pe deal”, „De câte ori iubito”, „Dacă iubești fără să speri”, la o mare fericire a dragostei împlinite ca în „De ce te temi”, ”Călin file de poveste”, „Povestea teiului”.
În aceste poezii se întâlnește o natură cu biocenoze bogate în flori de trandafiri roșii, flori de tei, viorele, flori albastre, nuferi galbeni, romanițe, iarbă verde, narcise, lilieci, unde iubirea are un cadru de vis, dând un farmec dragostei.
Întâlnim o floră bogată pornind de la delicatele flori ale căror miros de balsam sunt îmbătătoare, dar și plante lemnoase, cum sunt teiul, plopul, salcia, nucul, mărul, cireșul, liliacul, salcâmul și altele cu semnificațiile lor în poezie.
Prin urmare în poezia eminesciană apare o bogată vegetație lacustră precum este nufărul galben, răchita, care împreună cu o faună mai săracă decât flora, de exemplu fluturi, albine, cerbul, ciuta, calul, păsări care constituie un ecosistem care cuprinde biocenoza cu speciile vegetale și animale și biotopul, prin care se stabilesc relații sub formă de lanțuri și rețele trofice.
Deci, Mihai Eminescu, a devenit un bun ecolog al timpului său, cu toate că termenul a apărut mult mai târziu (termenul a fost creat de botanistul englez A. Tansle în 1935).
Poezia eminesciană cuprinde o serie de elemente de bază care se întâlnesc în Ecologie, cum sunt: apa, izvorul, balta, codrul, câmpia, dealul, soarele, luna, stelele, luceferi, la care se adaugă și stările sufletești ca duioșie, extazul, exaltarea, sarcasmul, luciditatea dar și revolta.
După surâsul izvoarelor singuratice și după adierea vântului, apare visul de iubire după armonia codrului bătut de gânduri.
Dacă vom urmări versurile:
„Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii”.
Ființa iubită se regăsește în ramura care bate în geam, în plopii care se leagănă, în stelele care licăresc în adâncul apelor, în respirația tăcută a norilor, urmăriții de vânt, pentru a descoperi luna deasupra lacului.
Rosa Del Conte adaugă și alte aprecieri menite să definească lirica eminesciană în dimensiunea ei fundamentală natura și dragostea.
„Aventura biografică este departe. Convorbirea se desfășoară între inimă și lucruri, dar într-o atmosferă aluzivă, de liricitate pură”.
„Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-I luminându-l
E ca durea mea s-o împac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă nori deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine întotdeauna.”
„Bătaia ramurilor în geam, tremurul plopilor…și tu te reîntorci.
Stelele care luminează în adâncul unui lac și spun: adu pace durerii tale.
Norii împinși de vânt spre a descoperi chipul lunii: și tu care răsari din nou în aceea lumină potolită”.


În poezia „Peste vârfuri”:
Peste vârfuri trece luna,
Codru-și bate frunza lin,
Peste ramuri de arin
Melancolic cornul suna.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte,

De ce taci, când femecată
Inima-mi spre tine întorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odata?”
Aici, Eminescu își exprimă năzuința dorului, pe care noi o căutăm aici pe pământ, fără a ajunge vreodată la ea, căci a atinge ar însemna „Absolutul”.
        Tot, Rosa Del Conte spunea că aceeași dorință care îl apleacă pe Dumnezeu asupra făpturii sale și care se numește și ea, iubire.
Prin dragoste, dorința ne permite să intuim ca numai prin moarte vom atinge acea idee, care ne frământă, așa cum idea statuii îl frământă pe artist până ajunge să o realizeze.
        În notele „cornului” din poezia eminesciană plânge eternal trecere a universului.
        „Muzica ne mângâie plânsul, relevându-ne o nouă măsură a timpului și o nouă figură a spațiului”.
        Prin urmare, durerea iubirii poate deveni o formă a cunoașterii, ca experiență a timpului, spre o mai înaltă revelație a spațiului”.
        Prin urmare, durerea iubirii poate deveni o formă a cunoașterii, ca experiență a timpului, spre o mai înaltă revelație a ființei.
        Natura terestră o întâlnim în poezia eminesciană reprezentată prin motive cum ar fi salcâmul care exprimă rusticitatea, teiul, arborele iubirii și amintirii.
        Plopul este considerat arborele singurătății, „Pe lângă plopii fără soț”, pe când cireșul și mărul sunt considerați ca simboluri ce exprimă candoarea și inocența copilăriei.
        Codrul, pădurea constituie un loc de refugiu plin de mister, de semnificația și de vraja sa, de nostalgia copilăriei dar și a iubirii pierdute, a melancoliei.
        În poezia eminesciană pădurea constituie iubita ce își cheamă iubitul „O, rămâi”, care are mișcări tandre, în timp ce poetul reprezintă elemente masculine.
Cartea „Poezia eminesciană şi romanţa văzute de un biolog" semnată de Marian Niță o puteți găsi pe rafturile bibliotecii noastre. 
Prezentare: V. Sîrbu, șef oficiu