8 feb. 2016

„Eminescu – Nietzsche: paralele pe axa genialităţii”


În cadrul Eminescienei 2016 la Centrul Academic Internațional Eminescu au fost organizate mai multe activități cultural-artistice cu diversă tematică. La întâlnirea cu genericul „Eminescu-expresie integrală a sufletului românesc” eleviii de la LT „Nicolae Iorga” au venit cu un șir de comunicări despre viața și activitatea literară a lui Mihai Eminescu.
Am inițiat pe blogul nostru un proiect @rt@cercetare unde ne-am propus să publicăm mai multe eseuri semnate de tinerii indrăgostiți de creația eminesciană. Vă îndemnăm să participați la proiectul anunțat. Materialele le puteți trimite pe adresa: centrul2000@gmail.com
Cele mai bune vor fi publicate în Buletinul Mihai Eminescu editat de Centrul Academic Eminescu.

Ceva enigmatic face ca scrierile eminesciene să poată fi identificate chiar la prima lectură, fără a cunoaşte în prealabil cine este autorul. Uneori cititorul este purtat de val, fiind legănat de melodia versului, alteori se simte intrigat de discursul aparent contradictoriu, fiind atras în disputa interioară dintre sine şi poet, ca ulterior să fie surprins de profunzimea mesajului,cu care nu poate să nu fie de acord. Dragoste şi durere, protest social şi dor de mamă, prostie umană şi ideal divin, – toate, sublimate prin rafinamentul gândirii şi trăirii eminesciene, capătă dimensiuni- le fascinante ale filosofiei în artă. Opera lui Mihai Eminescu este covârşitoare prin genialitate.
„Geniile sunt persoane de lux ale omenirii”, consideră Bogumil Goltz. Aceşti oameni au reuşit să înțeleagă esența necuprinsului. Ei sunt rezultanta fuziunii unei multitudini de personalități, filosofii, idei ştiințifice, carei-au precedat sau le-au fost contemporane, remarcându-se în istoria lumii.
Thomas Edison afirmă că „geniul este un procent inspiraţie și nouăzeci şi nouă transpiraţie”.Trebuie să recunoaştem, totuşi, că fără acest un procent, prestaţia nu aratinge niciodată plenitudinea, iar forța de studio şi de concentrare, de muncă asiduă, rezidă anume în contopirea alchimică dintre acest un procent de talent şi o imensitate de voință.
Devenirea celor ce au ctitorit bazele culturii pentru societăţile umane reprezintă mult mai mult decât manifestarea inteligenței cu care au fost înzestrați, a capacităţiilor native de a crea. Eminescu îşi desăvârşeşte geniul prin studierea culturii antice şi clasice, a Vedelor hinduse, a Budismului, fiind marcat, totuşi, în mod pregnant, de concepţiile marilor filosofi şi literati germani: Kant, Goethe, Schopenhauer, Heine, Nietzsche, – deosebit de influente la etapa respectivă.
Marea majoritate a istoricilor şi criticilor literari consideră, pe bună dreptate, importanţa lui Eminescu pentru cultura română echivalentă cu cea a lui Goethe pentru cultura germană. Sunt evidente, de asemenea, paralele surprinzătoare între viziunile filosofice, felul de a gândi,de a sesiza lucrurile şi circumstanţele ale lui Mihai Eminescu şi abordarea similară a aceloraşi subiecte de către contemporanl său german Friederich Nietzsche, inspirit şi el de Goethe.
Este de remarcat şi asemanarea fizică a lui Eminescu şi Nietzsche. Faptul pare a fi doar o coincidență. Menţionăm, însă, că una din tezelelui Nietzsche se referă anume la fenomenul interdependenţei între aspectul fizic şi cel spiritual al omului. El este convins că modul în care arată o persoană, trăsăturile sale, indiferent de valoarea lor estetică, portretizează perfect Eul lăuntric al persoanei (la nivel de subconştient şi chiar de inconştient), prin urmare,vădeşte complexitatea interioară a naturii acesteia.
Dacă am fi de accord că prin educaţie şi instruire, prin însuşirea dogmelor, a ideologiilor etc., conştientul are capacitatea de a modifica starea inițială, primară a unui caracter nativ, precum şi a unor caracteristici fizice native, am putea accepta idea că similitudinile în înfăţişarea celor doi virtuosi ai gândirii,ar putea să dezvăluie elemente mult mai subtile decât o potrivire întâmplătoare a lucrurilor.

O primă analogie între opera lui Mihai Eminescu şi Friederich Nietzsche constă în discuţia insistentă asupra condiției omului de geniu în această lume. În capodopera sa „Luceafărul”, precum şi în alte lucrări, poetul elucidează soarta tragică, aproape absurdă, a geniului. Admirat sau hulit, geniul rămâne neîțeles, ermetic, marginalizat. „Geniul n-are moarte, dar nici noroc,” – spune Eminescu. Dialogul cu sine însuşi al Eului liric din „Scrisoarea I” relevă faptul că natura meschină a omului mediocre tinde să coboare orice formă de genialitate la nivelul său,prin in- trigi banale sau laude vanitoase. Nietzsche ajunge la o concluzie, ce se pretează aceluia şi registru: „Toți în noi torii spiritului poartă pe frunte câtva timp, semnul unei ciandale: nu pentru că aşa ar fi percepuți de alții, ci pentru că ei înşi şi simt teribila prăpastie de tot ce-iuzualm şi stă la loc de cinste”. Afirmația pare să fie o constatareasupradestinuluicelordoi.
Altă temă comună pentru scrierile lui Eminescuşi Nietzsche este religia şi spiritualitatea, mai cu seamă zoroastrismul. Deşi Nietzsche, la prima vedere, pare a fi un ateu convins, trebuie să observăm că el critică latura socială a creştinismului, având în vedere,în special,dogma ce promovează abstinența de la viciu, în loc promoveze sublimarea viciului. Conform viziunii filosofului, acest fapt naşte ipocrizie şi slăbiciune, fără a stimula apropierea omului de divinitate.
În carte asa „Aşa grăit-a Zarathustra”, profetul Zoroastru îşi mărturiseşte revelația, propovăduind idea că Omul trebuie şă se autodepăşească, şă se autotransforme, şă se autosublimeze în Supraom, prin propriile forțe, fără a aştepta ajutor „din afară”. În nuvela lui Eminescu „Sărmanul Dionis”, cartea lui Zoroastru îi deschide omului porțile spre tainele Dumnezeieşti, prin urmare, contribuie la evoluția acestuia.
În aceeaşi lucrare, Eminescu pune în discuție problema imposibilității unei obiectivități absolute, a faptului că omul sesizează totul în virtutea propriilor capacităţi.„Şi tot astfel, – scrie poetul, –dacă închid un ochi,văd mâna mea mai mica decât cu amândoi. De aș avea trei ochi,aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu arpărea mai mari”.
Referindu-se la noțiunile de „frumos” şi„urât”, Nietzsche are o abordare identică. Cităm un fragment, ce defineşte, prin prisma filosofiei lui Nietzsche, subiectivismul „realității” în care trăim: „O mica suspiciune poate strecura în urechea scepticului întrebarea: Oare lumea e într-adevăr înfrumusețată prin aceea că tocmai omul o ia drept frumoasă? A umanizat-o: asta-i tot. Dar nimic, absolut nimic nu ne garantează că tocmai omul ar reprezenta modelul frumosului. Cine ştie cum apare el în ochii unui mai înalt judecător în ale gustului? Poate cam hazardat? Poate chiar comic? Poate un pic arbitrar?”
O chestiune, asupra căreia şi-au concentrate atenţia ambii distinşi cugetători, are ca obiect ivesența „naturilor catilinare” ca trepte premargătoare ale geniului. Multe din personajele lucrării lui Mihai Eminescu „Geniu pustiu”sunt zugrăvite cu reflexii ale unei firi de acest gen. Sunt oameni născuți în afara timpuluilor, sunt inadaptabili. Cu toate acestea,îşi sacrifice forța pe altarul revoltei, al revoluției sau şi-o secătuiesc în mizeria societății. Nietzsche afirmă acelaşi lucru: „Aproape orice geniu cunoaşte „existența catilinară” ca pe una din evoluțiile sale, un sentiment de ură, răzbunare, răzvrătire împotriva a tot ce de pe acum este, împotriva a tot ce nu mai devine... Catilina – forma de pre existență a oricărui Cezar.”
„Geniul este o proeminenţă care apare din infinit,” – consideră Victor Hugo. Mihai Eminescu şi Friederich Nietzsche au văzut lumea în aceleeaşi timpuri şi s-au şcolit din cuvântul aceloraşi maeştri. Paralele, intersecţii, viziuni commune sunt aspect fireşti pentru creaţiile lor. Ei au fost născuți din preaplinul universului şi din frământarea unei vremi ce căuta lumină. „Oamenii de geniu sunt meteori care trebuie să ardă pentru a ilumina epoca lor,”– consideră Napoleon Bonaparte. Aceştia au ars, fără a se consuma definitiv: s-au transformat în substanţă desăvârşită. Ardereai-a sublimat. Au devenit asemeni unor materii incandescente, ce au acumulat în timp o forță imensă, pentru care instinctul de autoconservare nu mai are nici o valoare. Geniul crează, indifferent dacă este sau nu este acceptat de către societate într-un oarecare moment al istoriei, el „nu are nici timp, nici loc”.
Adevărata creație nu are drept scop evidențierea, elogierea, avansarea în prim-plan a autorului său genial. Ea se naşte, pur şi simplu, din necesitatea de a spune lumii ceva, pentru a călăuzi această lume spre sublim, chiar dacă ea nu este capabilă să recepţioneze mesajul atunci cândestelansat. Adevărata creație poate exista prin sine însăşi, fiindu-şi suficientă. Ei îi aparţine perspectiva.
Rostul genialei opera a lui Mihai Eminescu pentru poporul nostru se relevă prin modestia fără ipocrizie, înălțarea dincolo de mândrie, cugetul care luminează peste epoci orice clipă, precum Luceafărul divin prin timp şi spațiu. 
Ana-Maria Osadci, clasa a XII-a “A”,
LiceulTeoretic„Nicolae Iorga”