10 feb. 2016

Natura în operele lui Eminescu



Ceea ce se numește de obicei natura, adică aspecte geologice ,fauna și flora, se găsește la Eminescu într-un chip elementar. Nu varietatea e nota dominantă ci dimensiunea ,cantitatea. Aceasta e determinată prin puterea de a intimida conștiința și a o elimina.Versurile conțin numai noțiunea simplă de codru ,dar într-o proporție colosală. Pădurea noastră empirica are o durată limitată ,fiind supusă dezagregării ,codrul eminescian însă „creste” peste marginile de timp ale domniilor , peste acelea ale raselor ,el este de veci.Imaginea aceasta egipteană de trăinicie peste milenii ,determina dimensiunea microscopică a omului și deșteaptă acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lăsa în voia dinamicii firii. Natura este întâlnită în majoritatea operelor lui Eminescu, de când era încă copil și până când și-a scris testamentul („Mai am un singur dor”). Șederea mai lunga în codru poate duce la o adormire în codru sau chiar dorința de moarte. Eminescu își aduce iubita în mijlocul naturii , aceasta așteptându-l pe malul lacului. Fuziunea dintre natură și dragoste este perfectă în „Sara pe deal”. Suavitatea, candoarea iubirii ,speranțele pe care le deșteaptă sunt stimulate de o ambianță în care accentele melancolice ,destul de rare ,sunt copleșite de atmosfera în general optimistă, declanșatoare de vitalitate. Arborele preferat de poet pentru aroma penetrantă , îmbătătoare a florilor ,este teiul. Perechile eminesciene se lasă îngropate de ninsoarea florilor parfumate. Asa cum afirma Calinescu ,„Plopul ,copac clasic ,orășenesc ,dă amintirilor o mișcare lentă. („din “Luceafarul” de la „Sub șirul lung de mândrii tei…Cu plete lungi, bălaie). In „Pe langa plopii fără soț”, poetul reproșează femeii indiferența, faptul că nu răspunde chemărilor sale. Asa cum arată G.Ibrăileanu ,tânărul timid tremurând sub fereastra iubitei se transformă în geniul conștient de superioritatea sa.In „Luceafarul”, acesta adresează amare mustrări femeii pentru ca nu s-a ridicat la nivelul aspirațiilor sale ,preferând banalitatea existenței cotidiene. Atitudine intelectualistă are Eminescu și în Scrisoarea V, în care poetul este obsedat de incapacitatea femeii de a ințelege pe creator, căruia-I preferă un tânăr monden ,îmbrăcat după ultima moda și parfumat ,dar sec („Tu cu inima și mintea poate ești un paravan…Opera croitorească și în spirit și în stofă”).
       Deosebindu-se de predecesorii sai: Bolintineanu și Alecsandri, care compară femeia iubita cu o floare și cu o privighetoare, în termenii secolului trecut „filomela”, Eminescu evită banalitatea unor asemenea procedee, privind-o ca pe o reprezentantă a erosului, ca pe o Venus Anadyomene, ca pe aceea care asigură prin iubire continuitatea vieții.O singură dată Eminescu compară femeia cu o floare și atunci magistral, realizând o imagine neegalată ,de o prospețime care conține parcă efluviile unei noi geneze. (din „Atât de frageda”:„Atât de fragedă te-asămeni…În calea vieți mele ieși”).
    Autorul preferă puțin și alți copaci. Arinul, copac sălbatic se aseamănă cu cornul de vânătoare pe care îl evocă și Weber în freischutz (din „Peste vârfuri”:„Peste vârfuri trece luna…Melancolic cornul suna”.).
    Subordonate codrului ca element central, celelalte esențe silvestre (bradul, stejarul, fagul) capătă nuanțe variabile în funcție de contextul liric.
     Dacă codrul și lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii, luna plutind deasupra vastelor întinderi de apă formează cadrul adecvat ideilor filozofice.Transformarea naturii și a vieții, reflecțiile asupra morții sunt privite din perspectiva selenară și oceanică. Meditațiile cu privire la apariția și extinția universului sunt inaugurate de un vast preludiu, de amplă invocație de la începutul Scrisorii I : „Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci ,…Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurate!”.
     In „Melancolie, luna străbătând șirurile de nori deasupra „ținutului cu strâmbe cruci” constituie uvertura înstrăinării poetului de viață și construiește totodată presentimentul morții: „Părea că printre nouri a fost deschisă o poarta…Ca de dureri străine?…Parcă-m murit de mult”.
     Din cauza tristetii și a singuratății Eminescu vorbește cu codrul caruia îi pune întrebări ca unui prieten. Prin răspunsurile sale codrul își arată și el tristetea și povestește cum stă și așteapată să mai audă oameni. („Ce te legeni codrule?”).
     Natura eminesciana , grandios romantică în sălbăticia ei , în insula lui Euthanasius ,intrată în decreptitudine și putrefacție în grădina și casa din „Sărmanul Dionis” ,se prezintă liric sub multiple și variate aspecte.
     Poetul Luceafarului a topit într-o retorta uriașa elementele disperate la înaintașii săi ,sublimându-le într-un cristal de o perfecțiune și strălucire neegalata până astăzi.
Nicoleta Blănaru, clasa a IX-a „C”,
Liceul Teoretic „Nicolae Iorga”