11 feb. 2016

NATURA ȘI DRAGOSTEA ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

Biologul şi scriitorul Marian Niţă a publicat de curând o nouă lucrare. „Poezia eminesciană şi romanţa văzute de un biolog" care a  fost tipărită la Editura „Aius" din Craiova.
Această lucrare completează șirul de lucrări despre relația dintre om și natură , ilustrată atât de frumos în poezia eminesciană. Tema Eminescu și natura este una profetică în conturarea spiritualității românești.
După cum menționează autorul acest volum este primul de acest fel în domeniul ecologiei eminesciene, o lucrare în care calitatea observațiilor și căldura stilului versurilor selectate din poeziile emnesciene ne-au lăsat pe lângă zestrea științifică valoroasă și minunate descrieri.
„Ca biolog, mărturisește autorul, am simţit nevoia să scot în evidenţă ecosistemul, biocenoza, biotopul şi habitatul întâlnit în poezia eminesciană, de asemenea, am luat în considerare măsura în care ecosistemul luat ca antropizat – în relaţiile şi aspectele sale sociologice – constituie unitatea integrantă dintr-o biocenoză (comunitate de plante şi animale) şi un biotop (mediul fizic pe care biocenoza îl locuieşte) delimitat de criterii duble – administrative şi de uniformitate ... Lucrarea de faţă este consacrată prezentării unor pasaje ale naturii ţării noastre – natură unitară în diversitatea ei, din perspectiva deosebită ca formă de receptare a realităţii în poezia eminesciană. Textul şi-a propus a fi de largă generalitate, evocator, armonios şi expresiv, propunându-şi şi o adresabilitate mai largă" (p. 5).
Vă propunem un fragment din volumul: Niță, Marian. Poezia eminesciană și romanța văzute de un biolog / Marian Niță. - Craiova, 2015. - 208 p.
Natura și iubirea în poezia eminesciană sunt două teme romantice ce nu pot fi despărțite și anume una terestră și alta cosmică.
În natura terestră se întâlnește ecologia cu succesiunea anotimpurilor, prin care natura este umană, ocrotitoare, intimă sau tristă, caldă sau rece, în deplină concordanță cu stările sufletești ale poetului.
Natura este adesea expresia stărilor sufletești, în funcție de sentiment, este cadrul strict necesar al vieții.
Dragostea cunoaște dimensiunile romanței de la suferință, dezamăgiri, iubiri pierdute, care se întâlnește în „Pe lângă plopii fără soț”, „De câte ori iubito”, „Floare albastră”, „Și dacă…”, „Lacul”, sau dragoste fără speranță, o iubire în taină, cum se întâlnește în „Seara pe deal”, „De câte ori iubito”, „Dacă iubești fără să speri”, la o mare fericire a dragostei împlinite ca în „De ce te temi”, ”Călin file de poveste”, „Povestea teiului”.
În aceste poezii se întâlnește o natură cu biocenoze bogate în flori de trandafiri roșii, flori de tei, viorele, flori albastre, nuferi galbeni, romanițe, iarbă verde, narcise, lilieci, unde iubirea are un cadru de vis, dând un farmec dragostei.
Întâlnim o floră bogată pornind de la delicatele flori ale căror miros de balsam sunt îmbătătoare, dar și plante lemnoase, cum sunt teiul, plopul, salcia, nucul, mărul, cireșul, liliacul, salcâmul și altele cu semnificațiile lor în poezie.
Prin urmare în poezia eminesciană apare o bogată vegetație lacustră precum este nufărul galben, răchita, care împreună cu o faună mai săracă decât flora, de exemplu fluturi, albine, cerbul, ciuta, calul, păsări care constituie un ecosistem care cuprinde biocenoza cu speciile vegetale și animale și biotopul, prin care se stabilesc relații sub formă de lanțuri și rețele trofice.
Deci, Mihai Eminescu, a devenit un bun ecolog al timpului său, cu toate că termenul a apărut mult mai târziu (termenul a fost creat de botanistul englez A. Tansle în 1935).
Poezia eminesciană cuprinde o serie de elemente de bază care se întâlnesc în Ecologie, cum sunt: apa, izvorul, balta, codrul, câmpia, dealul, soarele, luna, stelele, luceferi, la care se adaugă și stările sufletești ca duioșie, extazul, exaltarea, sarcasmul, luciditatea dar și revolta.
După surâsul izvoarelor singuratice și după adierea vântului, apare visul de iubire după armonia codrului bătut de gânduri.
Dacă vom urmări versurile:
„Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii”.
Ființa iubită se regăsește în ramura care bate în geam, în plopii care se leagănă, în stelele care licăresc în adâncul apelor, în respirația tăcută a norilor, urmăriții de vânt, pentru a descoperi luna deasupra lacului.
Rosa Del Conte adaugă și alte aprecieri menite să definească lirica eminesciană în dimensiunea ei fundamentală natura și dragostea.
„Aventura biografică este departe. Convorbirea se desfășoară între inimă și lucruri, dar într-o atmosferă aluzivă, de liricitate pură”.
„Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-I luminându-l
E ca durea mea s-o împac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă nori deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine întotdeauna.”
„Bătaia ramurilor în geam, tremurul plopilor…și tu te reîntorci.
Stelele care luminează în adâncul unui lac și spun: adu pace durerii tale.
Norii împinși de vânt spre a descoperi chipul lunii: și tu care răsari din nou în aceea lumină potolită”.


În poezia „Peste vârfuri”:
Peste vârfuri trece luna,
Codru-și bate frunza lin,
Peste ramuri de arin
Melancolic cornul suna.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte,

De ce taci, când femecată
Inima-mi spre tine întorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odata?”
Aici, Eminescu își exprimă năzuința dorului, pe care noi o căutăm aici pe pământ, fără a ajunge vreodată la ea, căci a atinge ar însemna „Absolutul”.
        Tot, Rosa Del Conte spunea că aceeași dorință care îl apleacă pe Dumnezeu asupra făpturii sale și care se numește și ea, iubire.
Prin dragoste, dorința ne permite să intuim ca numai prin moarte vom atinge acea idee, care ne frământă, așa cum idea statuii îl frământă pe artist până ajunge să o realizeze.
        În notele „cornului” din poezia eminesciană plânge eternal trecere a universului.
        „Muzica ne mângâie plânsul, relevându-ne o nouă măsură a timpului și o nouă figură a spațiului”.
        Prin urmare, durerea iubirii poate deveni o formă a cunoașterii, ca experiență a timpului, spre o mai înaltă revelație a spațiului”.
        Prin urmare, durerea iubirii poate deveni o formă a cunoașterii, ca experiență a timpului, spre o mai înaltă revelație a ființei.
        Natura terestră o întâlnim în poezia eminesciană reprezentată prin motive cum ar fi salcâmul care exprimă rusticitatea, teiul, arborele iubirii și amintirii.
        Plopul este considerat arborele singurătății, „Pe lângă plopii fără soț”, pe când cireșul și mărul sunt considerați ca simboluri ce exprimă candoarea și inocența copilăriei.
        Codrul, pădurea constituie un loc de refugiu plin de mister, de semnificația și de vraja sa, de nostalgia copilăriei dar și a iubirii pierdute, a melancoliei.
        În poezia eminesciană pădurea constituie iubita ce își cheamă iubitul „O, rămâi”, care are mișcări tandre, în timp ce poetul reprezintă elemente masculine.
Cartea „Poezia eminesciană şi romanţa văzute de un biolog" semnată de Marian Niță o puteți găsi pe rafturile bibliotecii noastre. 
Prezentare: V. Sîrbu, șef oficiu