19 feb. 2016

Semnificatiile apei la Eminescu


      
   Apa ca element al memorfozei. De aceasta caracteristică a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologiei greceşti. El a ramas îndrăgostit de chipul său privindu-l în unda unui lac şi vrând să se apropie de el, a căzut în apă şi s-a înecat. Trupul sau s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.
          Apa purifică şi e purificatoare, are o valoare morală: ea devine substanţă insăşi a purităţii, câteva picături de apă fiind suficiente spre a purifica o lume (de aici şi simbolistica botezului).
         Apa la Eminescu e materia extincţiei integrând fiinţa în circuitul universal al elementelor.
         Apa e un element nelipsit din poeziile erotice; este elemental vital primordial care trebuie sa insoteasca iubirea, moment premergător nașterii. Ipostazele apei: izvorul înseamnă curgere neintreruptă, înseamnă origine, primordialitate și aproape că nu lipsește din scenariile erotice.
         Semnificația simbolurilor acvatice (ale apei, în general) pe lângă cele 3 dominante-originea vieții, mijloc de purificare, centru de regenerescență capătă conotații noi-simbol al timpului, rituând chemarea erosului: “Apele plâng clar izvoând din fântane”, fie dorința ancestrală de reinscriere în procesul revenirii cosmice („Mormântul să ni-l scape la margine de râu/ Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu”).
         Apa primordială, simbol al genezei o intâlnim în poemul „Luceafarul”: marea este cea care simbolizeaza geneza. Luceafărul se aruncă din cer în mare spre a se naște ca tânăr zeu al apelor, prezentându-se prima oară fetei de împărat:

„Și apa unde-a fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.”
         Apa ca simbol al genezei o întâlnim și la „Făt-Frumos din lacrimă”. Născut prin minunea lui Dumnezeu, din lacrima Maicii Domnului, Făt-Frumos va cunoaște de fapt, două nașteri divine: prima a venirii pe lume din lacrima Fecioarei, iar a doua din porunca lui Dumnezeu, care preface izvorul din nou în ființă umană la rugamintea Sfantului Petru.
         In lirica eminesciana, apa personifică, preia zbuciumul sufletului poetului, emoția determinate de asteptarea ființei iubite, vibrând la unison cu aceasta. In poezia „Lacul”:
„Lacul codrilor albaștru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresarind în cercuri albe
El cutremură o barcă.”
         Lacul cu trestiile sale pare sa fie complet dependent de trairile poetului indragostit. Atat timp cat acesta isi asteapta iubita, visand la scenele care se vor desfasura, lacul se constituie intr-o imagine dinamica.
         Tensiunea si emotia asteptarii dispar cand eroul isi da seama ca iubita nu va veni. In acest moment, imaginea lacului devina statica. Daca in prima strofa a poeziei, lacul parea sa fie agent, in final, prin schimbarea regimului verbelor, el devine un element pasiv:

“Dar nu vine…Singuratic
In zadar suspin si sufar
Langa lacul albastru
Incarcat cu flori de nufar.”
         In “Calin (file din poveste)” tabloul naturii evocat in ultima parte a poemului se organizeaza in jurul imaginii izvoarelor (a apei, in general): imaginea cuibului alunga raceala specifica apei, adduce o nota de caldura si intimidate, sugerand nasterea; epitetul “rotind” subliniaza permanenta iubirii si implicit a nasterii: natura sta sub semnul unei fecunditati perpetue.
         Marea, o alta ipostaza a apei, capata in tulburatoarea poezie: “In fereastra despre mare”, rolul oglinzii: privind in apele marii, pescarul vede chipul fetei de crai, se indragosteste de ea si simte atractia adancului, unica posibilitate de implinire a iubirii si mortii.
“Spre castel vrodata ochii
N-am intors si totusi plang
Fundul marii, fundul marii
Ma atrage in adanc.”
         Apa vie, apa vietii se prezinta ca un simbol cosmogonic. Ea este o poarta a vesniciei tocmai pentru ca purifica, vindeca si întinereste. Oceanul, batranul ocean, o alta ipostaza a apei, incearca sa anuleze conditionarea cosmica, sa violeze ierarhia stihiilor, prin asaltul simbolicei cetati a cerului intocmai cum imparatia cerurilor “se ia cu navala” in:
“Azi oceanu-ntaratat turbatu-i:
Racnind, inalta bratele-i de spume,
Le spanzura de nori, sa sparga lume
Pana furtuna-l reimpinge in patu-i.”
Nu poate fi explicat in niciun fel cum poate un ocean (pe care vantul il conduce), sa fie “reimpins in patu-i”  de o furtuna, in loc ca aceasta sa il infurie si sa il agite si mai mult. Aici, Eminescu a repetat aceeasi vesnica poveste a oceanului care ar vrea sa atinga cerul ramanand ocean, surprinzand cu subtila minutiozitate gradarea faptelor de la “raszvratire” la “cumintire”, ce va fi iarasi urmata de framantari. Caci finalul:
“Ranit de fulgere, el se-ncovoaie
Si c-o poveste il adorme-o boare
Si-n vis un cer in fundu-i se-ncovoaie.”
Se deschide inspre o noua perioada de neliniste, lasand sa se intrevada o reinfuriere a oceanului, din cauza impulsului de a poseda concret ceea ce viseaza ca are. Aceasta iluzie e cea care se exalta in vis, trezindu-l. Murumurul se va transforma in rumoare ca si plebea desteptata demagogic din singura sa conditie in care poate avea cerul: aceea de calm si coeziune.  Rascolite, ape si noroade se turbura deopotriva si numai sclipitul iscoditor al unei stele poate razbate prin larma si “turbarea lor”:
“Atunci printer nouri, prin vant si prin unde
O raza de aur se toarce usor
Si-n fundul salbatec al marii patrunde
Prin vant si prin nor…
In fundul cel umed al marii turbate
In lumea-i noptoasa, in sanu-i amar,
Luceste o steaua in piatra schimbata,
In margaritar...”
Aici situatia e inversata, oceanul si-a schimbat tactica: nu mai nazuieste direct la cetatea seninului, cerul insusi fiind acela care se indura a trimite stihiei primordiale o raza de stea, un mesaj.

Cătălina Sîrbu, clasa a X-a „C”,
Liceul Teoretic „Nicolae Iorga”