28 mar. 2016

Valenţe ironice ale interogaţiilor retorice în poezia lui Mihai Eminescu



Gherţa Iulia,
Litere, USM 

În cadrul comunicării poetice, interogaţia retorică dispune de un potenţial expresiv relevant, comportând valori semantice de natură afectivă, circumscrise unei game largi de sentimente şi atitudini: de la uimire şi nevoie de certitudine, la indignare şi răzvrătire, oferind oportunitatea de „a delibera, a dovedi, a descrie, a acuza, a dezaproba, a incita, a convinge, în fine, pentru alte mii de scopuri” (P. Fontanier, 1977: 336). Definită, cel mai frecvent, ca o întrebare care nu necesită răspuns, dar care totuşi îl subânţelege, căci „e menită a sugera un răspuns mintal evident” (Gh. Dragomirescu, 1993: 216), interogaţia retorică este un procedeu de expresie proiectând starea de conştiinţă a celui ce o formulează şi marcând o evoluţie spre interiorizare.
Creaţia lirică eminesciană abundă în structuri interogative retorice, integrate, de cele mai multe ori, meditaţiilor existenţiale sau sociale ale eului. Marca definitorie a stilului eminescian este, în acest sens, interogaţia meditativă, cu „un grad mai mare de indeterminare” şi de deschidere prin „suspendarea răspunsului” (S. Corniciuc, 1999: 152) sau prin plasarea lui în zona incertitudinilor. Valenţele ironice ale interogaţiilor meditative din creaţia lui Eminescu implică actualizarea conceptului de „ironie romantică” teoretizat de Schlegel drept atitudine existenţială bazată pe contradicţia relativ-absolut, o „glumă metafizică” sau „bufonerie transcedentală”. Sugestiv din această perspectivă este exemplul extras din poemul Dumnezeu şi om: În tavernă?... -n umilinţă  s-a născut dar adevărul? / Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege? / Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege / Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”, structurile retorice cu valenţe ironice sugerând, în acest text, simbioza dintre glorie şi umilinţă circumscrisă figurii lui Christ, care, prin exemplul propiei vieţi, conferă un sens existenţei umane. Aceeaşi ipostaziere în zona căutărilor (de sens) este sugerată de lanţul interogativ-retoric: Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? / Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?/ Fi-va care şterge-a omenimei neputinţă / Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate? (Dumnezeu şi om), care sporeşte expresivitatea mesajului şi intensifică, totodată, prin folosirea formei inversate a verbului (Fi-va) şi inserţia adverbului dubitativ oare, drama neliniştilor existenţiale ale eului.
Inventariind interogaţiile retorice în textul poetic eminescian, remarcăm frecvenţa structurilor axate pe scheme dialogice. Semnalăm un dialog cu sine, transcris prin interogaţii retorice cu profundă valoare dramatică, care reflectă  fie calea romantică a coborârii în interior ca premisă pentru cunoaşterea lumii exterioare: „Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială/ De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?; fie imaginea alterităţii – conştientizarea sciziunii interioare a eului şi încercarea de refacere a întregului: Pot să mai reînviu luminos ca Pasărea Phoenix?” (Odă. În metru antic).
O schemă dialogică orientată, de această dată, spre exterior, spre lumea transcendentă (Spiritul veşnic) atestăm în versurile: „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare, / Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare, / Rupe vălur'le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom / Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,/ Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,/ Cine eşti? (Memento mori). Interogaţia retorică, dublată de invocaţia Tu (prescriitorul istoriei şi al timpului, ascuns de vălurile de imagini, ca expresii ale aparenţei care ascunde principiul), punctează o meditaţie asupra sensului istoriei (răul), dar şi a sensului în general. Interogaţiile retorice cu valenţe ironice relevă o imensă proiecţie fantasmatică, la scara istoriei, a întrebărilor care-l bântuiau pe poet, devenind, astfel, modalităţi de construire a viziunii tragicului la Eminescu. Constatarea tristă privind sensul existenţial este transcrisă tot printr-o interogaţie: „Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită,/Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită,/ Cu aceleaşi lungi mizerii         s-obosesc sufletu-mi mut?” (Memento mori), care sugerează ideea deşertăciunii umane, în ultimă instanţă toate fiind „chipuri”, în-chipuiri.
           

25 mar. 2016

Geografia mitologică în lirica lui Mihai Eminescu şi Grigore Vieru

Sotnic Victoria,
Litere, USM

Marin Mincu, în studiul Poezie şi generaţie, afirmă că „permanenţa unei literaturi se măsoară prin capacitatea periodică a acesteia de a-şi înnoi tradiţia” (Mincu, 1975: 236) prin găsirea unor noi posibilităţi care să o pună în echilibru cu poezia anterioară. Având în vedere procesul continuu de asimilare a tradiţiei, savantul remarcă influenţa covîrşitoare a poeziei lui Mihai Eminescu asupra liricii care i-a urmat, susţinând că datorită capacităţii acesteia de a sintetiza exemplar toate motivele şi direcţiile poeziei româneşti, toţi poeţii mari ce-i urmează sunt într-un fel sau altul eminescieni. Modelul eminescian şi-a iradiat „lumina modelatoare” şi în poezia din Basarabia, fiind, în condiţiile crizei identitare, o adevărată soluţie de revigorare a culturii şi de renaştere a fiinţei naţionale. În condiţiile probării de identităţi, numai privindu-se prin Eminescu, românii de dincolo de Prut s-au regăsit ca limbă, istorie, tradiţie, cultură.
            Grigore Vieru este unul dintre poeţii basarabeni care şi-a edificat creaţia pe trainicul fundament eminescian, cultivîndu-l cu veneraţie. Putem identifica în creaţia poetului un eminescianism manifest, rod al receptării estetice a operei predecesorului, dar şi unul latent, expresie a unei structuri sufleteşti şi sensibilităţi similare.
Afinităţile sunt sesizabile şi la nivelul constituirii spaţiului poetic. Putem considera că această compatibilitate la nivel de imaginar este determinată, după cum remarcă şi George Popa în Spaţiul poetic eminescian, de un anumit „sentiment al spaţiului” care caracterizează sufletul românesc. Criticul susţine că sentimentul de consubstanţialitate al românului cu spaţiul este determinat de relieful şi coloritul său primitor, îmbietor, chemător la intimizare. „Prin profunzimea ocrotitoare  a cerului său, prin lipsa de asprime şi sălbăticie, prin absenţa oricărui aspect anxiogen” (Popa, 1982: 19) spaţiul a devenit pentru român o componentă intrinsecă a fiinţării sale. De asemenea, alcătuirea armonioasă a peisajului care-ţi comunică un sentiment de linişte profundă, de armonie interioară, a constituit un factor ce a determinat „un proces de transsubstanţializare psihică” (Popa, 1982: 20) a spaţiului fizic, acesta devenit, în cele din urmă, spaţiu al sufletului. Aceeaşi părere împărtăşeşte şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga în studiul Eminescu – cultură şi creaţie. Exegeta susţine că arta unui popor vorbeşte cel mai bine despre configuraţia geografică a acestuia şi despre raportul dintre om şi natură existent în acest spaţiu, fiind sigură că „altfel va arăta arta unui popor de stepă, altfel a unui de pescari şi navigatori, altfel a unuia care-şi petrece zilele-n munţi” (Buşulenga, 1976: 53). Astfel, autoarea motivează prezenţa unor repere spaţiale precum muntele, dealul, valea, izvorul, râul, codrul atât în artele figurative, cât şi în artele cuvântului.
În afară de o geografie spirituală comună, care a generat filiaţii la nivel de viziune, putem considera, mergând pe ideea fondului imaginar colectiv а lui Jung, că concordanţa de viziune se datorează unor „imagini primordiale” care sunt înrădăcinate în inconştientul colectiv. Deşi nu aderă la credinţa în „sedimente mnezice” acumulate în cursul filogenezei, Gilbert Durand consideră că focar al imaginilor sunt trei reflexe dominante: dominanta de poziţie, cea de nutriţie şi cea copulativă, reuşind astfel împăcarea polarităţii existente între natură şi cultură. Aceste componente elementare stau la baza formării schemelor care reprezintă „canavaua funcţională a imaginaţiei” (Durand, 1977: 72). Astfel, reflexele dominante, diferenţiate în scheme, în contact cu mediul ambiant natural şi social, vor determina marile arhetipuri, sau ceea ce numea Jung „imagini primordiale”. În opinia lui G. Durand, imaginea parcurge un adevărat traiect de constituire fără a fi o structură infiltrată „de-a gata” în inconştient. Fiecare arhetip va dezvolta, în funcţie de culturile în care este reactivat, o diversitate simbolică, generând sensuri multiple. Simbolurile reprezintă aşadar nişte variabile individuale pe un fond de universalitate, sau, vorbind în termeni durandieni, nişte “variaţiuni pe un arhetip”.   
Fondul imagistic comun, depăşind limitele spaţio-temporale, asigură dialogul semnificaţiilor simbolice în opera celor doi poeţi. Pe de altă parte, exponent al unui spaţiu de frontieră, de margine, al uneia dintre “Româniile din România” (Ivancu, 2007: 136), Grigore Vieru trăieşte dramatic experienţa limitei, raportandu-se mereu la Centru, ca reper al culturii şi identităţii naţionale. Emilia Ivancu accentuează, în acest sens, o concluzie relevantă: “cu cât o identitate de un anume fel este mai aproape de limită, de graniţă, de frontieră, de acel tărâm al nimănui, cu atât identitatea este mai nesigură, mai contaminată de ceea ce nu-i aparţine. Astfel se explică ideea că marginile se raportează mai mult la Centru decît Centrul însuşi(Ivancu, 2007: 138).
Confruntându-se cu o criză identitară, dar şi cu fracturarea spirituală a naţiunii, poetul basarabean va releva, în expresie lirică, o relaţie particulară cu spaţialitatea. Existenţa limitelor create imaginar în interiorul unor limite la fel de convenţionale au determinat nu doar o frustrare ce ţine de asumarea unei identităţi, ci şi o închistare a gândirii, a viziunii, care s-au reflectat treptat asupra personalităţii şi modelului comportamental colectiv. Închis în temniţele acestui destin, Grigore Vieru a trăit cu amărăciune “experienţa captivităţii”, de aici şi elanul impetuos către deschidere al poetului: “Să cânţi într-o pâine / Nu e uşor. Nu e uşor / Să cânţi / În ceaţa ei albă. / Ah, unde eşti, margine?!”.

24 mar. 2016

Crime la mănăstire

video

În anul 2015 Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” Cluj, a implementat un nou proiect-concurs de lectură cu genericul BĂTĂLIA CĂRŢILOR.
La 24 martie, 2016 a avut loc, la biblioteca Transilvania, lansarea celei de a doua ediție a concursului menționat.  
Scopul concursului este de a stimula lectura în rândul copiilor şi adolescenţilor, de a promova cărţile de valoare destinate acestor categorii de vârstă.

În lista cărților propuse pentru acest concurs se regăsește și volumul Numele trandafirului semnat de Umberto Eco. Centrul Academic Eminescu vă propune o scurtă expunere în baza acestui roman.

20 mar. 2016

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A FRANCOFONIEI

ECOURI FRANCEZE ÎN OPERA LUI MIHAI EMINESCU

Ar fi deosebit de important pentru studierea operei poetice a lui Eminescu, dacă am cunoaşte toate izvoarele de inspiraţie pentru operele sale. Nicolae Iorga susţine că Eminescu n-a fost influienţat numai de literatura germană şi arată, că poetul îl cunoştea bine pe Victor Hugo, pe care-l admira; şi de influienţa lui Vigny, când citează un fragment din Rugăciunea unui dac. Mihai Eminescu nu a fost străin faţă de cultura franceză, spune I. M.Raşcu în cartea sa Eminescu şi cultura franceză. Influienţa franceză asupra lui Eminescu îi preocupă pe istoricii literari: Tudor Vianu găseşte unele motive romantice franceze printre inspiraţiile din tinereţe ale poetului; George Călinescu a cercetat, după Manuscrisele poetului, mai cu seamă unele cunoştinţe de limbă franceză ale lui Mihai Eminescu.
Influienţa franceză a fost şi a rămas la noi puternică, poate, cea mai solidă dintre toate influienţele literare, ce s-au exercitat asupra unui popor. Ea străluceşte cu o luminoasă intensintate în vremea, când Eminescu începe a-şi tipări primele scrieri.
Tinerii români plecau la studii în Franţa, trupele de teatru făceau traduceri din literatura clasică a Franţei. Cum ar fi putut Mihai Eminescu să rămână străin faţă de ea?
Se ştie. că încă din adolescenţă, Eminescu dădea dovezi de o curiozitate neobosită. În trupa Iorgu Caragiale, în care  Eminescu era copist de roluri, poetul copiază piese traduse din limba franceză. În Germania, unde îşi făcea studiile Eminescu, influienţa franceză era mai accentuată, scriitorii germani traduceau cu râvnă pe cei francezi. Filozoful Schopenhauer, acela despre care se vorbeşte mai mult când se discută izvoarele de inspiraţie ale lui Mihai Eminescu, avea o nemărginită admiraţie pentru cultura şi literatura franceză )nota autorului). Impresia este că poetul, fără a putea vorbi fluent limba franceză, fără să o poată scrie corect, o putea minunat utiliza în lecturile sale: Ioan Slavici, spre exemplu,  vorbeşte despre deosebită simpatie a poetului pentru J. J. Rousseau, Voltaire, Lamartine, V. Hugo.
E adevărat că paralel cu aceste aprecieri favorabile, poetul are şi o atitudine plină de rezerve  faţă de tineretul "franţuzit", dar aceasta nu implică deloc antipatie faţă de poporul respectiv. Eminescu le-a închinat şi  poezia Ai noştri tineri.
În continuare autorul ne relatează: Influienţa franceză la Eminescu nu poate fi încadrată între două date anumite din dezvoltarea activităţii sale literare, ea se poate constata doar pe parcursul întregii activităţi literare. Influienţa  lui Lamartine şi Th. Gautier asupra lui Eminescu, scrie autorul, este uşor explicabilă de multe împrejurări din viaţa şi evoluţia cunoştinţelor literare ale poetului.
Însăşi Viena oferă lui Eminescu unele aspecte pe care avusese prilejul să le constate şi la noi, spune autorul. Şi aici, încă din veacul al XVIII- lea, cultura franceză îşi exercitase influienţa ei puternică. La sfârşitul acestul secol Viena era o capitală franţuzită şi limba de curte era limba franceză.
Trăind în astfel de mediu, autorul "Scrisorilor" se adapă, fără îndoială, de la multiple izvoare şi, deci, faima literaturii franceze, ca şi frumuseţile operelor ei devin în acest timp mai cunoscute, conchide autorul.
Rașcu, I. M. Eminescu și cultura franceză / I. M. Rașcu. - București: Minerva, 1978. - 152 p.

I. M. Raşcu, istoric literar, şi-a făcut studiile la Paris ca membru al "Şcolii române din Franţa". Era preocupat de tot ce apărea nou, urma cursurile de specialitate ale profesorilor de la Sorbona.
Vă propunem să lecturaţi cartea : I. M. Raşcu Eminescu şi cultura franceză, ediţie îngrijită de Albert Schreiber şi D. Murăraşu. Această carte o regăsiţi în fondul de documente a bibliotecii CAIE.
Prezentare : Maria Chirilă, bibliotecar, grad de calificare I


  

18 mar. 2016

SĂ LAŞI O URMĂ PE PĂMÂNT...


       
 Promovarea şi valorificarea patrimoniului naţional este unul din crezurile Centrului Academic Internaţional Eminescu. Întâlnirile cu personalităţi deosebite ale neamului pentru tineri şi adolescenţi sunt extrem de benefice. Cu regret ei astăzi mai puţin merg la teatru, în sălile de spectacole, lansări de carte, întâlniri cu poeţi şi scriitori. Zilele acestea am avut-o ca oaspete pe Veta Ghimpu-Munteanu, redactor-prezentator în redacţia muzică la Radio Moldova. Născută în Sudul Basarabiei, comuna Paicu, raionul Cahul, după absolvirea şcolii din satul de baştină, se înscrie la Institutul de arte Gavriil Muzicescu, clasa de regie şi actorie a profesorului Veniamin Apostol. Cu toate că a studiat regie şi actorie, Veta Ghimpu-Munteanu, de mai mulţi ani, interpretează în scenă şi promovează la radio, folclorul muzical românesc. De-a lungul carierei sale, a realizat  peste 500 de emisiuni de folclor, precum şi peste 50 de portrete şi interviuri cu interpreţi de muzică populară şi uşoară de pe ambele maluri ale Prutului. Este protagonistă a două filme muzicale televizate: De cine dorul se leagă şi Portret muzical, unde s-a produs în postura de interpretă de cântec etno-pop. A înregistrat patru CD-uri: De cine dorul se leagă (muzică etno şi populară), Sus, la-naltul cerului (colinde şi cântece pascale), Fir-ai, dorule, nebun (muzică etno), Mai lin, dorule, mai lin (muzică populară). Pe lângă sutele de emisiuni, interviuri cu interpreţi, muzicieni şi alţi oameni de creaţie, este şi autoarea a două monografii: monografia satului natal Paicu - un sat din Lunca Prutului de Jos şi monografia Ansamblului etnofolcloric Tălăncuţa, iar ca interpretă a înregistrat în fondurile radio mai mult de 60 de creaţii. Deţine titlul onorific de Maestru în artă.

            Providenţa a prescris, ca Veta Ghimpu Munteanu să-şi unească destinul cu Simion Ghimpu, scriitor şi poet liric, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, care a lăsat în urma sa mai multe titluri de carte şi care a ajutat-o să se îmbogăţească spiritual, contribuind la formarea ei ca personalitate, graţie anturajului în care trăia. În 2010 a adunat o carte despre creaţia lui Simion Ghimpu - Destin între destine. În acelaşi an, printr-o decizie a fratelui şi surorilor sale a donat casa părintescă pentru prima biserică din sat.
            În ultimii ani de viaţă a domnului Simion Ghimpu, i-a editat trei cărţi: romanul autobiografic Viaţa pe muchie de cuţit, o culegere de versuri pentru copii Ia să-mi spui tu, spui şi una de nuvele umoristice  Jeep-ul şi Sănea de la Coloniţa. Tot în acea perioadă adună cele mai frumoase cântece pe versurile lui - 40 de piese, pe un CD, iar la un an de la plecarea în nefiinţă a editat cartea Mă strigă cuvintele, care inserează texte cu note muzicale, plus poezia postumă. A fost un poet liric şi a compus texte pentru circa 100 de cântece, colaborând cu mai mulţi compozitori: Eugen Doga, Ion Aldea-Teodorovici, Mihai Dolgan şi alţii. Cântecele lui au fost şi mai sunt interpretate de cei mai buni cântăreţi din Moldova. Doamna Veta Ghimpu-Munteanu a menţionat , că tot ce face face cu dragoste şi pasiune, de drag de cântec şi de lume.
    
         Elevii de la Liceul Republican cu profil sportiv, însoţiţi de educatoarea liceului, doamna Elizaveta Caraman şi elevii de la Liceul Teoretic Mihai Eminescu, ghidaţi de profesoara de fizică, doamna Elena Sîrbu şi neobosita bibliotecară a liceului, doamna Aculina Golovatenco, au fost în postura de public. În cadrul întâlnirii au auzit multă informaţie despre personalităţi notorii din Moldova, după ce le-a fost prezentată expoziţia cu acelaşi nume, dar şi din povestirile invitatei noastre. Tinerii au rămas impresionaţi şi mulţumiţi, aplaudând-o îndelung. La fine, doamna ne-a adus în dar două CD-uri: Cântece pe versuri de Simion Ghimpu şi Sus la-naltul cerului şi două cărţi pentru copii Ghici, ce-s?; Ia să-mi spui tu, spui. În cartea de onoare a bibliotecii ne-a lăsat impresiile în urma acestei întâlniri: În zilele noastre, când tot mai greu şi mai greu poţi cointeresa un tânăr să citească o carte, slavă Dumneavoastră, celor care ştiţi să organizaţi întâlniri cu tineri şi adolescenţi, astfel făcându-i să se simtă mândri de sorgintea lor şi-i provocaţi să răsfoiască şi chiar să citească cartea... Întâlnirea de astăzi,  m-a readus în tinereţea mea, acum 40 de ani, când la rându-mi, ca cititor am asistat la o astfel de întâlnire cu compozitorul Dumitru Gheorghiţă şi cântăreaţa Liuba Bujor (astăzi şi scriitoare), întâlnire ce m-a marcat profesional. Sper că şi tinerii de astăzi cu care am conversat să-şi amintească peste ani de această întâlnire. Mulţumim doamnei Larisa Arseni pentru organizarea acestei întâlniri, care sunt ca nişte lumânări aprinse în lăcaşul ce poartă numele lui Mihai Eminescu. Trebuie să menţionăm că a fost o lecţie interactivă, interesantă şi cognitivă, cu adevărat un dialog intergeneraţional.
Larisa Arseni. Colaboratoare CAIE.
Maestru în artă.

17 mar. 2016

Noutăți editoriale în colecția Eminesciana

Cubleșan, Constantin. Eminescu în exegeze critice / Constantin Cubleșan. – Iași: Junimea, 2014. – 311 p. – (Colecția Eminesciana).
Criticul și istoricul literar Constantin Cubleșan este la al zecelea volum de inventariere și evaluare critică a scrierilor eminescologilor. Lucrarea Eminescu în exegeze critice a parcurs metodic, empatic și cu mare discernământ 39 de asemenea texte despre Eminescu, de la cel al lui Dan Mănucă din 1999 până la cel al lui George Ene din 2014, evidențiind pentru fiecare în parte, noutatea metodologică sau hermeneutică propusă.
După cum menționează autorul: Am urmărit cu destulă consecvenţă şi am comentat în ultimul deceniu şi jumătate, cam tot ce s-a scris important despre Eminescu (volumul de faţă probează, cu modestie, aceste strădanii, fără aroganţă, doar cu ambiţia imparţialităţii în opinii). E o bibliotecă impresionantă care ar trebui conspectată şi propusă interesului public nu de către un om, fie el cât de harnic, ci de o instituţie menită a inventaria totul şi a prezenta periodic sinteze asupra evoluţiei eminescologiei.

Coșereanu, Valentin. Ipotești sau realitatea poeziei / Valentin Coșereanu. – Iași: Junimea, 2015. – 350 p. – (Colecția „Eminesciana”).
Valentin Coşereanu, muzeograf-cercetător şi, fondatorul Centrului Național de Studii de la Ipoteşti, a publicat un studiu despre ceea ce am putea numi spaţiul eminescian sau semnele (elementele realului) care preced şi, poate, influenţează creaţia poetului. Subiect dificil, relaţie mereu controversată pentru că, se ştie de la Proust şi Valéry încoace, estetica acceptă greu identitatea dintre eul biografic şi eul profund (adevăratul creator al operei). Volumul este prezentat de academicianul Eugen Simion, care menționează în Cuvânt inainte: Excurs pozitivist, cercetare documentară, încercarea de a
depista în operă semnele realului? Toate la un loc, cu scopul, neascus, de a define spațiul germinativ, cum ar fi spus Noica, primordial. Valentin Coșereanu reușește să-l determine, folosind cercetările de până acum ale eminescologilor (de la G. Călinescu la Augustin Z. N. Pop) și adâncind date noi, scoase din arhivele locale (informații despre cumpărarea și vânzarea moșiei, a casei din Botoșani și a casei din Ipotești, sumele de galbeni puse în joc, numele actorilor, procesele care au urmat decenii în șir, numărul caselor din satul Ipotești în vremea copilăriei lui Eminescu, manipulările politice ale prefectului etc.).
Un reportaj-eseu excepional, în care autorii – ei înșiși poeți și critici literari – se transmută în umbre lirice, reconstituind cu minuie de arhivari și inspirație creatoare itinerariile naționale și europene ale lui Eminescu, aducând o mărturie prețioasă și singulară despre toate locurile în care a poposit marele poet.

Vulturescu, George. „Complexul Ghilgameș” – Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu / George Vulturescu. – Iași: Junimea, 2015. – 194 p. – (Colecția Eminesciana).
Poetul și criticul literar sătmărean propune o lectură inedită a textului eminescian, axată pe un motiv poetic cel puțin surprinzător – cel al prafului. George Vulturescu urmărește metamorfozele acestui element material definitoriu pentru imaginarul marelui poet, pe care îl analizează în numeroasele sale manifestări: stânca, ruina, muşuroiul, pulberea, asupra cărora planează umbrele legendei babiloniene.
După cum menționează autorul: În „Complexul Ghilgameș”, ca engramă a pulberii, cele 4 elemente ale lui Empedocle (apa, pământl, aerul, focul), „stihii ale lumii patru” (Strigoii), sunt intricate în firul de praf: „Punctu Acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii” (Scrisoarea I). Praful nu este „ceea ce este”, ci cea ce devine – pentru că toate componentele sale (stânca, zidul, ruina) să fie parcurse: „Ceaa ce e etern nu e esențial pentru om-cercul activității sale, țintele sale, sunt îndepărtate pur și simplu asupra formelor…[…] … dezvoltarea acestora, înnobilarea lor sub dictatul propriului său spirit – iată misiunea lui, dacă o putem numi misiune…” (mss. 2262, f. 2).

     Colecția Eminesciana are menirea de a releva modul în care a fost evaluată în trecut şi este receptată astăzi opera eminesciană. Editura Junimea din Iași a dat o înfățișare și compoziție nouă acestei serii.

    Începând cu anul 1974 a fost lansată colecția editorială Eminesciana. Prima carte este dedicată volumului Poezii de Mihai Eminescu. În decurs de douăzeci de ani până în anul 1994 au fost editate 55 de numere. În fondul de documente al bibliotecii noastre noi deținem integral această colecție editorială.
 Se inițiază reeditarea unor contribuții fundamentale cum ar fi: G. Ibrăileanu – Eminescu (1974); Tudor Vianu – Mihai Eminescu (1974); G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu (1977), Mihai Eminescu. Studii şi articole (1978), Avatarii faraonului Tlà (1979); Mihail Dragomirescu – Eminescu (1976); E. Lovinescu – Mite. Bălăuca (1980), Mihai Eminescu (1984); D. Caracostea – Arta cuvântului la Eminescu (1980), Creativitatea eminesciană (1987); Vladimir Streinu – Eminescu (1989).
  Vera Sîrbu, șef serviciu 
cercetare bibliografică

16 mar. 2016

AMINTIRI ADUNATE PESTE ANI...

O ţară care nu are teatru e sortită pierii
Agenda manifestărilor cultural-artististice ce se desfăşoară la Centrul Academic Internaţional Eminescu sunt diverse. Ne-am propus să organizăm activităţi cu şi despre personalităţi ale neamului, scopul fiind, readucerea în valoare a personalităţilor notorii din trecutul neîndepărtat, dar şi din prezent, care au contribuit şi mai contribuie la dezvoltarea culturii naţionale. Şi pentru că la baza tuturor începuturilor stă omul, de această dată am invitat un Om, o personalitate dragă nouă, o legendă vie a culturii naţionale şi în special a artei teatrale, Maestru în artă, deţinătoare a medaliei Meritul civic, actriţă de teatru şi cinema, profesoară grad didactic superior, o Doamnă, Mamă, Soţie, Bunică, o Cetăţeancă cu un profund spirit civic şi patriotic, OMUL EUGENIA BUTNARU, care a ajuns la vârsta onorabilă de 80 de ani. Doamna BUTNARU a venit însoţită de colegii săi de breaslă, prieteni de o viaţă, doamna ELENA RÎBCEAC, actriţă de teatru şi cinema şi domnul VLADIMIR COBASNEAN, actor de teatru şi cinema, profesor de arta vorbirii, Maestru în artă. Pe rol de public au fost studenţii de la Colegiul Politehnic, însoţiţi de şefa bibliotecii, doamna Ludmila POPESCU, elevii Liceului Teoretic Mircea cel Bătrân, ghidaţi de bibliotecara liceului, doamna Paraşciuc Lilia şi elevii Liceului Teoretic cu profil teatral Elena Alistar. Elevii au manifestat un interes sporit pentru expoziţia
PERSONALITĂŢI NOTORII DIN MOLDOVA, recunoscând că multe nume vizate le aud pentru prima oară. Deasemenea au vrut să ştie de unde vine Eugenia BUTNARU cu talentul său autentic, înrădăcinat în acest pământ şi neam, de la cine a moştenit dragostea pentru artă, pentru frumos, sau poate providenţa a hărăzit-o la naştere cu acest talent. Cum a fost teatrul de altă dată, cum l-au schimbat evenimentele de la 90 încoace. Doamna Eugenia le-a mărturisit printre altele: că este copilul foametii, al sărăciei, copilul unor vremuri grele de după război. La şcoală nu ajungeau cărţi, învăţau mai mulţi copii după o carte. Cu toate acestea şi atunci oamenii tindeau spre o cultură spirituală, pentru că aşa suntem noi, vorba cântecului: Moldovenii când se strâng şi-n petreceri se avântă, / La un colţ de masă plâng, / La alt colţ de masă cântă. Marele Eminescu spunea: Din vorbirea, din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură. Gradul de cultură poate fi atins doar dacă eşti perseverent în tot ce faci, studiezi mult pentru a cunoaşte şi pentru a atinge anumite performanţe. Au întrebat-o cu cine a mai colaborat pe parcursul anilor, i-a interesat în special munca cu elevii. Doamna BUTNARU le-a povestit despre satul de baştină Năduşita, Drochia, despre şcoala în care a învăţat, părinţii pentru care avea un mare respect, studiile la Conservatorul de Stat din Chişinău, munca la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, colaborarea cu studioul Moldova film, cu marele regizor Emil Loteanu, colegii de teatru: Valeriu Cupcea, Mihai Curagău, Sergiu Finiti, Constanţa Târţău, Constantin Constantinov, Vladimir Cobasnean, Elena Râbceac şi mulţi alţii. Şi-a amintit cât de mult a ajutat-o cunoaşterea tradiţiilor, obiceiurilor, atunci când s-a angajat la Teatrul
Etnofolcloric Ion Creangă, iar mai apoi la Studioul filmelor folclorice şi de comedie Buciumul din Chişinău, fondat de Tudor Tataru, (regretatul), astăzi desfiinţat... Cu multă pasiune îşi pregătea rolurile, totuşi cele mai mari emoţii pentru un actor sunt acelea trăite în scenă, în faţa măriei sale publicul. Aplauzele, sau un oftat din partea publicului, sunt cele mai frumoase momente din viaţa unui artist, mărturiseşte actriţa. Cu lacrimi în ochi recunoaşte, că nu poate merge la teatru, pentru că o doare prea mult (aici îşi reaminteşte de acea distituire a întregii trupe a teatrului, în 1990 a 19 actori, iar mai târziu refuzul de a fi reangajată). Acum păstrează doar amintiri şi profunde regrete pentru destinul Teatrului Naţional... şi al ei. Domnul Cobasnen la rândui i-a adus doar cuvinte de laudă, a vorbit despre omul şi actriţa Eugenia BUTNARU. Pentru a îndulci clipa şi a crea o bună dispoziţie cu un splendid medalion muzical-literar, în dar omagiatei au venit elevii de la Liceului Teoretic cu profil teatral Elena Alistar, ghidaţi şi îndrumaţi de profesoara de arta vorbirii, domnişoara Mariana MOISEI. Elevele aceluiaşi liceu, Jaclin BODORIN şi Lia ZDROBĂU, au recitat poeziile ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR de Mihai EMINESCU şi TÂRZIU de Adrian PĂUNESCU. A fost un moment emoţionant de o intensitate maximă. Invitata le-a mulţumit cu multă emoţie şi apreciere organizatorilor, tuturor participanţilor şi în special
tinerilor actori în devenire. La finele întâlnirii i-a îndemnat pe elevi şi studenţi să citească, dacă vor să posede un vocabular bogat şi elevat, să meargă la teatru, să cunoască personalităţile neamului pentru a păstra vie memoria înaintaşilor. Teatrul are menirea să ne sensibilizeze sufletul, să ne facă mai toleranţi, să cunoaştem şi să înţelegem mai bine viaţa. Apoi ne-a fost prezentat un microspectacol Cumătrele, în care au fost vociferate anumite momente din viaţa cotidiană a oamenilor de la ţară. În distribuţie au fost doamnele Eugenia BUTNARU şi Elena RÎBCEAC. Elevii au rămas impresionaţi de întâlnirea cu marea actriţă Eugenia BUTNARU şi mulţumiţi de dialogul întreţinut. Un adevărat dialog intergeneraţional. Credem că întâlnirile de felul acesta au o tentă educativă, îi ajută pe tineri să cunoască şi să aprecieze personalităţi din cultura naţională.
Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.     


MIHAI EMINESCU ÎN MEDALISTICĂ

                                                                                                    Motto : Chipul lui Eminescu  
                                                                                                   strălucește pe medalii  
                                                                                                   Ca Luceafărul în poeziile sale                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                
      Primele medalii dedicate lui Mihai Eminescu             
 Primele medalii dedicate sau legate de o personalitate românească sunt cele realizate pentru omagierea poetului nostru naţional –Mihai Eminescu. Nici unei alte personalităţi româneşti nu i s-a  dedicat o medalie, chiar în anul morţii sale, cum a fost medalia  realizată în anul 1889 pentru cel mai mare poet al românilor.
Prima medalie legată de numele lui Mihai Eminescu şi la realizarea căreia poetul a contribuit nemijlocit, a fost medalia dedicatăSerbării de la Putna din anul 1871, la care poetul, ca secretar al Comitetului de organizare, şi-a dat toată puterea de muncă şi de convingere pentru pregătirea şi desfăşurarea ei în bune condiţii. El a insistat şi umblat prin ţară pentru strângerea fondurilor necesare, din care s-a putut, în cele din urmă, să se realizeze şi medalia cuprinsă în programul acţiunii.
Medalia de argint şi bronz are pe avers Columna lui Traian şi textul: ”UNIŢI SUNTEM ÎN CUGETU, UNIŢI ÎN DUMNEDIEU”. Pe revers este inscripţionat textul: ”JUNIMEA ROMÂNà ACADEMICà – PUTNA – 15 AUGUST 1871 şi în mijloc: ”ÎN / MEMORIA / LUI / ŞTEFANU / CELU / MARE”. Medalia are un diametru de 35,5 mm şi o grosime de 3 mm, greutatea de 21,5 grame. Aceasă medalie din argint şi bronz a fost prevăzută în Programul manifestărilor la punctul 18.-,,Reaîntoarcerea în biserică, urmând împărţirea monedelor de aducere aminte (Program întocmit de Aurel Mureşianu).

Medalia realizată de ,,Junimea Română” în 1871
Medalia, realizată în anul 1889 este dedicată lui Mihai Eminescu, având ca imagine ultima fotografie a poetului, prin grija prietenilor şi susţinătorilor lui din Iaşi, oraşul unde Eminescu a trăit şi lucrat timp de 7 ani de zile. Este cea mai rară şi preţioasă medalie dedicată unei  personalităţi româneşti. Medalia este din argint, unifaţă, de o mare simplitate, care redă chipul poetului obosit de boală şi lipsuri şi inscripţionată cu numele- MICHAIL EMINESCU– şi anii1849-1889.
Medalia este destul de rară, găsindu-se câte un exemplar la Muzeul de Istorie Naţională, Casa Memorială Mihai Codreanu din Iaşi şi la alţi câţiva colecţionari, ceea ce ne dovedeşte că tirajul ei a fost destul de redus.Medalia este cu o singură faţă, are diametrul de 20, 24 şi 30 mm, are anou de prindere, ceea ce dovedeşte că ea a fost purtată la piept cu prilejul unor manifestări dedicate lui Mihai Eminescu, de către prietenii şi admiratorii poetului. S-au executat medalii din bronz, bronz argintat, bronz aurit, argint, argint aurit şi din aur. Variantele existente şi dimensiunile diferite ne demonstrează că medalia a fost executată în ateliere diferite şi în mai multe tiraje.Medalia reproduce întocmai imaginea lui Eminescu din ultima fotografie, realizată la Botoşani de fotograful Jean Bielig.  Pe exemplarele din argint se află doi delfini, ce constituie marca românească, ceea ce demonstrează că ele au fost bătute în ţară.Este păcat că prima medalie dedicată lui Mihai Eminescu nu redă chipul poetului din prima sau a doua fotografie, cele mai cunoscute de public şi îndrăgite, dar, probabil, cei ce s-au ocupat de realizarea medaliei nu au avut la dispoziţie decât ultima fotografie a poetului. Această fotografie a fost realizată de Mihai Eminescu la insistenţele elevilor liceului ,,Matei Basarab” din Bucureşti, care voiau să constituie o societate cu numele poetului şi care  lansaseră liste de subscripţie pentru ajutorarea lui. Această ultimă fotografie a poetului ajunge în posesia Societăţii ,,Eminescu” din Bucureşti şi al Corneliei Emilian din Iaşi, a cărei fiică se ocupa cu strângerea de fonduri băneşti pentru ajutorarea lui Eminescu.Ziarele ,,Curierul Românesc” din 20 iunie 1889 din Botoşani, ,,Universul” din 28 iunie 1889 din Bucureşti şi ,,Fântâna Blanduziei” din 2 iulie 1889, publică informaţii privitoare la realizarea acestei medalii şi locul execuţiei sale, ceea ce ne face să atribuim oraşului Iaşi această iniţiativă:,,Din Iaşi se scrie că mai multe persoane din acest oraş au luat iniţiativa de a bate o medalie comemorativă în amintirea lui Eminescu. Medalia s-a comandat în străinătate”.
 Cornelia Emilian împreună cu fiica ei şi comitetul de eleve ce adunau bani pe liste de subscripţie pentru ajutorarea poetului şi din alte manifestări culturale au luat iniţiativa realizării acestei medalii. În această acţiune Cornelia Emilian a fost ajutată de prietenii lui Eminescu din Iaşi: Emilia Humpel sora lui Maiorescu şi soţul său, Miron Pompiliu, inginerul Ştefan Emilian, Ioan Roman, inginerul Anton Savu şi alţii.
Pe măsură ce se mai adunau bani de pe listele de subscripţie se realiza câte un tiraj din medalie. Aşa se explică că se cunosc trei variante cu dimensiuni diferite, materiale diferite şi cu deosebiri de execuţie între ele.În ceea ce priveşte autorul (machetatorul) medaliei, acesta este opera profesorului de desen decorativ din Iaşi, Celesti Fabio de la Şcoala de Arte şi Meserii, pe care soţii Emilian îl cunoştea, iar cei ce s-au ocupat de baterea medaliei au fost fraţii Şaraga din Iaşi.

Medalia Mihai Eminescu din 1889
Următoarea medalie, dedicată poetului, este aceea din anul 1909, realizată la 20 de ani de la moarte, prin grija comitetului de organizare a comemorării poetului la Galaţi, comitet condus de magistratul de origine botoşăneană, Corneliu Botez. Deşi este o medalie ce redă chipul lui Eminescu, mai puţin reuşit din punct de vedere artistic, este tot atât de importantă pentru medalistica eminesciană ca şi prima medalie.
Cu ocazia comemorării a 20 de ani de la moartea poetului s-a realizat un frumos şi interesant album intitulat ,,Omagiu lui Mihai Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa. 15 ianuarie 1850- 16 iunie 1889- 16 iunie 1909” şi o medalie comemorativă.

Comitetul a hotărât ca medalia să aibă diametrul de 40 mm şi să fie executată în variante de bronz aurit, bronz argintat, argint şi aur, la preţurile de 1, 2,50, 20 şi 200 lei. Preţurile depăşeau costurile de execuţie şi din sumele adunate urma să se realizeze şi o statuie a poetului. Medalia are pe avers bustul poetului (a doua fotografie din 1884), purtând o cunună de lauri, iar pe revers o ramură de laur, o harpă şi o strofă din poezia ,,La Steaua”.
    ,,Icoana stelei ce-a murit
      Încet pe cer se suie
      Era pe când nu s-a zărit
      Azi o vedem şi nu e”.
    Legenda este dispusă pe cinci rânduri, cu versurile strofei trei din poezia ,,La Steaua” şi anii:1850-1889”- În exergă, cu litere mici este inscripţia:,,Galaţi-1909”.Medalia apare în toamna anului 1909, astfel că în numărul 266 din 28 septembrie a ziarului ,,Universul” apare ştirea:,,La Radivon sosec noutăţi”, însoţită de o scurtă descriere a medaliei.
         

Medalionul lui Eminescu de la mormântul lui Eminescu de la cimitirul Bellu

     Aceste medalii prezentate mai sus sunt cele mai importante şi mai rare medalii dedicate lui Mihai Eminescu, au fost realizate de prietenii şi admiratorii poetului şi au fost purtate la piept cu prilejul manifestărilor de comemorare a poetului.
De atunci şi până în zilele noastre s-au realizat sute de medalii dedicate vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, fiind personalitatea română cu cele mai multe medalii şi insigne, realizate de iubitorii şi colecţionarii cu tematică eminesciană. Este un frumos omagiu adus celui mai mare şi iubit poet român- Mihai Eminescu.
       Centrul Academic Internaţional Eminescu vă îndeamnă să răsfoiţi o serie de bijuterii editoriale adunate sub genericul  Mihai Eminescu în medalistică. Cărţile de faţă pot  fi un instrument de pătrundere în lumea unor lucrauri relativ mai puţin cunoscute publicului larg. Cuprinsul cărţilor degajă căldură şi iubire faţă de spiritul eminescian care a fost oglindit prin  documente de metal realizate în cursul anilor în diferite colţuri ale ţării. 

Preluat: Internet
Selecție: Vera Harti, șef oficiu