11 mar. 2016

NOI INTERPRETĂRI ALE OPEREI LUI MIHAI EMINESCU

Conferință publică organizată de  Institutul Cultural Român „Mihai Eminescuˮ:
NOI INTERPRETĂRI ALE OPEREI LUI
MIHAI EMINESCU
PRELEGERE SUSȚINUTĂ LA CENTRUL ACADEMIC INTERNAȚIONAL EMINESCU
Acad. Mihai CIMPOI

Noile exegeze asupra personalității și operei eminesciene apărute atât în spațiul românesc, cât și înafara lui, s-au pus – dacă e să facem o anumită sistematizare – sub semnul unității culturii universale, despre care s-a discutat în cadrul celei de-a IV-a ediții a Congresului Mondial al Eminescologilor. La această unitate în spiritul goetheanei  Weltliteratur Eminescu s-a referit în publicistica sa, îndeosebi în cronicile culturale pe care le-a publicat în Curierul de Iași și în însemnările studențești conținute în  Fragmentarium.
Această unitate e dovedită de procesele integraționiste care au loc astăzi sub semnul Ideii europene, despre care a vorbit de asemenea în numeroase articole publicistice. La această unitate și la afilierea eminesciană  s-au referit în ultimul timp traducătorii operei sale din Serbia, Turcia, Ucraina, Rusia: Milan Nenadič, Ali Narčin, Vitalii Kolodii, Oleg Goncearenko și Miroslava Metleaeva.
Ne vom referi în cele ce urmează la un studiu fundamental al cercetătoarei italiene Gisèle Vanhese, apărut mai întâi în Franța, apoi în versiune românească.

Noutatea exegezei profesoarei Gisèle Vanhese o impune coborârea în adâncurile imaginarului eminescian, acolo unde încep să se configureze reprezentările abisale, magmatice, „neptunice”, care constituie faza aurorală, prototextuală a genezei poemului.
Acad. Eugeniu Simion remarcă anume acest unghi nou de abordare a capodoperei poetului nostru, care trezeşte un interes deosebit şi în ultimul timp prin studii monografice, semnate de italianul Marco Cugno, indianca Zrica Waswani sau prin traducerile bune aparţinând ucraineanului Vitali Kolodii, sârbului Milan Nenadić, turcului Ali Narčin sau rusoaicei Miroslava Metleaeva. „Luceafărulde Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate, menţionează criticul în prefaţa la versiunea românească (Iaşi, 2014, ediţia franceză a apărut la Dijon, oraşul natal al lui Jean-Jacques Russo, în 2011), este, vreau să spun, un eseu inteligent, fermecător în felul său, despre unul dintre miturile fundamentale din lirica noastră. Gisèle Vanhese face o critică comparatistă, studiind nu atât circulaţia orizontală a temelor (învechită metodă a depistării influenţelor), cât formele imaginarului poetic european în epoca romantismului. Cartea ei se citeşte cu plăcere şi interes. De la Cosenza, Eminescu se vede bine...” (p. 7).
Consecventă în modul de a impune noul declin hermeneutic, exegeta desface în văzul nostru reţelele tematice, mută accentele, urmăreşte stăruitor schimbările de planuri şi perspective, merge cu îndărătnicie metodică spre punctele genetice nodale, adică acolo unde începe să se închege nucleul mitopo(i)etic formativ.
Procesul de formativitate este capricios, sinuos, cu drumuri întrerupte de pădure heideggeriene (drumuri ale Fiinţei, a cărui esenţă ţine să o rostească esenţial poetul!), dar urmăreşte o logică interioară, ce va duce la originala simbioză a îngerului căzut, a demonului (imagine de sorginte livrescă) cu zburătorul (reprezentare mitică autohtonă). Două rădăcini genetice se unesc spre a hrăni cu seve vitale trunchiul conceptual al poemului.
Prima descriere a zburătorului din neobservata de exegeză Peste codri sta cetatea şi a doua descriere a Luceafărului sunt, în viziunea autoarei, „singurele momente textuale de inflorescenţă când, prin intermediul reprezentării poetice, se prelucrează imaginea demonului romantic”: „În scurtul răstimp marcând a doua ipostază a Luceafărului, poetul proiectează în rama portretului trăsăturile specifice fiinţelor supranaturale, exteriorizând în moduri şi pe căi diferite (o modalitate folclorică în cazul zburătorului şi una livrescă, în cazul demonului romantic) „demonismul erotic” ce îl bântuia; dar acolo se află condensat şi propriul său chip” (p. 89).
Gisèle Vanhese ne propune, esenţialmente, o lectură nocturnă a poemului, fapt care determină conceperea autorului său ca „o întrupare a figurii Poetului Nopţii”.
Se subliniază, astfel, virilitatea identităţii, epifaniile masculine trasate de poet, ce întregeşte tipologia frumuseţii feminine, aceasta bucurându-se de o mai mare atenţie a exegeţilor. Portretul masculin capătă o pregnanţă excepţională, apărând, după cum afirmă în postfaţa la ediţia românească, „la limita dintre biologic şi spiritual, dintre existenţă şi imaginar”, „realizată prin intermediul explorării abisale a psihicului şi prin sondarea iniţiatică a miturilor antice”.
Epifaniile masculine funcţionează ca măşti ale dorinţei, prin mijlocirea cărora se cristalizează identitatea virilă, „demonul” apărând ca o împlinire a reflecţiei romanticilor despre figura „Fiului Nopţii”. „Zburătorul” vine din ungherele cele mai obscure ale inconştientului colectiv, exprimat într-o credinţă specific românească.
Figură emblematică axială, la care sunt adăugate figurile minore. „Cupidon”, „Kamadeva” „Sylphul”. La alţi poeţi acestea sunt nişte actanţi fantastici sau alegorici: la Eminescu, însă, sunt investite „cu o profunzime intimă şi ontologică” (p. 215).
„E o identitate masculină, deopotrivă erotică şi demonică”, mai precizează monografista, poetul derobându-se de aspectul monstruos întâlnit în legendele populare şi în Zburătorul lui Ion Heliade Rădulescu. „Originalitatea lui Eminescu, subliniază ea, constă chiar în suprapunerea imaginii zburătorului cu aceea a demonului romantic, figură cardinală aparţinând complexului tematic legat de izgonirea îngerilor” (Ibidem).
Pornind de la reveria asupra substanţelor, relevată de Bachelard, se poate distinge în imaginarul romantic o sublimare, o stilizare a individului ca întrupare a unui tip, o „actualizare palingenetică a acestuia”. Romantismul, având un puternic substrat neoplatonic, a dat expresie unor tipuri eterne, care au fundamentat această antropologie. La Eminescu, apare, însă, nu numai nostalgia pentru un „etern feminin”, dar şi căutarea unei identităţi masculine, în cea de-a doua descriere a Luceafărului găsim o convergenţă a „tipului romantic – acela al frumuseţii virile satanice – cu autoportretul”. Lagosul mimetic, centrat pe reprezentarea picturală, se transformă într-un logos narcisiac, prefacere bazată pe mituri secrete (la care se referă într-un studiu Cristian Moraru).
Urmărind reţeaua tematică şi textuală formată de Înger şi demon, Călin – file din poveste, Călin Nebunul, în proză şi în versuri, apoi variantele Luceafărului cu avantextul Peste codri sta cetatea, se relevă ipostazele reprezentărilor arhetipale, polarizările simbolice evoluţia opoziţiilor: hierogamia umbrei şi luminii raporturile, om-zeiţă, Amor şi Psyche, vampir, zburător, înger şi demon. Se menţine, în mod constant, nucleul central al portretului masculin – „o reprezentare a corpului şi chipului, ce apelează fuziunea dintre funcţiune şi biografie, dintre ideal şi real, dintre portret şi autoportret” (p. 25). Epifaniile masculine, pe care le tranzitează itinerarul creator, încheiat odată cu ipostazele Luceafărului sunt decriptate în Călin – file din poveste, Strigoii, Făt-Frumos din tei, Povestea teiului  „întrupate în dubla mască poetică, a zburătorului şi a demonului romantic”.
În Peste codri sta cetatea, care porneşte de la Silful lui Victor Hugo, tradus de Negruzzi şi Stamati, este relevată o imagine dublă a zburătorului. Supunând unei erudite analize comparate mitul îngerului căzut la Eminescu, Vigny şi Lamartine, este evidenţiată de asemenea tipologia eminesciană a Fiului Nopţii, arătarea în visul unei pământence a astrului Lucifer sub două ipostaze misterioase – aceea a „îngerului” şi aceea a „demonului”. „La sfârşitul secolului al XIX-lea, mitul demonului romantic atinge, prin Eminescu în poezie şi prin Vrubel în pictură, expresia cea mai desăvârşită din întreaga cultură europeană”, conchide exegeta.
Un model de reprezentare a portretului masculin al lui Eminescu, este întrevăzută în poezia Veronicăi Micle: „Neo-platonismul eminescian şi lamartinian, adăugate patristicii orientale, sunt pentru poeta Veronica Micle originea unei adevărate reverii asupra icoanei îndrăgostite” (p. 166).
Poemul acestea Raze de lună, scris în chiar ziua morţii poetului, confirmă închiderea în tenebrele nocturne ale iubirii pierdute, ale absenţei, lipsei şi morţii, sintagma „să simt sufletu-mi că moare” anunţă o victorie în ordinea dorinţei, dar nu în poezie, ci în existenţa sa. „Dacă prin esenţa sa, glosează autoarea, iubirea se leagă de procesul de idealizare, putem admite că aici realul umple spaţiile goale ale imaginarului: Eminescu ajunge să întrupeze frumuseţea fatală romantică, ale cărui trăsături arhetipale au fost surprinse de Baudelaire. Veronica Micle a accentuat transfigurarea fiinţei iubite prin înscrierea evocării sale în linia neo-platonică a romantismului, curent a cărui emblemă/ talisman este chiar icoana-chip” (p. 173-174).
Cu o adevărată „găselniţă” hermeneutică autoarea vine într-un studiu despre romanul lui Mircea Eliade Şarpele, care reprezintă, în opinia ei, o hierofanie ascunsă a Luceafărului, „o amplificare diegetică a unei incantaţii amoroase cuprinsă în exergă”, şi care „oferă o revenire complexă asupra mitului zburătorului”!
În romanul lui Mircea Eliade se găsesc, în formă incifrată, toate motivele Luceafărului, şi asemănările eroului cu trăsăturile demonului romantic, cu zburătorul sau vampirul. La sfârşitul romanului Andronic, bărbatul frumos ce apare în calea Dorinei doar noaptea, se identifică cu astrul.
Studiul final al cărţii prezintă un interesant caz de inserţie intertextuală a motivului Luceafărului, prezentat de romanul scriitoarei austriece Indeborg Bachmann Malina (1971), care ar fi cunoscut poemul eminescian prin intermediul lui Paul Celan, cu care a avut o legătură de lungă durată, începută la Viena în 1948.
Studiul prof. Gisèle Vanhese, tradus cu acurateţe de Roxana Patraş, coboară cu adevărat în secretele alchimice formative ale laboratorului eminescian, unde se plăsmuia nucleul originar al poemului, excelând printr-un demers exegetic genetic şi comparat care demonstrează acribie, erudiţie şi noutate hermeneutică, asigurată şi de cunoaşterea profundă a literaturii române şi franceze, a fenomenului romantismului şi celor mai recente teorii literare.