1 mar. 2016

Interferențele prieteniei


    Împrejurările vieții fiind sinuoase și imprevizibile, se întâmplă uneori ca prietenii să nu poată fi tot timpul împreună, unul sau altul fiind nevoit să urmeze un drum propriu existenței sale. Astfel de momente constituie o adevărată piatră de încercare, având menirea să verifice durabilitatea sentimentului, să-l consolideze prin grija și dorul de cel aflat în altă parte, prin așteptarea revederii, prin comunicarea ce se stabilește între ei prin varii mijloace. Satisfacția sufletească este mare, când, de la distanțe mai apropiate sau mai depărtate, sentimentele prietenești se interferează, se manifestă constant, cu aceeași intensitate, încredere și generozitate.
   Eminescu, Slavici, Creangă și Caragiale au trecut și ei prin astfel de momente, simțind că, peste sincopele vieții personale a fiecăruia, legăturile lor prietenești s-au interferat continuu. Uneori sentimentele lor s-au afirmat direct, concret, alteori, în clipele dramatice, dureroase, de care n-au fost scutiți, s-au manifestat tacit, dar cu aceeași noblețe sufletească. (...)
   Mihai Eminescu și-a iubit prietenii din toată inima, prețuindu-le opera fără echivoc. Fie într-un cadru particular, intim, fie în mod public, poetul și-a exprimat aceeași admirație, dar nu dintr-o gratulație convențională, ci cu sinceritate și obiectivitate, potrivit opiniilor sale personale bine întemeiate. În Amintiri fugare despre Mihai Eminescu, scrise în octombrie 1893, în limba germană, Mite Kremnitz arăta că lectura poveștilor și și povestirilor lui Creangă, făcută împreună cu poetul, constituia pentru el o reală delectare: „Citeam împreună, din aceeași carte, povești populare – mai întîi de ale lui Creangă  și el avea o bucurie copilărească citindu-le”(I.E Torouțiu: op.cit., vol IV, p. 28).
   Cu diverse ocazii, Eminescu l-a apreciat elogios pe Ion Creangă , dar o privire de ansamblu asupra scrierilor sale n-a putut realiza, deoarece ele n-au fost reunite într-un volum  în timpul vieții marelui povestitor. O primă ediție cuprinzătoare a apărut postum, în două volume, 1890 și, repsectiv, 1892. Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile cu scrierile lui Ioan Slavici. În 1881 el și le-a adunat în volumul Novele din popor, care a fost viu discutat la apariție. Asupra acestui volum s-a pronunțat și Eminescu, într-o amplă cronică literară publicată în Timpul , nr. 69, din 28 martie 1882. La început sublinia că Slavici excelează în conturarea distinctă a unor tipuri umane caracteristice vieții și sufletului poporului român, zugrăvindu-le nu abstract, prin elemente exterioare, ci din interior, cunoscând în profunzime modul lor specific de a simți, de a gândi și de-a acționa : „E înainte de toate un autor deplin sănătos în concepție; problemele psicologice pe cari le pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești; fiecare din chipurile cari trăiesc și se mișcă în novelele sale e nu numai copiat de pe ulițele împodobite cu arbori ale satului, în port și în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gîndesc și simt ca el.”
   În analiza nuvelelor lui Slavici, Eminescu pornea de la premisa că autenticitatea și valoarea unei opere literare constă în primul rând în oglindirea specificului național, numai în acest mod putând exercita, la rândul ei, o influență binefăcătoare asupra spiritualității naționale: „Credem că nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăși la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului național.” Condiția fundamentală a unei opere literare, care-i asigură o largă audiență și o viabilitate perenă, arăta Eminescu, în continuare, rezidă în capacitatea creatoare individuală a autorului ei de a pătrunde adînc și de-a reflecta veridic specificitatea națională a realităților din care s-a inspirat : „Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent. ”
   Pentru a demonstra că scriitorii reprezentativi ai epocii sale erau tocmai aceia care și-au situat opera pe coordonatele specificului național, Eminescu îl dădea ca exemplu pe Vasile Alecsandri, care „și-a încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc” și a creat o literatură „în adevăr națională”. Printre scriitorii reprezentativi a căror operă reflecta specificitatea națională, îl înscria și pe Slavici, cu deplină justețe : „Tot această cale, care rezumă poporul nostru pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă sie însuși, o urmează și Slavici”. Prin această prismă, Eminescu analiza, rând pe rând, nuvelele din volumul prietenului său, reliefîndu-le particularitățile, semnificațiile și valențele artistice. (...)
    Prietenia lui Eminescu cu Slavici a cunoscut interferențe bogat nuanțate, s-a sublimat într-un mozaic cu puternice reflexe policrome, unele luminoase, încântătoare, altele, din nefericire, sub forța destinului, întunecate și dureroase. În ambele ipostaze, sensul unificator l-a dăruit floarea rară a prieteniei.
Fragment

Sursa:
Vârgolici, Teodor. Eminescu și marii săi prieteni. – București: editura Eminescu, 1989. – 175 p.
Cules computerizat: V. Sîrbu