16 mar. 2016

NICOLAE IORGA DESPRE ȚINUTUL CHIȘINĂULUI

CHIȘINĂU 580 DE ANI DE LA PRIMA TESTARE DOCUMENTARĂ

Elena DABIJA,
director CAIE
      
      La finele anului 2015 colecția de documente a Centrului Academic Internațional Eminescu s-a valorificat cu o carte nouă, întitulată Iorga, Nicolae. Neamul românesc în Basarabia, editată cu sprijinul Ministerului Culturii la Editura Î.E.P. Știința în colecția Pagini despre Basarabia. Înregistrând cartea, am avut curiozitatea și marele interes de bibliotecară să o lecturez, astfel am descoperit mai multe lucruri interesante, pe care mă voi stărui să le prezint pe scurt.
            Ediția este îngrijită Iordan Datcu, căruia îi aparțin Întroducere, Note și comentarii. Sunt bucuroasă că responsabil de ediție este Mihai Papuc, originar de pe meleagurile copilăriei mele.
            În Notă asdupra ediției scrie: „Am inclus în această ediție o parte din scrierile lui N. Iorga despre Basarabia, apărute între anii 1905 și 1940. Sumarul este variat: de la semnările de călătorie Neamul românesc din Basarabia (1905) la solidul studiu Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruși (1912), la Pagini despre Basarabia de astăzi (1912), la portretele din volumele Oameni cari au fost, până la unele dintre ultimele sale articole din Neamul românesc (1940).
            Ediția de față păîstrează particularitățile lingvistice și monografice ale textelor. Toate textele din această ediție apar în integritatea lor.” Nicolae Iorga scrie despre: Ținutul Hotinului, Ținutul Bălților, Ținutul Sorocei, Ținutul Chișinăului; Ținutul Benderului sau Tighinei, Bugeacul,
            Deoarece pentru Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” prioritatea anului 2016 este Chișinău – 580 de ani de la prima testare documentară, vă propun să lecturați aceste rânduri scrise de Nicolae Iorga cu titlul Spre Chișinău:
            Drumul spre Chișinău ține vreo două ceasuri. E un urcuș necontenit, o rătăcire îndelungă printr-o țară de lut scormonit. Lucrul câmpului e mult mai rău decât în părțile fericite ale Sorocei. Locuitorii sunt mai rari; pădurile lipsesc. Am trecut printr-un singur sat, Budești. Îl împodobește o strălucită reședință a „boierului”, care a isprăvit-o ruinându-se și o ține pustie ăi până astăzi, – o casă de piatră, largă și împodobită ca la Chișinău. Poate să fie un român. s-ar și înțelege mai ușor un gust ca acesta.
            Numele satului mi-l spune un băiețaș, moldovean după grai, față și îmbrăcăminte (poartă căciulă). Dincolo de casa lui Costița, pe un tăpșan de iarbă verde stă o nevastă cu fata ei și doi băiați – toți frumoși, oacheși, cu privirile limpezi și bune.
            – E departe Chișinăul?
            – Nu așa de departe, după dealul cela.
            – V-iți fi ducând pe jos acolo?
            – Cum nu! Da d-stră de pe unde, moldoveni?
            – Da, moldoveni din Bucovina și din Moldova.
            – Așa, înțeleg. da pe la d-stră a plouat? Că, vezi, aici n-a mai căzut ploaie din postul mare.
            Și aici sunt moldoveni, așa cum au fost din vechile timpuri. Par mulțămiți. au pământ. Nu-i supără nimeni. Cârmuirea cere puțin ca să nu facă nimic. Doar câte un război care seceră feciorii.
            Și mă gândesc la celalt pământ moldovenesc smuls, la bucovina, la satele românești, în graiul cărora s-au amestecat nemți, s-a sămănat neghina pierzătoare a rutenilor. Aud plângerea pentru birurile țerii, pentru birurile comunelor, pentru vânzări, pentru trecerea drumurilor, pentru orișice. Văd norul de lăcuste evreiești aruncate asupra oamenilor cu mintea nepregătită pentru răfuieli și socoteli prea multe. Îmi amintesc de vornicul evreu, de consiliul comunal evreu, de medicul, de moașa, de avocvatul, de funcționarul, evrei; pe când aici un pristav român stă în satul fără niciun amestec evreiesc. Îmi dau seama că aici camăta nu strivește ca dincolo și că, oricât de greu ar apăsa proprietarul grec, armean, rus, polon, „moldovean”, el nu întrece pe  marele moșier evreu de dincolo.
            De unde ar ieși că o administrație scandalos de rea, o administrație nulă poate fi în unele împrejurări mai prielnică decât o administrație prea bună. aceasta ajută „civilizația”, impune formele și aparențele, dar nu e oare ceva mai înalt decât dânsele dezvoltarea firească a unui popor, care nu se poate pripi fără a-l ucide, cum nu se poate deschide mugurul fără să piară frunza și nu se poate răsfira bobocul fără a ofili floarea?
            Birjarul lui Ușer nu poate fi decât evreu, și un ovreiaș mic, slab, nervos, înfășurat în haine ce par luate din gunoi; perciuni rari îi tremură supt șapca soioasă. Abia poate să mâne bietelr două drâgle slabe, care, dacă ar avea glas de plângere ca alte dobitoace, ar geme supt loviturile de harapnic, care le mișcă din loc în loc.
            Din gura lui iese însă, pe jidovește, spuse care te fac să-l tot întrebi.
            Se întoarce deodată spre noi și zice:
            – La Ungheni au omorât un purăț, purățul care avea moșia. Țăranii au voit s-o împartă. El a ieșit cu slugile. Și l-au ucis.
            Flișchi, flișchi cu biciușca. Evreul își pleacă apoi capul și întoarce iarăși spre noi fața lui stoarsă, hămesită, cu părul rar, atârnându-i  în neregulă.
            – Asta este sfârșitul lumii. Atunci se vor omorî oamenii unul pe altul. Zice la noi, la cartea Sefer, că vor fi zile rele pentru evrei, îi vor omorî și va curge sânge mult. Atunci va fi sfârșitul lmii. Și tot ce zice cartea Sefer e adevărat. Oi, Oi!
            Perciunii slăbănogi tremură în vântul rece al serii. Iarăși câteva bice cumplite cad pe spinările ascuțite ale cailor. Trăsura trece huruind pe un podeț, supt care broaștele cântă laudele Bâcului, care e Dâmbovița Chișinăului. În față, urcându-se la deal se zărește un amestec sur, cu turnuri albe, care e capitala Basarabiei. Am ajuns.
            (Va urma)