28 mar. 2016

Valenţe ironice ale interogaţiilor retorice în poezia lui Mihai Eminescu



Gherţa Iulia,
Litere, USM 

În cadrul comunicării poetice, interogaţia retorică dispune de un potenţial expresiv relevant, comportând valori semantice de natură afectivă, circumscrise unei game largi de sentimente şi atitudini: de la uimire şi nevoie de certitudine, la indignare şi răzvrătire, oferind oportunitatea de „a delibera, a dovedi, a descrie, a acuza, a dezaproba, a incita, a convinge, în fine, pentru alte mii de scopuri” (P. Fontanier, 1977: 336). Definită, cel mai frecvent, ca o întrebare care nu necesită răspuns, dar care totuşi îl subânţelege, căci „e menită a sugera un răspuns mintal evident” (Gh. Dragomirescu, 1993: 216), interogaţia retorică este un procedeu de expresie proiectând starea de conştiinţă a celui ce o formulează şi marcând o evoluţie spre interiorizare.
Creaţia lirică eminesciană abundă în structuri interogative retorice, integrate, de cele mai multe ori, meditaţiilor existenţiale sau sociale ale eului. Marca definitorie a stilului eminescian este, în acest sens, interogaţia meditativă, cu „un grad mai mare de indeterminare” şi de deschidere prin „suspendarea răspunsului” (S. Corniciuc, 1999: 152) sau prin plasarea lui în zona incertitudinilor. Valenţele ironice ale interogaţiilor meditative din creaţia lui Eminescu implică actualizarea conceptului de „ironie romantică” teoretizat de Schlegel drept atitudine existenţială bazată pe contradicţia relativ-absolut, o „glumă metafizică” sau „bufonerie transcedentală”. Sugestiv din această perspectivă este exemplul extras din poemul Dumnezeu şi om: În tavernă?... -n umilinţă  s-a născut dar adevărul? / Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege? / Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege / Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”, structurile retorice cu valenţe ironice sugerând, în acest text, simbioza dintre glorie şi umilinţă circumscrisă figurii lui Christ, care, prin exemplul propiei vieţi, conferă un sens existenţei umane. Aceeaşi ipostaziere în zona căutărilor (de sens) este sugerată de lanţul interogativ-retoric: Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? / Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?/ Fi-va care şterge-a omenimei neputinţă / Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate? (Dumnezeu şi om), care sporeşte expresivitatea mesajului şi intensifică, totodată, prin folosirea formei inversate a verbului (Fi-va) şi inserţia adverbului dubitativ oare, drama neliniştilor existenţiale ale eului.
Inventariind interogaţiile retorice în textul poetic eminescian, remarcăm frecvenţa structurilor axate pe scheme dialogice. Semnalăm un dialog cu sine, transcris prin interogaţii retorice cu profundă valoare dramatică, care reflectă  fie calea romantică a coborârii în interior ca premisă pentru cunoaşterea lumii exterioare: „Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială/ De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?; fie imaginea alterităţii – conştientizarea sciziunii interioare a eului şi încercarea de refacere a întregului: Pot să mai reînviu luminos ca Pasărea Phoenix?” (Odă. În metru antic).
O schemă dialogică orientată, de această dată, spre exterior, spre lumea transcendentă (Spiritul veşnic) atestăm în versurile: „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare, / Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare, / Rupe vălur'le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom / Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,/ Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,/ Cine eşti? (Memento mori). Interogaţia retorică, dublată de invocaţia Tu (prescriitorul istoriei şi al timpului, ascuns de vălurile de imagini, ca expresii ale aparenţei care ascunde principiul), punctează o meditaţie asupra sensului istoriei (răul), dar şi a sensului în general. Interogaţiile retorice cu valenţe ironice relevă o imensă proiecţie fantasmatică, la scara istoriei, a întrebărilor care-l bântuiau pe poet, devenind, astfel, modalităţi de construire a viziunii tragicului la Eminescu. Constatarea tristă privind sensul existenţial este transcrisă tot printr-o interogaţie: „Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită,/Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită,/ Cu aceleaşi lungi mizerii         s-obosesc sufletu-mi mut?” (Memento mori), care sugerează ideea deşertăciunii umane, în ultimă instanţă toate fiind „chipuri”, în-chipuiri.
           
Structurile interogativ-retorice dezvăluie şi tendinţa de a stabili un contact cu cititorul, mizând pe consfinţirea celor spuse şi adeziunea la punctul de vedere al locutorului: „Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? (Scrisoarea III). Adresarea directă şi formele verbale la persoana a II-a intensifică ideea de dialog mimat, în consens cu constatarea lui Henri Morier care sublinia că „interogaţia retorică stabileşte un dialog în care interlocutorul este mut, dar, cu toate acestea, se solicită participarea sa” (apud S. Corniciuc, 1999: 107). Crearea impresiei de dialog real cu interlocutorul se realizează prin intermediul unor „operatori” verbali (forma verbală la persoana a II-a) sau nominali (substantive la vocativ) care ” funcţionează ca mărci dialogale, reducând „distanţa” dintre actanţii discursului retoric şi creând impresia de autenticitate.
În acelaşi context, interogaţia retorică din versurile „Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, / Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? echivalează cu un imperativ, presupunând implicare din partea cititorului, schimbare de atitudine, dezvăluind, astfel, o funcţie pragmatică a interogaţiei, manifestată prin conturarea unui „spaţiu în care se produce solidarizarea efectivă a emiţătorului şi destinatarului” (D. Bogdan-Dascălu, 1981: 531). Alteori, miza poetului este acordul din partea interlocutorului (a contemporanilor cărora li se adresează): „Au prezentul nu ni-i mare? / N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?”. Expresivitatea acestui tip de interogaţii, amintind de „întrebările dirijate”, este generată de structurarea lor în cascadă, dar şi de contradicţia pe care se axează – o întrebare pentru o negaţie. Ele devin un pretext pentru torentul de invective cu care pictează tabloului vremii, conturând, în ultimă instanţă, verdictul dat epocii.
Prin acelaşi procedeu al lanţului interogativ-retoric este exprimat refuzul eului creator de a-şi manifesta capacitatea de creaţie:  De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? / De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? / De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?” (Scrisoarea II). El dezvăluie, totodată, starea de spirit a eului eminescian – dispreţul şi scepticismul faţă de degradarea raporturilor umane într-o civilizaţie a ambiţiilor meschine, ce înăbuşă capacitatea creatoare a artistului adevărat, acel râs amar şi superior care defineşte ironia romantică.  
Interogaţiile retorice eminesciene pot fi privite şi din perspectiva corelaţiei afirmaţie-negaţie, având ca reper constatarea lui Pierre Fontanier: „o particularitate surprinzătoare (a interogaţiilor retorice – n.n.) este aceea că, negând, ea afirmă şi, afirmând, ea neagă” (P. Fontanier, 1977, 336). Analiza interogaţiilor retorice din poezia lui Mihai Eminescu relevă faptul că o încărcătură semantică negativă irupe în mod surprinzător în construcţii interogative afirmative, iar construcţiile negative actualizează un conţinut afirmativ. În exemplul „Au e sens în lume? / Tu chip zâmbitor, / Trăit-ai anume ca astfel să mori? (Mortua est) structura interogativ-afirmativă construită cu adverbul dubitativ au plasează comunicarea în registrul negaţiei implicite, sugerând caracterul absurd, lipsa de sens a existenţei umane.
În acelaşi text, interogaţia retorică marcată negativ La ce?... / Oare totul nu e nebunie? / Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? / Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? / Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? are un caracter asertiv-afirmativ cu un grad avansat de certitudine. Inserţia adverbelor dubitative oare/au nu conferă, de această dată, interogaţiei retorice semnificaţia de îndoială sau nesiguranţă, ci pune în evidenţă un adevăr incontestabil, neutralizând sema interogativităţii şi a negaţiei, aceasta din urmă devenind, aşa cum precizează cercetătoarea Sabina Corniciuc, „o bază generativă a afirmaţiei sigure” ( S. Corniciuc, 1999: 63).
Abundenţa întrebărilor dubitative în textul citat sugerează încercarea disperată a eul poetic de a descoperi un sens profund al vieţii şi al morţii (coordonate ale meditaţiei eminesciene), nebunie fiind, în viziunea acestuia,  destinul de a trăi ca să mori: Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu. Structura cu verbul la condiţionalul ipotetic accentuează sensul restrictiv: dacă ar putea fi un sens în condiţia de a  trăi doar ca să mori, un astfel de sens nu poate fi decât întors (neconform dogmei creştine) şi, prin urmare, ateu.
În concluzie, se impune ideea că interogaţiile retorice din textul poetic eminescian au un potenţial expresiv-afectiv relevant, proiectând complexitatea stărilor de conştiinţă ale eului şi implicând, totodată, lectorul, printr-o operaţie directă sau mimată, într-un un cadru comprehensibil în care se negociază sensul mesajului transmis.

Bibliografie:
1.    Gheorghe Dragomirescu, 1993, Mica enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţa, Chişinău.
2.    D. Bogdan-Dascălu, 1981, Implicarea destinatarului în mesaj (cu referire specială la limbajul criticii literare) // SCL, nr. 8.
3.    Pierre Fontanier, 1977, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti.
4.    Sabina Corniciuc, 1999, Valori semantico-stilistice ale interogaţiei retorice, CCRE „Presa”, Chişinău.