Gherţa Iulia,
Litere, USM
În
cadrul comunicării poetice, interogaţia retorică dispune de un potenţial
expresiv relevant, comportând valori semantice de natură afectivă, circumscrise unei game
largi de sentimente şi atitudini: de la uimire şi nevoie de certitudine, la
indignare şi răzvrătire, oferind oportunitatea de „a delibera, a dovedi, a
descrie, a acuza, a dezaproba, a incita, a convinge, în fine, pentru alte mii
de scopuri” (P. Fontanier, 1977: 336). Definită, cel mai
frecvent, ca o întrebare care nu necesită răspuns, dar care totuşi îl subânţelege,
căci „e menită a sugera un răspuns mintal evident” (Gh. Dragomirescu, 1993:
216), interogaţia retorică este un procedeu de expresie proiectând starea de
conştiinţă a celui ce o formulează şi marcând o evoluţie spre
interiorizare.
Creaţia lirică
eminesciană abundă în structuri
interogative retorice, integrate,
de cele mai multe ori, meditaţiilor existenţiale sau sociale ale eului. Marca
definitorie a stilului eminescian este, în acest sens, interogaţia meditativă,
cu „un grad mai mare de indeterminare” şi de deschidere prin „suspendarea
răspunsului” (S. Corniciuc, 1999: 152) sau prin plasarea lui în zona
incertitudinilor. Valenţele ironice ale interogaţiilor meditative din creaţia
lui Eminescu implică actualizarea conceptului de „ironie romantică” teoretizat
de Schlegel drept atitudine existenţială bazată pe contradicţia
relativ-absolut, o „glumă metafizică” sau „bufonerie transcedentală”. Sugestiv din
această perspectivă este exemplul extras din poemul Dumnezeu şi om: „În tavernă?... -n umilinţă s-a născut dar adevărul? / Şi în faşe
d-înjosire e-nfăşat eternul rege? / Din durerea unui secol, din martiriul
lumii-ntrege / Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”, structurile retorice cu valenţe ironice sugerând,
în acest text, simbioza dintre glorie şi umilinţă circumscrisă figurii lui
Christ, care, prin exemplul propiei vieţi, conferă un sens existenţei umane.
Aceeaşi ipostaziere în zona căutărilor (de sens) este sugerată de lanţul
interogativ-retoric: „Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? /
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?/ Fi-va care şterge-a omenimei neputinţă
/ Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?” (Dumnezeu şi om), care sporeşte
expresivitatea mesajului şi intensifică, totodată, prin folosirea formei
inversate a verbului (Fi-va) şi inserţia adverbului dubitativ oare, drama neliniştilor existenţiale ale eului.
Inventariind interogaţiile retorice în textul poetic
eminescian, remarcăm frecvenţa structurilor axate pe scheme dialogice. Semnalăm
un dialog cu sine,
transcris prin interogaţii retorice cu profundă
valoare dramatică, care reflectă fie calea romantică a coborârii în interior ca premisă pentru cunoaşterea lumii
exterioare: „Şi-ntreb al meu suflet rănit
de-ndoială/ De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?; fie imaginea alterităţii – conştientizarea sciziunii
interioare a eului şi încercarea de refacere a întregului: Pot să mai reînviu luminos ca Pasărea Phoenix?” (Odă.
În metru antic).
O schemă dialogică orientată, de această dată, spre exterior,
spre lumea transcendentă (Spiritul
veşnic) atestăm
în versurile: „Tu, ce în
câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare, / Din ruinele gândirii-mi, o,
răsai, clar ca un soare, / Rupe vălur'le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un
fantom / Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,/ Ce ţii bolţile tăriei
să nu cadă-n risipire,/ Cine eşti?” (Memento mori). Interogaţia retorică,
dublată de invocaţia Tu (prescriitorul istoriei şi al timpului, ascuns de vălurile de imagini, ca
expresii ale aparenţei care ascunde principiul), punctează o meditaţie asupra
sensului istoriei (răul), dar şi a sensului în general. Interogaţiile retorice cu
valenţe ironice relevă o imensă proiecţie fantasmatică, la scara istoriei, a
întrebărilor care-l bântuiau pe poet,
devenind, astfel, modalităţi de construire a viziunii tragicului la
Eminescu. Constatarea tristă privind
sensul existenţial este transcrisă tot printr-o interogaţie: „Dar la
ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită,/Ca să văd istoria lumii
dinainte-mi repeţită,/ Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?” (Memento mori), care sugerează ideea deşertăciunii umane, în
ultimă instanţă toate fiind „chipuri”, în-chipuiri.
Structurile interogativ-retorice dezvăluie şi tendinţa de a stabili un contact cu cititorul, mizând pe consfinţirea celor spuse şi adeziunea la punctul de vedere al locutorului: „Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?” (Scrisoarea III). Adresarea directă şi formele verbale la persoana a II-a intensifică ideea de dialog mimat, în consens cu constatarea lui Henri Morier care sublinia că „interogaţia retorică stabileşte un dialog în care interlocutorul este mut, dar, cu toate acestea, se solicită participarea sa” (apud S. Corniciuc, 1999: 107). Crearea impresiei de dialog real cu interlocutorul se realizează prin intermediul unor „operatori” verbali (forma verbală la persoana a II-a) sau nominali (substantive la vocativ) care ” funcţionează ca mărci dialogale, reducând „distanţa” dintre actanţii discursului retoric şi creând impresia de autenticitate.
În
acelaşi context, interogaţia retorică din
versurile „Şi acum priviţi cu
spaimă faţa noastră „sceptic-rece, / Vă miraţi cum de minciuna
astăzi nu vi se mai trece?” echivalează cu un imperativ, presupunând implicare din
partea cititorului, schimbare de atitudine, dezvăluind, astfel, o funcţie
pragmatică a interogaţiei, manifestată prin conturarea unui „spaţiu în care se
produce solidarizarea efectivă a emiţătorului şi destinatarului” (D.
Bogdan-Dascălu, 1981: 531). Alteori, miza poetului este acordul din partea interlocutorului
(a contemporanilor cărora li se adresează): „Au prezentul nu ni-i mare? / N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu
într-ai noştri vre un falnic juvaer?”. Expresivitatea acestui tip de
interogaţii, amintind de „întrebările dirijate”, este generată de structurarea
lor în cascadă, dar şi de contradicţia pe care se axează – o întrebare pentru o
negaţie. Ele devin un pretext pentru torentul de invective cu care pictează
tabloului vremii, conturând, în ultimă instanţă, verdictul dat epocii.
Prin acelaşi procedeu al lanţului interogativ-retoric este exprimat refuzul eului creator de
a-şi manifesta capacitatea de creaţie: „De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? / De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? / De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?” (Scrisoarea
II). El dezvăluie, totodată,
starea de spirit a eului eminescian – dispreţul şi scepticismul faţă de degradarea raporturilor umane într-o civilizaţie a
ambiţiilor meschine, ce înăbuşă capacitatea creatoare a artistului adevărat,
acel râs amar şi superior care defineşte ironia romantică.
Interogaţiile
retorice eminesciene pot fi privite şi din perspectiva corelaţiei
afirmaţie-negaţie, având ca reper constatarea lui Pierre Fontanier: „o
particularitate surprinzătoare (a interogaţiilor retorice – n.n.) este aceea
că, negând, ea afirmă şi, afirmând, ea neagă” (P. Fontanier, 1977, 336).
Analiza interogaţiilor retorice din poezia lui Mihai Eminescu relevă faptul că o
încărcătură semantică negativă irupe în mod surprinzător în construcţii
interogative afirmative, iar construcţiile negative actualizează un conţinut
afirmativ. În exemplul „Au e sens în lume? / Tu chip zâmbitor, /
Trăit-ai anume ca astfel să mori?” (Mortua
est) structura interogativ-afirmativă construită cu adverbul dubitativ
au plasează comunicarea în registrul
negaţiei implicite, sugerând caracterul absurd, lipsa de sens a existenţei
umane.
În
acelaşi text, interogaţia retorică marcată negativ La ce?... / Oare totul nu e nebunie? / Au moartea ta,
înger, de ce fu să fie? / Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? / Te-ai
dus spre a stinge o stea radioasă? are un caracter
asertiv-afirmativ cu un grad avansat de certitudine. Inserţia
adverbelor dubitative oare/au
nu conferă, de această dată, interogaţiei retorice semnificaţia de îndoială sau
nesiguranţă, ci pune în evidenţă un adevăr incontestabil, neutralizând sema
interogativităţii şi a negaţiei, aceasta din urmă devenind, aşa cum precizează
cercetătoarea Sabina Corniciuc, „o bază generativă a afirmaţiei sigure” ( S.
Corniciuc, 1999: 63).
Abundenţa
întrebărilor dubitative în textul citat sugerează încercarea disperată a eul
poetic de a descoperi un sens profund al vieţii şi al morţii (coordonate ale
meditaţiei eminesciene), nebunie
fiind, în viziunea acestuia, destinul de
a trăi ca să mori: Trăit-ai anume ca
astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris
Dumnezeu. Structura cu verbul la
condiţionalul ipotetic accentuează sensul restrictiv: dacă ar putea fi un sens în
condiţia de a trăi doar ca să mori, un
astfel de sens nu poate fi decât întors (neconform
dogmei creştine) şi, prin
urmare, ateu.
În concluzie, se impune ideea că interogaţiile
retorice din textul poetic eminescian au un potenţial expresiv-afectiv relevant,
proiectând complexitatea stărilor de conştiinţă ale eului şi implicând,
totodată, lectorul, printr-o operaţie directă sau mimată, într-un un cadru
comprehensibil în care se negociază sensul mesajului transmis.
Bibliografie:
1.
Gheorghe Dragomirescu, 1993, Mica enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţa, Chişinău.
2.
D. Bogdan-Dascălu,
1981, Implicarea destinatarului în mesaj
(cu referire specială la limbajul criticii literare) // SCL, nr. 8.
3.
Pierre Fontanier, 1977, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti.
4.
Sabina Corniciuc, 1999, Valori semantico-stilistice ale interogaţiei retorice, CCRE
„Presa”, Chişinău.