2 mar. 2016

Martiriu despre conflictul de pe Nistru


Valentina Ursu este o jurnalistă din R. Moldova care lucrează la postul de radio Europa Liberă. Are 17 ani de muncă la „Radio Moldova”. A primit Ordinul Republicii în 2009. Detinatoare a Medaliei "Om Emerit" din 1994.
Este cunoscută ca una dintre puținele femei jurnaliste care au relatat despre războiul de la Nistru din 1992, experiență pe care a așternut-o ulterior pe paginile cărții Râul de sânge.
Râul de sânge este o carte în care este redată realitatea cruntă a conflictului transnistrean. Volumul înserează dialogurile pe care le-a avut autoarea cu combatanții, cu diverse persoane aflate la conducere în localitățile în care se duceau luptele. Vă prezentăm un fragment din acest volum.
O ARMĂ AUTOMATĂ LA TREI POLIȚIȘTI
2 martie 1992                                                                                             Platoul de la Coșnița
     Această zi a intrat în istorie ca ziua declanșării de către forțele proseparatiste a conflictului armat din raioanele de est ale Republicii Moldova. Gardiștii, mercenari cazaci și reprezentanți ai Armatei a 14-a au luat cu asalt sediul poliției raionale din Dubăsari. În urma confruntărilor, s-au înregistrat victime omenești. Brigada de poliție cu destinație specială, comandată de colonelul Anton Gămurari, a venit în ajutor colegilor de serviciu, populației băștinașe. Mă apropii de un grup de combatanți.
-       Ați trecut Nistrul printer primii. Vă rog să povestiți cum a fost.
Valeriu MOTÂNGĂ, comandantul batalionului 1: - Pe la ora 11.00, gardiștii au început să bombardeze intens satul Cocieri. Niște personae în civil au trecut râul pe gheață; oamenii speriați (îi țin minte ca acum), i-au rugat pe dnii Anton Gămurari, comandantul nostru, și Boris Muravschi, viceministru de Interne, să le vină în ajutor. A fost aliniată și subunitatea noastră. I-am întrebat pe polițiști care dintre ei vrea să meargă să dăm o mână de ajutor oamenilor din Cocieri.
Toată lumea a făcut un pas înainte: am luat muniții și am trecut Nistrul pe gheață. În unele locuri, gheața era spartă, nu tare, dar era. Ca oameni, ne era frică, însă băieții au biruit teama și am trecut această barieră psihologică. Fără a cunoaște situația concretă, neștiind ce forțe sunt acolo, am trecut în mai multe direcții. Operația a decurs normal pentru unitatea noastră, fără să avem pierderi sau răniți. Doi civili totuși au fost omorâți. Văzând aceasta, gardiștii s-au retras, continuând să tragă. Noi am intrat în școală, am ocupat poziții de luptă și către seară, pe la ora 17.00, am pătruns și pe teritoriul unității militare…
Valeriu URSU, subofițer de legătură și transmisiune: - În prima zi, când am primit comanda de a pleca să dăm ajutor în satul Cocieri, am fost printre primii care am trecut Nistrul. Ne-am îndepărtat mai spre garaj, acolo erau femei și bărbați răniți (le-am acordat ajutor medical), apoi am luat legătură cu comandantul Anton Gamurari, pe care l-am pus la curent cu situația. Erau doi morți și un rănit din rândul civililor.
Vadim AGATI, polițist: - Și eu am fost printre primii care au intrat în satul Cocieri. Am trecut pe gheață. Atunci am mers în două direcții: unii au luat-o spre școală, alții spre garaj. Gardiștii trăgeau asupra noastră de pe teritoriul unității militare. Ei se aflau acolo de la 1  martie sau chiar de pe la 29 februarie; unitatea militară aparținea Armatei a 14-a. Gardiștii au început intens să tragă asupra băieților care au luat-o spre școală. Aveau și două mașini blindate. Eu am fost în grupul celor care se îndreptau spre școală. După ce am ocupat școala, băieții au strigat că de pe teritoriul unității militare a ieșit o mașină blindată cu muniții și armament probabil, căci o asemenea unitate are multe și de toate în depozitele ei. Intrând în unitatea militară, am văzut ce au făcut acolo gardiștii: clădirea era aproape distrusă, mașinile – descompletate. Au distrus tot ce n-au putut scoate. Cazarma nu mai avea nici un geam întreg.
V. URSU: - Aș vrea să adaug încă ceva: Armata a 14-a a lăsat fără control substanțe radioactive, fără să se gândească că ele ar putea nimeri în mâinile civililor.
V. MOTÂNGĂ: Substanțele astea ar fi trebuit să se afle într-un depozit special, bine păzit, cum ar fi normal să fie. O parte din substanțe le-am găsit aruncate în garaj. Al doilea lucru ce ne-a mirat: toți ostașii ruși, uzbeci, de alte naționalități nu s-au retras spre Dubăsari (deși era mai aproape și calea de retragere mai puțin periculoasă). După ce s-a lăsat noaptea, au trecut Nistrul la Holercani, pe malul nostru...În principiu, unitatea militară era a Armatei a 14-a. Vorbind cu oamenii din Cocieri (fiindcă erau și subofițeri care locuiau în sat), iată ce-am aflat: „Acesta a participat, acela a împușcat din cazarmă...”, cică unii din ei mai veneau apoi să-și ia hainele din apartamente, automobile, ce mai aveau - niciun automobil n-a fost furat - le-am dat totul. Deși știam de la oamenii din sat care anume subofițer a tras în populația pașnică.
V. URSU: - Aș vrea să adaug încă ceva. Când apăreau ofițerii din Armata a 14-a să-și ia lucrurile, le-am dat voie să treacă pe la posturi, dar după ce treceau, imediat se deschidea foc. Imediat! Cum treceau camioanele cu mobilă, cu alte lucruri de-ale lor, posturile noastre erau atacate de către gardiști și cazaci. Deși situația era extrem de tensionată, ne-am păstrat calmul - am avut un comandant foarte bun, dl. Anton Gămurari, dacă n-ar fi fost el, nu s-ar fi îndeplinit comenzile corect și la timp. 
Selecție: V. Sîrbu, șef oficiu