1 apr. 2016

Discursul politic de atitudine: pragmatica ironiei eminesciene

       
                                                                               
    
                                                                             Cujba Lucia, Litere USM

Publicistica eminesciană, în speţă discursul politic de atitudine, pune în evidenţă o dimensiune specifică a conceptului de ironie – caracterul pragmatic. Ne propunem să nuanţăm acestă perspectivă, relevând particularităţile discursului publicistic eminescian şi mijloacele de exprimare a ironiei.
„În condițiile în care publicistica românească de până la Eminescu era în general tributara unui stil mai degrabă bombastic” (Parfene, 2000: 25), îndatorat modelelor presei revoluționare de la 1848 și patosului romantic specific acelei perioade, jurnalistului i se datorează instituirea unui stil modern, neologic, elevat, dar totodată logic și accesibil. Cu o conștiință înaltă a scrisului, el redă demnitatea proprietății cuvântului, încercând să depășească clișeele de gândire din acea vreme și să formuleze atitudini tranșante față de diverși decidenți politici.
Etichetat drept reacționar, paseist, antisemit, xenofob, naționalist șovin, fascist, jurnalistul a știut să-și formuleze discursul politic de atitudine, având ca miză exprimarea adevărului. Cu o impresionantă forță de argumentație, cu o neobosită vervă intelectuală și satirică, Eminescu producea un discurs inegalabil. Interesul lui nu era să epateze, ci scria pentru că nu putea altfel („Citesc telegramele Havas și scriu de meserie). De o efervescență intelectuală deosebită, Eminescu a fost angajat plenar în tot ceea ce a scris. Nu a practicat servilismul politic și nici nu s-a ascuns după formule eufemistice. Și pentru că nu a simulat echidistanța, cum o făcea duzina de analiști politici și mercenari de presă, Eminescu a devenit persona non grata în mediul nulităților politice. Aceasta pentru că gazetarul considera că avea o datorie majoră de  „a le spune ticăloșilor că ticăloși sunt”.
Asociată, în general, cu negativitatea, ironia din publicistica eminesciană poate fi nuanțată din perspectiva pragmaticii discursului politic de atitudine, care nu se reperează pe modelul mecanicist al comunicării, ci pe dimensiunea pragmatică a discursului, amintind de „teoria comunicării ca tranzacție” a lui Lee Thayer. Din această perspectivă, finalitatea deliberată a actului gazetăresc eminescian era de a convinge şi de a învinge, aspectul informativ fiind, aproape mereu, subordonat celui analitic şi combativ, iar forma discursului particularizându-se graţie atitudinii polemice, prezentă în mai toate manifestările.
Eminescu nu a recurs la simularea discursului, contextul social, căruia publicistul îi aplica propria grilă valorică și îi descoperea insuficiența, devenind baza generativă a discursului de atitudine. Țesătura ironică a acestui discurs poate fi circumscrisă conceptului de „ironie a realului”, analizat de Philippe Grosos şi conform căruia: „L’ironie prend pied dans la réalité” (Grosos, 2009: 21). Fatala discrepanță între clasele productive, reduse la mizerie, și opulența claselor superpuse (termenul îi aparține lui Eminescu) alimentează atitudinea ironică eminesciană, publicistul criticând dur această realitate: „…aparatul reprezentativ și administrativ nu se potrivește deloc cu trebuințele simple şi formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari… (Opere, vol. X, 1989: 18).
Discursul ironic de factură pragmatică implică doi destinatari: destinatarul direct (obiectul acuzațiilor sale) și cel indirect (poporul). Impresia de dialog este realizată prin intermediul unor mărci dialogale (forma verbală la persoana a II-a, substantive la vocativ) care reduc „distanţa” dintre actanţii discursului. Destinatarul direct din fragmentele publicistice pe care ne-am axat este acea „fabrică de mofturi a Telegrafului și a Românului, fabrica de Palavre din Dealul Mitropoliei (ibidem: 105), în raport cu care Eminescu utilizează strategia dubiului intelectual: „Dacă a bate câmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunioară ar fi liber cugetător, pe când domnia sa nu-i decât candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde râvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale liber-cugetări asupra bisericei şi a balonului captiv. Dar, ce să mai vorbim zadarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela căruia-i spui zece şi nu pricepe niciuna.

Regizarea, în manieră retorică, a interogațiilor devine o modalitate de a dezvălui pragmatica ironiei. Ele conturează un spaţiu textual cu o funcţie mai accentuată în planul comunicării, prin componenta argumentativă pe care o implică. Ea constituie o variantă indirectǎ de formulare a unei aserţiuni, conducând spre anumite concluzii fără a le impune autoritar, prin formulări categorice: „Dar sunteţi voi români? Dar cunoaşteţi voi poporul? Sînteţi în stare a pricepe graiul şi înclinările lui? Ştiţi voi româneşte măcar? Păsăreasca lui C. A. Rosetti e limbă? Obiceele de cocote şi picpocheţi sunt datine strămoşeşti? (ibidem: 94). Exemplul pune în evidenţă o argumentare de tip polemic, realizată prin disociere şi contestare.
De cele mai multe ori, discursul ironic eminescian îl angajează, volens-nolens, pe receptorul indirect, miza jurnalistului nefiind polemica de dragul polemicii, ci formarea unei atitudini din partea receptorului vizat indirect, obținerea unui feedback: „De aceea alungaţi turma acestor netrebnici, care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi, toţi! (ibidem: 20). Miza publicistului este conturarea unui spaţiu în care să se producă solidarizarea cu destinatarul, creându-se impresia unui dialog și a unei înțelegeri dinainte încheiate.
Spectacolul ironiei eminesciene se conturează mai pregnant prin implicarea, în manieră ludică, a ambilor receptori, așa cum desprindem din următorul fragment: Ei mări, tagmă patriotică, nu cunoaşteţi pe român, nu l-aţi cunoscut nicicând şi, prieteneşte vorbind, să vă păzească sfântul ca să-l cunoaşteţi vreodată. Rar şi-arată arama, dar când şi-o arată atunci s-a sfârşit cu d-alde voi. Românul dacă-i dai un pumn, îţi zice: Rogu-te mai dă-mi unul, să fie doi,   s-avem pentru ce ne socoti, dar după aceea las-pe el. Din paradă în paradă, din circulară în circulară, din Carada-n Carada, teamă n-i că veţi trezi lupul din el şi că-şi va întoarce cojocul pe dos şi-atunci ţine-te pânză să nu te rupi! (Opere, vol. XII, 1985: 195). Ironica detaşare a autorului, întemeiată pe acel ,,prieteneşte vorbind" e doar aparentă. În realitate, textul, încărcat semantic de prospețimea limbajului popular, transmite tensiunea sarcasmului şi a revoltei, în registru aproape comediografic.
Însă această atitudine tranșantă era dominată de o ținută morală impecabilă. Pornind de la teoria lui Morier, conform căreia ironia este proprietatea celui moral, fiind situată în centrul opoziţiei dintre cel care judecă şi cel judecat,  și, de asemenea, un mijloc de măsurare a moralităţii, putem releva raportul ironie-moralitate și în publicistica eminesciană. Astfel, afirmația lui Morier - „dacă o persoană este ironică, atunci este ridicată la statutul de judecător al celorlalţi, dacă este subiectul unei ironii, cazul este clar, persoana este … infamă” (apud O. Bărbulescu) – își justifică valabilitatea și în cazul lui Eminescu, pentru care moralitatea devine și  un principiu de conduită, inclusiv în relație cu oponenții politici pe care nu-i atacă, ci îi tratează într-o manieră ironică: „Este într-adevăr o plăcere de a avea a face cu adversari politici atît de nobili, atît de buni și, înainte de toate, atît de sinceri, cari-ți arată de mai nainte primejdia ce te amenință, cursa în care ai putea cădea. Întrucât „într-un car cu oale nu se dă cu argumente metafizice”(Opere, vol. X, 1989: 118).
Perspectiva poate fi nuanţată având în vedere afirmația cercetătorului Gheorghe Mihai, care consideră că „ironia nu se poate confunda cu batjocura, nici cu ridiculizarea destinatarului” (apud O. Bărbulescu). Acelaşi autor observă că „ironia este o evidenţiere prin cuvinte a unui atentat la valori, fapte şi norme”, având în vedere că „specific celui ce ridiculizează e respectul pentru destinatarul său, fapt neîntâlnit în batjocură sau în ridiculizare” (idem). Deși a fost acuzat că folosea un limbaj exagerat, chiar injurios, gazetarul  nu a depășit limitele moralității, argumentându-și opțiunea pentru exprimarea directă, evitând spusa eufemistică, printr-o afirmație cu coloratură pamfletară: „... folosesc pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă”. Şi numai dacă ar dori să glumească, „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur. Dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur”, ele trebuiau spuse „așa cum sânt” (Opere, vol. X, 1989:  319).
Izbucnirile sarcastice, alimentate de căldura patimilor momentului, se materializează într-un discurs oratoric cu vizibile accente ironice: „Suntem naţiune... nu mai sunt partide în ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!» Iată ce zic unii, iată ce zic ceilalţi. Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea, nici unii nici alţii, măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spun cam mizerabil şi cam putred al acestui corp ce trăieşte zeci de secole: naţiunea. Ironia ia naștere din confruntarea polemică a argumentaţiei incriminate cu replica batjocoritoare și caustică: „Naţiunea! Haha! Naţiunea va să zică!... un fragment, drept să vă spun cam mizerabil”. Însăşi dinamica tensiunii interioare înlesneşte o percepere mai nuanţată a timbrului polemic, punctând limita de început sau de sfârşit a unei atitudini deosebite în raport cu cea anterioară. Printre mijloacele de exprimare ale ironiei sunt construcţiile ambigue („Iată ce zic unii, iată ce zic ceilalţi”), ce constituie o strategie argumentativă aluzivă.
Alteori semnalăm mimarea raţionamentului sau atitudinii incriminate prin disimulare, făcând apel la perifrază şi la jocul polisemantic: „Liberalii sunt smântâna și temeiul României, noi suntem niște rămășite din vechile populațiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă. De! iertați-ne, boieri, Arionești și Caradești, că ni s-a părut și nouă biet că trăim în țara noastră și avem de zis o vorbă. Iertați-ne pentru că nu băgasem de seama că suntem în Bulgaria, iertați-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieții greci si bulgari” (ibidem: 19). Este un fragment cu vizibile accente de pamflet la adresa celor din păturile superpuse, conturate pornind de la conotația substantivelor-calificative smântâna și temeiul, dar și a elementelor oralității (de!, iertați-ne) ca mărci ale ironiei eminesciene. „Aceste truculente, înţesate cu cuvinte şi expresii neaoşe, cu ziceri populare, cu formule de adresare specifice, cu comparaţii plastice, hâtre, în spiritul umorului moldovenesc uşor zeflemitor” (Melian, 2004: 18) sunt definitorii pentru discursul ironic al publicistului. În plan stilistic, expresiile populare au un rol de mare efect: sensibilizator, plasticizant. Se îmbină  procedeele  retorice cu virtuţile expresive ale limbajului popular şi ale oralităţii: „Când în viaţa practică, advocatul are ,,să ia” de la badea Muşat, atunci două şi cu două fac nouă; cînd are ,,să-i dea”, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! E vorba de dat şi de luat, şi după aceea, de cînd cu formele astea nouă, a trebuit să-şi mai piarză badea cîte ceva din rugina lui (ibidem: 351).
Fenomenul „de transgresare a limitelor stilistice dintre literar şi neliterar” (V. Guţu-Romalo, 1996: 22) şi de impunere a oralităţii, ca procedeu convenţional de reprezentare persiflatoare a unor situaţii negative, este o marcă a discursului publicistic eminescian, ilustrând, alături de alte componente, precum interogaţia retorică, mimarea dialogului, limbajul aluziv etc., dimensiunea ironico-pragmatică a acestuia, cu miza pe context şi pe destinatar. Jurnalismul de atitudine a fost un destin şi o opțiune a scriitorului Mihai Eminescu, publicistica rămânând a fi o dimensiune definitorie a creaţiei scriitorului.
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Melian, 2004, Relieful stilistic al publicisticii lui Eminescu, Editura Universității din București.
Constantin Parfene, 2000, Mihai Eminescu Note privind stilul publicistic, Editura Cutia pandorei, Vaslui. 
Valeria Guţu-Romalo, 1996, Stilul „relaxat” în uzul limbii romane actuale, în „Limbă şi literatură”, vol. 3-4, p. 20–24.
Mihai Eminescu, Opere, vol. X, 1989, ed. R.S.R, București.
Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, 1985, ed.  R.S.R, București.
Philippe Grosos, 2009, L’ironie du réel à la lumière du romantisme allemand, L'âge d'homme, Lausanne. 
Oana Uţă Bărbulescu, Strategii ale ironiei în stilul publicistic. Studiu de caz. În: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/51.pdf.