13 apr. 2016

O receptare critică a investigaţiei lui Iurii Kojevnicov: între contextualizare şi limitare



Arhip Valeria
 Litere, USM
 În consens cu estetica receptării ce are miza pe înţelegerea literaturii ca activitate de comunicare, estimarea personalităţii unui creator şi a operei sale angajează trei actanţi cu rol edificator: creaţia / individualitatea creatoare – orizontul de aşteptare – receptorul/cititorul. Ierarhizarea rolurilor pune în prim plan receptorul cu entitatea lui culturală şi cu însemnele orizontului lui de aşteptare, ce constituie un plan de referinţă al comprehensiunii şi interpretării operei literare. Orientarea receptării creaţiei unui scriitor este funcţională în raport cu un cititor din tagma tinerei generaţii, dacă aceasta are priză în actualitate, dacă mediază o comprehensiune ce se înscrie în orizontul de aşteptare al lectorului în devenire al timpului postmodern, care se vrea implicat activ, cu spirit critic, flexibil etc.
 Plasat la interferenţa dintre valoarea intrinsecă ce o comportă opera/creaţia şi grila judecăţii de valoare ce o deţine şi o aplică lectorul, orizontul de aşteptare implică, aşa cum afirmă Daniel-Henri Pajeaux, trei constituenţi: „1) experienţa publicului în a citi genul de care ţine opera, ceea ce presupune confruntarea dintre orizontul de aşteptare a publicului şi acela propus de operă; 2) forma şi tematica operelor anterioare, presupuse ca fiind cunoscute; 3) devierea, ecartul dintre limbă şi limbajul poetic folosit” ( D.H.Pajeaux, 2002: 71). Or, acest fapt pune în evidenţă şi problema calităţii cititorului receptor, care astăzi dispune de o multitudine de posibilităţi mediatice de exprimare a opiniei şi de promovare a acesteia, cu impact direct şi indirect asupra estimării funcţionale a personalităţii creatoare şi a operei acestuia. Un mediator credibil şi autoritar dintre operă şi cititor este, fără îndoială, criticul literar, exegetul, punctele de vedere ale căruia orientează şi/sau formează judecata receptorului.
Am punctat aceste consideraţii teoretice având în vedere şi o particularitate a receptării operei eminesciene în Republica Moldova de către vorbitorii de limbă rusă, care sunt numeroşi, mare parte dintre ei aparţinând unui alt spaţiu cultural decât cel românesc (rus, ucrainean, găgăuz etc), având o atitudine de neînţelegere, respingere a orizontului de aşteptare al literaturii române, şi care se orientează spre surse de documentare în limba rusă ca mediatori ce au o mare doză de credibilitate pentru ei. În acest plan, personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu şi opera acestuia este tratată cu reticenţă, deşi se studiază în şcoală, sau este minimalizată din considerentul că reprezintă specificul şi chintesenţa spiritualităţii româneşti, iar românismul este tratat de către aceştia drept un fenomen străin de contextul cultural şi spiritual al populaţiei autohtone din Republică.
În acest context autoritatea exegetului Iurie Kojevnikov şi a lucrărilor sale este impunător, cu atât mai mult că din studiile eminescologice pertinente astăzi nu s-a tradus nimic în limba rusă în ultimele trei decenii. S-a mizat, probabil, pe faptul că aceşti receptori, studiind limba şi socializându-se, vor fi toleranţi şi vor accepta valorile culturii şi literaturii spaţiului românesc. Această realitate a fost o motivaţie a orientării noastre spre studiile lui Iurie Kojevnikov, interesul de cercetare fiind criteriile de valoare pe care cercetătorul, care reprezintă un consistent orizont de aşteptare al receptorului de altă cultură şi cu miza pe cunoaşterea profesională a altor tradiţii, ne propune nouă, tinerilor lectori avizaţi de astăzi.
Prezintă interes faptul că Iurie Kojevnikov s-a impus în arealul consumatorilor de literatură în limba rusă în anii şaptezeci, adică în perioada confruntărilor dintre cele trei perspective dominante în domeniul receptării fenomenului literar, şi anume: perspectiva esteticii marxist-leniniste (cum era definită atunci în spaţiul sovietic), cea formalistă, pe care prima o constrângea atacând-o drastic şi compromiţând-o, şi cea actuală atunci, estetica receptării critice, care, precum am menţionat, propunea o optică asupra literaturii ca act de comunicare marcat de orizontul de aşteptare. De aici, în opinia noastră, şi atitudinea critică, mai perseverentă şi mai pertinentă din punct de vedere profesional, a cercetătorului în raport cu direcţiile ideologizante şi politizate ale mediului ştiinţific sovietic din acea perioadă. Mai mult, Iurie Kojevnikov a ţinut să cunoască destul de bine limba română, cultura română, a vizitat România, a întreţinut legături de colaborare cu personalităţi culturale şi scriitori, ceea ce i-a prilejuit o cunoaştere pertinentă şi a orizontului de aşteptare a creaţiei eminesciene şi, parţial, a contextului cultural din epocă. Acest fapt i-a asigurat posibilitatea să se recomande drept un promotor consecvent al literaturii române în spaţiul cultural rus prin două tipuri de activitate: traducător al operei eminesciene şi cercetător-interpret al personalităţii şi creaţiei poetului.

Această activitate complexă i-a asigurat o lectură subtilă a textelor eminesciene, încărcate de valenţe cultural-estetice, precum şi o interferenţă valorică dintre orizontul de aşteptare circumscris în creaţia lui Mihai Eminescu şi propriul orizont de aşteptare ca receptor critic. Susţinem acest fapt în baza studierii lucrărilor cercetătorului şi a afirmaţiei relevante a acestuia: „Eminescu e soarta mea, căci el pătrunse în suflet tocmai pentru că avea un loc pregătit de mult”, ceea ce în opinia noastră este nu numai o afirmaţie afectivă, ci şi o condiţie a motivaţiei intrinseci a cercetătorului de a realiza un studiu ştiinţific al unuia dintre romanticii reprezentativi ai literaturii universale. De aici şi miza pe cadrul formulei estetice a romantismului ca unul din principiile critice de interpretare a valenţelor poetice ale textelor eminesciene. Articolele scrise despre personalitatea şi creaţia lui Eminescu s-au soldat cu două monografii consistente şi cuprinzătoare: prima – despre viaţa şi creaţia lui Mihai Eminescu şi a doua – problema corelaţiei operei eminesciene cu romantismul românesc şi european. Amplul studiu Eminescu şi problema romantismului în literatura română (apărut la Iaşi, în prima ediţie în 1968 şi în a doua ediţie, revăzută, tradusă de Arion Vraciu, în 1979) include aspecte din ambele cărţi, dar în fond lucrarea înscriindu-se în seria cercetărilor creaţiei eminesciene pe fundalul romantismului.
Se ştie că această problemă i-a tentat pe mulţi dintre cei mai reputaţi exegeţi, studiile realizate fiind consistente, dacă ne referim cel puţin la cele semnate de Paul Cornea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,Virgil Nemoianu, Aurel Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Marina Ionescu-Mureşanu ş.a. În rezultatul acestor cercetări, s-au interpretat semnificaţiile personalităţii creatoare a lui Eminescu, prin circumscriere în contextul literaturii europene şi universale, s-a relevat originalitatea poetului prin compararea cu spiritele înrudite (Shakespeare, Holderlin, Jean Paul Richter,Tieck, Novalis, Nerval etc), prin cercetare intertextuală, prin raportare la o tipologie romantică etc.
Traducătorul studiului lui Kojevnikov, Arion Vraciu, remarca faptul că „istoria şi tipologia romantismului european constituie probleme încă la ordinea zilei” şi că „în perspectivă sincronică, literatura fiecărei ţări din Europa poate contribui la interpretarea nu numai a romantismului, ci şi a altor curente literar-artistice”, doar că „pentru a cunoaşte în adâncime atare fenomene, cercetările teoretice au nevoie de material inedit” (apud I. Kojevnikov, 1979: 8). În acest plan studiile lui Kojevnikov lărgesc, prin corelare, spaţiul romantismului european, atrăgând material despre specificul romantismului rus şi a unor literaturi slave, dar, mai ales, încercând o corelare a creaţiei eminesciene cu romantismul francez. Problema de ansamblu a studiilor sale este specificul romantismului românesc, în mod special formula sa din perioada de afirmare (anii 1830-1840) şi din epoca paşoptistă, de aceea particularităţile acestuia sunt revendicate, în opinia noastră, mai mult din perspectiva orizontului de aşteptare a societăţii româneşti din acea perioadă, ceea ce-l determină pe cercetător să definească acest tip de romantism ca „romantism al renaşterii naţionale” în loc de paşoptist, aducând o serie de argumente din zona confluenţei idealurilor şi obiectivelor social-politice cu cele literare, cum ar fi dominantele celor două caracteristici: patosul civic şi lirismul, ce formează un tot unitar, resursele folclorice ale artei romantice şi sentimentul exaltat faţă de istorie şi faţă de natură, care amintesc de romantismul italian etc., trecându-se mai apoi la argumente din registrul structurilor stilistice (motivele, figurile de stil caracteristice operelor romantice). Apariţia studiilor lui Virgil Nemoianu, Nicolae Manolescu ş.a., au certificat, în opinia noastră, pertinenţa termenilor consacraţi de perioada de afirmare a formulei autohtone a romantismului românesc prin coexistenţa elementelor eterogene ce au imprimat un specific acestui tip de romantism, numit de Paul Cornea „al primului val” şi paşoptist, iar de Virgil Nemoianu – Biedermeier Romanticism, demonstrând elocvent contextualizarea romantismului românesc cu cel european prin sincronizarea inversată cronologic a celor două tipuri estetice de romantism.
În contextul exegezei creaţiei eminesciene, Kojevnikov este un adept al metodei genetice de factură ideologică, insistând, în special, asupra legăturii strânse dintre creaţia poetului şi epoca sa, dezvăluind „optimismul de care este pătrunsă întreaga lui operă, ce neagă cruzimea şi indiferenţa societăţii burgheze”. Această metodă de lucru alunecă, de multe ori, spre un socialism vulgar departe de metoda contextualizării aplicată în ultimul timp operei eminesciene care şi-a demonstrat valabilitatea şi eficienţa. Chiar într-un poem cu evidentă tentă filozofică, cum este Memento mori, Kojevnikov lasă loc unei interpretări în cheie sociologizantă, formulând concluzii de genul: „poetul câştigă dreptul lăutric de a privi critic realitatea, de a căuta binele şi răul” sau „poemul defineşte modul gândirii lui artistice (a poetului – n.n.) într-o serie întreagă de opere, legate de problematica socială, de cea mai arzătoare problemă a epocii” (I. Kojevnicov, 1979: 118).
Eminescologul rus ignoră un aspect definitoriu al creaţiei eminesciene, circumscris laturii majore a romantismului – redescoperirea estetică şi mistică (pe care o găsim teoretizată în cartea fundamentală a lui Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul). Or, tocmai descoperirea inconştientului, afirmarea puterii imaginative sunt elementele romantismului eminescian, de factură vizionară, afirmat în Memento mori. Poemul, numai la nivelul de suprafaţă, se prezintă ca o vizionare a spectacolului decăderii civilizaţiilor sub semnul răului ca sens al istoriei. Miza majoră a poetului este însă de a privi dincolo de această desfăşurare a imaginarului, stimulată de preambulul oniric al poemului, şi de a descoperi un sens ontologic.
Aceeaşi grilă de interpretare este aplicată de Kojevnikov şi poemului Demonism, în textul căruia criticul relevă prezenţa a „două principii: binele şi răul, întruchipate în imaginile divinităţii şi demonului (sau titanului)”, cercetătorul precizând că „de la abordarea problemei în plan general, Eminescu ajunge la tratarea socială a ei, căci epoca punea problema în acest mod” (Iu. Kojevnikov, 1979, 123), concluzie făcută de exegetul rus în baza versurilor: Tu ai crezut, o, Demon, / Că în dreptate e putere – Nu, / Dreptatea nu-i nimic făr’ de putere.
Din perspectiva orizontului de aşteptare al cititorului contemporan, acesta se racordează mai puţin prin acceptare, mai curând prin fracturare sau renunţare, cu orizontul socio-cultural al epocii eminesciene, or, în acest sens, în studiul de referinţă Mihai Eminescu şi problema romantismului românesc prezentarea contextului epocii se citeşte cu interes, dar nu clarifică cititorul în măsura în care să-şi determine semnificaţia esenţială a poetului în contextul literaturii epocii. Insistând pe dominanta istorico-socială, Kojevnikov minimalizează dominanta estetică a lirismului ca liant cu epoca, aspect pe care l-a relevat Ioana Em. Petrescu atunci când menţiona că fără poeziile primei etape a creaţiei eminesciene romantismul paşoptist nu s-ar fi împlinit, poetul pătrunzând, prin tonalitate şi structuri poetice, „tradiţia pură a liricii paşoptiste” (I. Em. Petrescu, 1999: 78).
Lectura demersului analitico-ştiinţific al cercetătorului rus Iurii Kojevnikov în problema romantismului românesc şi a creaţiei eminesciene a relevat pentru noi o viziune interpretativă limitată la perimetrul istoric şi ideologic, ceea ce ţine semnificaţiile estetice ale curentului şi ale creaţiei eminesciene la nivelul de suprafaţă al condiţionării şi interpretării operei literare. Pentru tinerii cititori de astăzi prevalează însă interesul faţă de conotaţiile estetice, care asigură mai relevant procesul de actualizare a creaţiei eminesciene şi racordarea la orizontul de aşteptare al lectorului contemporan.

Bibliografie:
Albert Béguin, 1998,  Sufletul romantic şi visul, Editura Univers, Bucureşti.
Daniel Henri-Pajeaux, 2002, Literatura generală comparată, Editura Polirom, Iaşi.
Ioana Em. Petrescu, 2000, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Paralela 45, Piteşti.
Iurii Kojevnikov, 1979, Mihai Eminesc şi problema romantismului în literatura română, Editura Junimea, Iaşi
Matei Călinescu, 2003, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Editura Polirom, Iaşi.