12 apr. 2016

STRATAGE MEMODERNE ALE VERSULUI EMINESCIAN

                                       
                                                                                                                                            Tocan Irina
                                                                                                                                            Litere, USM


Devenită clasică, interfluenţa operei eminesciene şi a celei posteminesciene, axată şi pe o viziune apropiată (nu însă identică) asupra lumii (ca voinţă şi reprezentare), îţi redeschide dosarul sub semnul reexaminării pe care o oferă modul de înţelegere al modernităţii. Aparţinînd schematic structurii liricii clasice, ca reţea şablonată a unor constante ideatice, Mihai Eminescu impune prin originalitatea ireductibilă a expresiei viziunii sale un sistem poetic personal. Ordinea sa poetică reflectă matricea unică a unei extraordinare aventuri interioare de mare efect semantic şi de mare putere de transfigurare lirică. Adevărate experimente lirico – lingvistice de o îndrăzneală creativă – limită sunt mai ales poeziile postume în care M. Eminescu încearcă să instaureze un mod de filozofare lirică singular în contextul poeziei româneşti.
Poet de mare talent, a cărui creaţie originală răspunde cum nu se poate mai bine nevoii imperioase de înnoire a liricii româneşti, de înnoire atît sub aspectul substanţei cît şi sub aspectul formei prozodice, M. Eminescu a influenţat în mod singular poezia de mai tîrziu. A influenţat-o la diferite niveluri: la nivel de motive şi viziuni, la nivel de metaforă şi gândire mitică, la nivel de discurs şi formulă lirică, la nivel de versificaţie şi structură. Sfidarea normelor / modelelor clasice prestabilite condiţionează dezvoltarea unor modificări substanţiale în planul sugestiei, dar şi în planul formal / prozodic, ceea ce a permis poetului să experimenteze continuu în sfera limbajului, dar şi în cea a vizionarismului poetic.
Năzuinţa poetului este de a opera doar cu acele cuvinte care ar „musti” de sevele expresivităţii şi plasticităţii primare, numai cu cuvintele care posedă calitatea de a „funda fiinţa prin cuvânt”. Anume aceste modificări latente în sfera limbajului solicită autorului şi o resurecţie a elementelor de versificaţie, prefigurînd estetica modernă. Despre autenticitatea valorică a experimentului poetic eminescian raportat la limbaj şi la sitemul ideatic se discută frecvent. Ioana Bot în studiul „Eminescu explicat fratelui meu” conchide: „Experimentul imaginarului poetic se construieşte întotdeauna astfel încît să pună la încercare limitele şi puterile limbajului. Pentru a fi deplină, experienţa fiinţei îşi caută mereu o expresie în cuvîntul poetic, care să excedeze în vreun fel limitele rostirii. (...) Căutările eminesciene în limbaj şi împotriva limbajului vin în atingere cu aceeaşi ultimă frontieră a poeticii romantismului istoric” (I. Bot, 2012: 35).
Dar experimentul limbajului poetic eminescian este însoţit şi de experimentul matricei prozodice fapt cercetat evaziv de critica literară românească. Căutările insistente în sfera formei artistice, îndeosebi a sistemului prozodic şi a efectelor produse în structura ritmică, au adus la modificări esenţiale ale imaginii poetice. E cert, atracţia spre forme prozodice originale, spre imagini poetice desăvîrşite e legată multşi de tendinţa poetului (mai ales în postume) spre meditaţie, spre dezbateri de idei, spre reflectarea realităţii în imagini de substanţă filozofică. Mai mult chiar, poezia eminesciană, tinzînd să producă adesea o realitate subiectivă, apelează la elemente prozodice novatoare (eterometria), pledând pentru o poetică nouă, axată pe profunzimea trăirilor şi pe reflectarea acestora într-o formă deliberantă. Iată de ce lirica eminesciană se caracterizează, în linii mari, printr-un experiment continuu, profilat nu doar de aparatul lingvistic, idee susţinută de cercetătoarea Ioana Bot, dar şi de forma grafică şi prozodică a poeziei.

Valorificarea versului eterometric (şi aici se cuvine să introducem o definiţie clară a acestuia): vers caracterizat prin alternarea unor cantităţi diferite de picioare, vine, într-un fel, şi ca o reacţie la poezia clasică, anunţînd o apropiere de estetica modernistă, de unde şi impresia de experiment. Versul eterometric se înscrie în sistemul silabo-tonic clasic, întrucît păstrează o alternare valorică a silabelor accentuate şi neaccentuate, însă inegalitatea metrică, chiar dacă nu e stridentă, îl apropie de experimentul modern. Într-adevăr, dacă ar fi să ilustrăm teza printr-o probă lirică concretă, o poezie mai concludentă în acest plan este opera postumă „Cu pînzele-atîrnate”:

Ia 3 +t.  „De ce mă întristează                                                     UU. UU. U┴. U ( 7 silabe)
Ia 3          Că valurile mor,                                                             U┴. UU. U┴  (6 silabe)
Ia 3 + t. Cînd altele urmează                                                       U┴. UU. U┴. U ( 7 silabe)
Ia 3          Rotind în urma lor?                                                       U┴. U┴. U┴ ( 6 silabe)
Ia 4         De ce căderea florilor                                                     UU. U┴. U┴. UU ( 8 silabe)
Ia 3 + t. Ş-a frunzelor ne doare?                                                 U┴.UU. U┴. U ( 7 silabe)
Ia 3 + t. O norilor, norilor,                                                           ┴┴. UU. ┴U. U ( 7 silabe) (mod.)
Ia 2 + t. Şti-ve-ţi voi, oare,                                                        ┴U. U┴. U ( 5 silabe)
Ia 4 + t. De ce rămân atâtea-n veci                                                   UU. U┴. U┴. U┴  ( 8 silabe)
Ia 3 + t. Şi numai omul moare?                                                  U┴. U┴. U┴. U ( 7 silabe)
                                                   (Mihai Eminescu)

Aproape în toate versurile, cu excepţia versului (5, 7, 8), iambul urmează o regularitate recurentă însă înregistrează variaţii de cantitate, fundamentînd eterometria ca element prozodic novator, cu efecte valorice notabile. Nu este vorba însă de o eterometrie radicală „violentă”, concept anunţat de Mihai Dinu atunci cînd vorbeşte de opera lui Blaga, dimpotrivă eterometria din aceste versuri este „stăpînită”. Fracturarea ritmică datorată segmentării versurilor sintetizează temperamentul artistic eminescian prin reliefarea liniei trăirilor sufleteşti şi implicit a liniei sugestiei latente cu ajutorul configuraţiei ritmice. Similitudinile de sensuri şi motive conjugate la matricea prozodică sunt evidente.
Atras de abisurile propirului eu şi de dramatismul condiţiei umane, ros mereu de nostalgia imposibilităţii eternizării omului în timp şi spaţiu, Eminescu a căutat în această piesă lirică neliniştile ontologice prin intermediul unor întrebări concentrice asupra existenţei umane: „ O, norilor, norilor / Şti-veţi voi, oare, / De ce rămîn atîtea-n veci / Şi numai omul moare?”. Sincopa ritmică în versul 7 şi 8, determinată de introducerea horeului pe fundalul iambic, întrerupe continuitatea matricii conturate, îndreptînd astfel atenţia cititorului asupra discursului filozofic al eului liric. Interlegătura dintre sistemul prozodic şi semnificaţiile lirice profilează în conştiinţa eroului eminescian un imbold spre reculegere sufletească. Ciclitatea ritmică a vieţii omeneşti rămîne în mod constant punctul de reper în jurul căruia vibrează luciditatea unui spirit poetic cutreierat în permanenţă de probleme grave, de întrebări şi taine existenţiale nuanţate de rupturile / segmentările versului: „Limbajul poetic este punctul terminus al unei duble selecţii simultane: o selecţie operată de gîndirea artistică şi materializată în structurile stilistice ale textului şi o alta determinată de necesităţile prozodice ale versului” (Funeriu, 1980: 143).
Reflexivitatea demersul liric nuanţată de nenumăratele segmentări dislocate prin intermediul eterometriei contribuie la fixarea unui vers static din perspectiva tempoului, dar care anunţă o încărcătură semantică notorie. În acest sens, pauza dintre ultimul cuvînt al unei propoziţii şi primul cuvînt al propoziţiei următoare dezvoltă pe lîngă funcâia ei specific gramaticală ori stilistică care ţine, în general, de natura limbajului, şi o funcţie de sugestie care punctează un flux sonor secţionat în unităţi izosilabice, accentul punîndu-se pe confesiunea lirică, adică pe ideea cunoaşterii limitelor existenţiale, limite generate de neliniştea morţii care îl stăpâneşte mereu pe om:
„În cer întotdeuna                                                             U┴. UU. U┴. U ( 7 silabe)
Urmăm al nostru mers,                                                       U┴. U┴. U┴ ( 6 silabe)
Ca soarele şi luna                                                                U┴. UU. U┴. U ( 7 silabe)
Rotind în univers.                                                             U┴. UU. U┴ ( 6 silabe)
Un crez adânc pătrunde-va                                            U┴. U┴. U┴. UU ( 8 silabe)
De-a pururi omenirea                                                      U┴. UU. U┴. U ( 7 silabe)
Că undeva, undeva                                                         UU. U┴. UU. ( 7 silabe)
E fericirea:                                                                          UU. U┴. U ( 5 silabe)
şi toţi aleargă după ea:                                                    U┴. U┴. U┴. U┴ ( 8 silabe)
N-o află nicăierea.”                                                           U┴. UU. U┴. U ( 7 silabe)
                                                (Mihai Eminescu)
În spirit modern, imaginarul poetic este transfigurat într-o viziune artistică specifică filozofiei eminesciene, prin iregularitatea metrului, dar şi prin tendinţa de a pune în relief anumite cuvinte prin structura însăşi a unităţilor metrice. Acest vers pătruns de miezul existenţial al filozofiei eminesciene relevă aşadar o confesiune gravă, expresie a unui spirit meditativ, dornic de lumina cunoaşterii sistemului uman: „Că undeva, undeva / E fericirea / Şi toţi aleargă după ea: / N-o află nicăierea.”
Alternarea unor cantităţi diferite de picioare pentru crearea unei armonii originale devine la Eminescu procedeu frecvent şi foarte eficace. Cu acest procedeu poetul scoate în evidenţă anumite pasaje şi idei. Versul opt din strofa a treia, scos în evidenţă prin singularizare: „E Fericirea”, atrage atenţia şi concentrează în sine mult sens: „ Eminescu alegea cu migală metrii pentru poeziile sale (...) metrica eminesciană oferă un material pe cît de vast, pe atît de variat” (Curuci, 1974: 47). Am constatat acelaşi lucru nu numai în matricea ritmică, ci şi în alte domenii, care permit includerea problemei într-o sferă mai largă: echilibrul compoziţional (urmare a unui sistem melodic deosebit de organic). Procedeele se fac vizibile grafic şi ţin de simetria intonaţională şi strofică a poezie.
La alcătuirea strofelor – decime, Eminescu respectă regula tradiţională de a fi scrise în metru iambic, dar experimentul vizează corespunderea simetrică a versurilor fapt observabil schematic:
Prima strofă – decimă conturează următorul sistem metric:
I vers – 7 silabe;
Al II – lea vers – 6 silabe;
Al III – lea vers – 7 silabe;
Al IV – lea vers – 6 silabe;
Al V –lea vers – 8 silabe;
Al VI – lea vers – 7 silabe;
Al VII –lea vers –7 silabe;
Al VIII –lea vers – 5 silabe ;
Al IX – lea vers – 8 silabe;
Al X – lea vers – 7 silabe.
Acest sistem se respectă cu regularitate şi în celelalte două strofe, ceea ce scoate în relief echilibrul compoziţional al poeziei, marcat de păstrarea unei scheme metrice prestabile de prima strofă, în interiorul întregii poezii. Strofa este interesantă şi din punct de vedere al dispoziţiei rimelor: AbAbCDCDXD, unde versul al IX-lea este alb, teză remarcată şi de Leonid Curuci în studiul său Versul moldovenesc. (A doua jumătate a secolului XIX):
Cu pânzele-atârnate A
În linişte de vânt,b
Corabia străbateA
Departe pe pământ.b
Iar stolul rândurelelorC
Trece-ntre cer şi mare...D
O, stelelor, stelelor,C
Nemuritoare,D
De ce şi voi nu vă luaţiX
Pe-ale lor urme oare?D
Această regularitate formală deşi denotă, într-o oarecare măsură, păstrarea unor canoane metrice clasice (Alecsandri se remarcă prin dislocarea unor sisteme simetrice în poezie), totuşi fundamnetează şi o inovaţie ce rezidă din raportul dintre unităţile lingvistice şi unităţile de versificaţie.
Parafrazînd teza Ioanei Bot conchidem că în numele unor asemenea experimente, care pun în cauză figuralitatea retorică consacrată de versul silabo-tonic clasic, consider că opera eminesciană este un teritoriu de studiat spre a vedea cum se naşte, în literatura română a sfîrşitului de secol XIX, matricea versologică modernă nuanţată de ponderea excesivă a factorului eterometric. Prin urmare tendinţa valorificării versului eterometric se naşte la limita dintre tradiţie şi modernism, pentru a putea evolua la o scară valorică superioară în perioada interbelică.

Bibliografie:
    1.    Ioana Bot, 2012, Eminescu explicat fratelui meu, Grupul Editorial Art, Bucureşti. 
    2.    Ionel Funeriu, 1980, Versificaţia românească, Editura Facla, Timişoara.
   3.    Leonid Curuci, 1974, Versul moldovenesc. (A doua jumătate a secolului XIX), Editura Știința, Chișinău.