31 mai 2016

EMINESCU ȘI HISPANISMUL


Maria Chirilă, bibliotecar
Un eveniment inedit pentru istoria de aproape două decenii a Centrului Academic Internațional Eminescu a avut loc pe 26 mai, 2016. Evenimentul e o parte componentă a unui ciclu integru de activități ce vizează opera Marelui Poet al neamului nostru. De data aceasta istoricul eveniment a fost dedicat locului și rolului operei eminesciene în lume. Conferința sub genericul EMINESCU ȘI HISPANISMUL a adunat numeroși admiratori ai operei Poetului, dar și savanți hispaniști, profesori universitari, traducători profesioniști de literatură hispanoamericană, studenți hispaniști, elevi și profesori de la liceul teoretic Miguel de Cervantes. Printre ei au fost dl Sergiu Pavlicenco, doctor habilitat, cunoscut savant în domeniu literaturii hispanoamericane și universale, d-na Angela Roșca, doctor conferințiar, d-nul Mihai Chirilă, conferențiar în Departamentul de Lingvistică Romanică și Comunicare Interculturală a USM, cunoscuta traducătoare a unui șir de opere ai multor scriitori peninsulari și latinoamericani, d-na Valentina Buzilă.
            O mostră de înaltă apreciere în lume a operei eminesciene a constituit lansarea de către chilianul Mario Castro Navarrete a cărții sale Poesias escogidas
(II ediție), ce conține peste 50 poezii ale lui Mihai Eminescu traduse în limba spaniolă.
            Evenimentul a fost deschis de către d-na Elena Dabija, managerul Centrului Academic Internațional Eminescu, care le-a prezentat oaspeților cartea de vizită a centrului, a relatat despre istoricul şi activitatea lui pe parcursul a 16 ani de la fondare.
            O trecere în revistă a relațiilor literare, a traducerilor versului eminescian în limba spaniolă, influenței marii literaturi spaniole asupra celei române a fost făcută de către dl Sergiu Pavlicenco.
            În luarea sa de cuvânt dl Mario Castro Navarrete a mulțumit colaboratorilor Centrului Academic Internațional Eminescu și celor prezenți la eveniment. Traducătorul și-a exprimat admirația pentru opera marelui poet, a explicat motivele și criteriile de selectare a versurilor traduse. Dl Navarrete s-a oprit detaliat la procesul de traducere, la dificultățile lingvistice și stilistice întâlnite în acest proces.  
            Despre dificultățile traducerii și gradul de fidelitate a traducerii dintr-o limbă în alta și-a expus opiniile dl Mihai Chirilă. Și-a exprimat regretul pentru absența în țara noastră a unor tradiții, dar și a pregătirii traducătorilor de texte literare.
            
         Un fenomenolog al receptării operei eminesciene este dl Dumitru Copilu-Copillin, savant - spune în continuare d-na Maria Chirilă, bibliotecară. Lucrarea Eminescu Universalul identifică, prelucrează și evaluează sursele eminesciene și ne oferă enunțul statistic, ecoul operei eminesciene în publicații și on-line în 80 de limbi, iar prin traducerile automate în 56 de limbi în circa 250 țări.
            Oaspeții au rămas impresionați de cele auzite, și-au exprimat dorința de noi întâlniri.
    Iată ce ne-au scris în cartea de onoare.
Con mucho efecto fu esta nueva vizita al Centro Eminescu.
Cu multă afecțiune în această nouă vizită la Centrul Eminescu, sper să fie și mai multe.
Mario Castro Navarrete

Am venit în acest templu eminescian cu o ocazie plăcută: încă o versiune spaniolă a poeziei lui Eminescu în tălmăcirea lui Mario Castro Navarrete. Îl felicit pe traducător și mulțumiri acestui centru cultural pentru aceste clipe plăcute sufletului.
Sergiu Pavlicenco


29 mai 2016

VASILE CĂPĂȚÂNĂ – CREATOR POLIVALENT ȘI OM AL CETĂȚII

Larisa Arseni. Maestru în artă.
Colaboratoare la CAIE.

UMBRELE NOASTRE TAC – SUFLETELE ŢIPĂ cu acest generic, cu mesaj filozofic a avut loc o masă rotundă la Centrul Academic Internaţional Eminescu. Invitatul de onoare a fost Vasile Căpăţână, la cei 70 de ani împliniţi, domnul Vasile Căpăţână s-a produs în mai multe domenii: poezie, pictură, regie, actorie, pedagogie, parapsihologie.
 Discuţia a fost susţinută de prietenii, dar și colaboratorii domnului Vasile Căpăţână: Lidia Grosu, poetă, critic literar, jurnalistă, Ilie Văluţă, compozitor şi cantautor, Victor Nevoie, muzician, dirijor de cor. Elevii de la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, însoţiţi de profsoara de limba franceză Raisa Dobrea şi un grup de elevi de la Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân” au fost pe rol de interlocutori.
 Pentru Vasile Căpăţână lirica e o formă de patriotism. Un prilej de   a-şi mărturisi dorul, dragostea de ţară, de tradiţii , de a se include cu emoţia în istoria clipei. Poetul e prezent cu inima, peste tot, acasă. Mama, graiul, plaiul, viţa de vie, femeia, sunt temele preferate, abordate cu nostalgie, duioşie, nelinişte speranţă. Poetul e lapidar, vizual și direct: Ploaia răcorește câmpia, / Zefirul mângâie plămânii, / Soarele sărută fruntea mamei, / Pruncul în brațe e mugurul luminii. Pipăie fără retorism aerul pe care îl respirăm și îl operează cu viziuni: Ard luminile toamnei / Înfipte în colacul Pământului…
Faptul  că domnul Vasile Căpățănă este antrenat în multiple activități de creație, manifestă interes, ba chiar pasiune, pentru pictură, ca gen de artă nu ne surprinde, dacă luăm în calcul esența spiritului Domniei Sale, fire cu adevărat renascentistă, concepție umanistă, vastă și multi-aspectrală asupra lumii. Un spirit de observație ascuțit, dar și o subtilă intuiție, este nu numai om de creație, dar și psiholog, și bioterapeut talentat.
          Această neordinară personalitate de concepție umanistă, preocupată la modul cel mai serios de investigarea potențialului psihic, dar și al creierului uman, nu putea să nu practice și pictura ca gen de artă, gen care oferă multiple oportunități în acest sens. Este o individualitate creatoare în tot ce face. Regula sa nescrisă este: sinceritatea emoției și dragostea de Om, de Neam, de Țară Iubire născută din iubire.
Doamna Lidia Grosu în luarea sa de cuvânt le-a vorbit elevilor despre colaborarea cu protagonistul, menționând printer altele: Vasile Căpățână, este un român basarabean consacrat în exclusivitate apropierii celor două maluri de Prut, de mai bine de 40 de ani, nu prin vorbă ci prin faptă, fără teamă de obstacole , artificial-create de cineva din umbră, înălțându-se și dăinuind deasupra acestora, prin raza-I de soare a cuvântului poetic și a cugetării românești ce o conține. El are convingerea, că zicerea marelui Eminescui:Suntem români și punctum!” devine extindere a spațiului imensității unui popor unic, a unei Țări UNICE, din care este parte și Domnia Sa.
Despre poezie, pictură, muzică, despre Cenaclul „Ideal”, al cărui conducător este şi despre Asociaţia culturală „Ideal”, care a descoperit, a promovat şi a valorificat pe parcursul anilor mai mulţi tineri poeţi. La editura „Biodora”, în cadrul colecţiei „101 poeme ” unde au apărut peste o sută de volume de versuri ale poeţilor din România şi Republica Moldova, ediţii care urmează să vadă lumina tiparului şi în limbile engleză, franceză şi rusă, despre toate acestea şi multe alte lucruri am discutat în cadrul întâlnirii.
Uneori întâlnirile cu o personalitate îți produce atâta bucurie, îți dau atâta speranță, cunoaștere și lumină, încât privind înapoi îți dai seama cât de puține știi și cât de multe mai ai, și mai poți învăța. În special pentru generațiile în creștere, în proces de formare a personalității, astfel de întâlniri sunt binefăcătoare.
Domnul Vasile Căpăţână le-a povestit tinerilor despre potenţialul creierului uman, despre parapsihologie, despre bioenergie etc. Ilie Văluţă a interpretat câteva lucrări pe versurile autorului. Elevii s-au văzut foarte interesaţi şi impresionaţi de această întâlnire. A fost o discuţie caldă de la inimă la inimă, credem cu amprente adânci la nivel emoțional și meditativ.
Am vrea să aducem câteva aprecieri critice personalității de creație Vasile Căpățână: …Vasile Căpățână este ancorat sensibil în realitatea socială, poezia sa hrănindu-se din concret, din trăirea copilăriei, a bucuriilor și neliniștilor vieții. Preferă claritatea, formula concisă, limpede. LACONISMUL este trăsătura lui dominantă. Deși conține și câteva poezii mai mari, ceea ce se reține este o gândire și o simțire expusă în forme miniaturale: Umbrele noastre tac, / sufletele țipă.
Cred că acest mod de a fi, care pune accentul pe concentrare, energie, pe corespondența, ascunsă între lucruri, fenomene și gândurile omului, este salutabil. (Mihai Cimpoi. Chișinău, 9 aprilie, 1987)
La acest jubileu de 70 de ani ne alăturăm tuturor prietenilor domnului Vasile Căpățână cu urarea tradițională La mulți ani, dar și cu următorul acrostih, în care se va regăsi: Versul de mai e la o confesiune: / Alter ego, limpezimi de izvoare, prospețimi de grai, eu…/ Sunt poarta spre dacul din mine: / Imensitatea ne apără – trăim împreună / Luxul spiritual pe palma lui Dumnezeu. / Edenice cărări…ploi de flori…religie-a luminii… / Cum v-aș putea evita / Atunci când viața / Pare inima Planetei ce se zbate în mine? / Aștept fiecare secundă cu duhul nobleței, ce aripi îmi crește, / Țin visul de mână cu trei degete-creștinește. / Înflorindu-mi al meu legământ spre-a cuvântului înălțare, / Nu port prin toate decât un singur nume: / A fi Om , a fi eu – un tot unitar cu un univers pe care îl am și mă are. (Lidia Grosu)
Au urmat aplauze, felicitări reciproce, promisiuni pentru noi întâlniri şi dorinţa de a trăi şi a spera în continuare...


27 mai 2016

CRINA POPESCU ȘI SÂNGELE CUVÂNTULUI

Elena DABIJA,
director, CAIE
            În luna mai, înfloritoare, domnișoara cu prenume de floare și cu semnificație de „crinii latiniei”, Crina Popescu, și-a lansat a treia carte de poezii întitulată Sângele cuvântului la Biblioteca Națională a Moldovei. A participat multă lume dragă, în rol de moderator fiind domnul Vasile Căpățână. Printre invitați am fost și eu, iar ca surpriză i-am adus în dar niște crini albi și mirositori și bineînțeles un mesaj de admirație.
            Crina Popescu este o neobosită luptătoare, care se joacă pe partitura cuvintelor și dă viață trăirilor sufletești, dragostei și dorului de neam, de limbă, de baștină, de prieteni, de frumos și demn. Din acest joc de cuvinte a apărut această carte întitulată Sângele cuvântului.
            Mă consider nănașa Prefeței aceste culegeri de versuri. Îmi amintesc cum a venit Crina în mica ei vacanță la Centrul Academic Internațional Eminescu și ne-a povestit despre succesele ei, mărturisind că are un manuscris în curs de editare, dar nu știe cine să-i scrie Prefața și mi-a cerut un sfat. Eu i-am spus că ar fi bine să se adreseze domnului acad. Mihai Cimpoi, la care ea mi-a răspuns că nu îndrăznește... Atunci eu i-am telefonat acad. Mihai Cimpoi și i-am spus despre cartea în curs de apariție, despre modestia Crinei, iar domnul academician mi-a zis să vină la Academia de Științe. Mare a fost surpriza când Crina mi-a telefonat, mi-a mulțumit și mi-a spus că Prefața întitulată Universul Tânăr al tinerei poete este deja scrisă de acad. Mihai Cimpoi și peste scurt timp cartea a fost editată.
            Imaginați-vă dacă fiecare din acei care sunt plecați de la baștină ar scrie câte o carte... câte cărți am avea? Dar nu toți sunt atât de harnici și generoși, nu toți au darul și harul. Știu cât de scump este timpul, cât de fulger trece timpul... Crina le dovedește pe toate, acolo departe de Moldova se dăruie toată și când revine este prezentă peste tot! A prezentat Centrul Academic Internațional Eminescu împreună cu Valeria Postolachi participând la Festivalul Internațional de Poezie „Grigore Vieru” recitând din poezia lui Grigore Vieru în limba franceză în incinta Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu”.
            Dragă Crina, toată dragostea și respectul echipei de la Centrul Academic Internațional Eminescu pentru tot ce faci, să te binecuvânteze Bunul Dumnezeu în calea vieții tale, să atingi culmile dorințelor și creației, să fii sănătoasă și să ne bucuri mereu. Cu Doamne ajută și ori de câte ori vii acasă, noi te așteptăm cu drag în Casa Eminescu. Ți-am mai spus și la lansarea cărții precedente Gânduri din gânduri, dar mai repet: „ai înmuiat condeiul de-a dreptul din luceafăr” precum Mihai Eminescu, precum mulți alții înaintea ta, și mulți alții după tine, atâta timp cât trăim pe acest pământ pe nume Basarabia.
20 mai 2016, ora 07:56
            Crina Popescu mi-a dăruit o carte pe paginile căreia a scris o dedicație: „Pentru Doamna Elena Dabija, aceste fire de cuvinte țesute cu inima mea... Fire de cuvinte asemeni drumurilor frumoase și adevărate din gândurile Doamnei Elena Dabija... 20 mai 2016. Crina Popescu”. Am deschis cartea, am brăzdat-o cu ochii lecturând filă cu filă și am rămas încântată. Crina a structurat poeziile în compartimentele: Ziduri peste scări, În limba Țării, Un cuvânt pentru doi, Cunoscătorul de taine, Prăpastia din ploaie, Accesoriu interzis. Tematica poeziilor este patriotică, profundă, sentimentală, durută, trăită, promițătoare, visătoare.
            Vă invit să descoperiți această carte la Centrul Academic Internațional Eminescu.


SENTIMENTUL NATURII ÎN POEZIA LUI EMINESCU

Larisa Arseni. Maestru în artă.
Colaboratoare la CAIE.

Întâlnirile cu personalităţi ne produc întotdeauna momente de bucurie, nouă celor de la Centrul Academic Internaţional Eminescu, dar şi utilizatorilor noştri fideli. De această dată a venit la noi un oaspete drag, frumos la chip şi la suflet, doamna Lucreţia BÂRLĂDEANU, o prezenţă aparte în peisajul literelor basarabene, Scriitoare, Doctor în filologie, Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi România, preşedinta asociaţiei Synergie Franco-Moldave, care ne-a mărturisit printre altele: Mă aflu pe podul de aur: circul mereu între Paris și Chișinău. Lucreţia BÂRLĂDEANU s-a distins întotdeauna prin eleganţă. Mot cle, eleganţa îi defineşte atât felul de a fi, cât şi scriitura. Înterlocutorii au fost elevii de la LT Mihai Eminescu, LT Mircea cel Bătrân, LT Liviu Rebreanu.
     Născută la 30 mai 1956 într-o familie de intelectuali din satul Tătărăuca–Veche, Dondușeni, încă în timpul studiilor se manifestă ca o fire puternică, bine montată în dorinţa de a deveni cineva.  Face studii  de filologie la Universitatea Pedagogică Ion Creangă din Chișinău, pe care o  absolveşte cu eminență. Susține și publică teza de doctor în filologie cu tema Sentimentul naturii în poezia lui Eminescu. Îmbină activitatea literară cu cea de pedagog. Predă limba și literature română, mai întâi în satul de baștină, apoi la Catedra de limba și literatura română a Universității Pedagogice de Stat Ion Creangă. Între anii 1988-1998, suplinește funcția de lector superior, conferențiar universitar, apoi Doctor în filologie la Catedra de teatrologie și literatură universală a Universității de Arte, actualmente Academia de Muzică și Arte Plastice. Publică la mai multe edituri din Republica Moldova și de dincolo de Prut.
            
             Debutează cu volumul Roua de cuvinte (1988), dar se afirmă (1996) prin Clipe cu păsări. Se impune printr-o manieră individuală de comunicare cu cititorul care transgresează, hotarele genurilor, pentru a se regăsi cu timpul în publicistica și în proza autoarei.
             Scrie într-un registru accentuat feminin al sensibilității, bine cizelat al expresivității.
             Beneficiază de mai multe burse de studii în Franța, unde se stabilește în 1998 şi îşi propune,  drept obiect de studiu exilul românesc în multiplele lui ipostaze, publicând la această temă mai multe volume: Dialoguri pariziene, (Editura Arc,2005), Secolul nomazilor, (Editura Epigraf, 2006). Proverbialul sentiment al dorului românesc, sincronizat cu o sensibilitate modernă, îi inspiră o carte de amintiri din (altă!) copilărie – Dealul Drăguței, apărută la Editura Silvius-Libris, 2010. În 2011, la Uniunea Scriitorilor din Moldova își lansează cartea Scrisori din Paris, (tradusă şi în limba franceză LECTURES de metro) la Editura Arc. În prefața volumului, Adrian Ciubotaru menționează că, de fapt, cartea nu este despre Paris și nici despre aflarea scriitoarei în capitala Franței ci este despre singurătatea și nostalgiile unei ființe rătăcite printre străini, dar care încearcă să-și potrivească ceasul spiritual după ora locală. Scris leger, fără pretenții, acest microroman epistolar se va lăsa citit cu aceeași plăcere și dezinhibare cu care a fost scris.
             Vladimir Beșleagă a caracterizat-o drept o ambasadoare a culturii noastre la Paris.
             Pentru un ziar autohton, doamna Lucreția Bârlădeanu a spus următoarele:. Am experimentat toate genurile literare, Îmi place să fiu mereu proaspătă, să nu intru în clișee. Experimentez neâncetat, stric jucăria și fac alceva… Își publică toate cărțile și în limba franceză
             Aici îi oferim cuvântul scriitoarei, Lucreţia Bârădeanu, doamna începe a depăna firul gândurilor, prin a le vorbi despre Mihai Eminescu şi despre impactul creaţiei marelui poet al tuturor românilor asupra formării dumneaei ca scriitoare, ca spirit naţional... Apoi le  răspunde elevilor la întrbarările: Cum a ajuns în Franţa? De ce Franţa? Cum îşi alege temele şi motivele pentru cărţile sale? Ce ar trebui să facem ca să intrăm mai curând în Uniunea Europeană?... Întrebările sunt destul de complexe şi serioase, fiindcă acuma majoritatea tinerilor, şi nu numai, au tendinţa de a pleca din Moldova, şi de a se stabili în altă ţară. După ce le răspunde la întrebări, îi asigură că cel mai important este să fii sigur pe tine, să ai un scop bine determinat şi să munceşti mult. Totul este în puterea omului, dacă vrea, dacă perseverează.
Doamna Lucreţia a venit însoţită de poeta Călina Trifan. Îi oferim cu drag cuvântul. Lucreţia Bârlădeanu, mărturiseşte doamna Trifan, este un suflet geamăn, cu care te înţelegi din priviri, dar şi din tăcere. Ea s-a născut într-un timp al devenirii şi al împlinirilor. Sunt colege la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Faptul că a făcut  doctoratul i-a dat  greutate, profesionalism, literatura devenind nu numai aerul pe care îl respiră, dar şi pâinea de toate zilele. Este de un curaj impresionant. Pleacă la Paris, capitala culturală a lumii, în care visează să ajungă orice artist, oraş care se socoate leagănul culturii universale. Mulţi ajung, dar puţini se pot stabili şi manifesta aici din plin.
             Astăzi doamna Lucreţia ne bucură cu un nou volum de nuvele, intitulat Tunica Portocalie, apărută la Editura Prut, lansată în premieră la CAIE. Această carte înserează mai multe nuvele, pe care doamna Lucreţia le-a publicat rând pe rând, în revista Contrafort, cea mai bună revistă de literatură din Moldova. Această carte este anume penru tineri. În ea descoperim noi faţete ale scrisului.
             Adrian Ciobanu spunea despre Tunica portocalie, că: este un Cod al bunelor maniere. Fără agresivitate, cu fineţe şi delicateţe şi acest lucru îi dă greutate. Cartea pune nişte probleme de destin, de dragoste, iar la sfârşit îţi dai seama că în procesul lecturii se aude o muzică, care trăiete în interior şi te însoţeşte pretutindeni.
             Tinerii au rămas foarte impresionaţi şi intrigaţi, în dorinţa de a citi cât mai curând cartea. Doamna Lucreţia Bârlădeanu a spus la finele întâlnirii, că tinerii de astăzi au mai multe oportunităţi şi posibilităţi, trebuie doar să-şi dorească ceva real şi să meargă sigur spre realizare. A dăruit cărţi şi autografe. A mulţumit echipei de la CAIE pentru invitaţie şi elevilor pentru receptivitate.
 






26 mai 2016

CONFERINȚĂ: IN MEMORIAM ANATOL CODRU


Elena DABIJA,
director, CAIE

„Toate-s citire sacră și cazanii
Toate-s un fel de-a zice despre noi”
(Anatol CODRU)
          
La conferința In memoriam Anatol Codru: 80 de ani de la naștere (1 mai 1936-17 august 2010), organizată la Centrul Academic Internațional Eminescu, au venit oaspeți dragi și tineri dornici de cunoaștere și cercetare. Ne -a onorat cu prezența doamna Ecaterina Barbu, soția domnlui acad. Anatol Codru. În sală au fost organizate expozițiile Anatol Codru – eseist, traducător, regizor de film, academician; Donația acad. Anatol Codru; prezentat filmul documentar Mihai Eminescu, regizor Anatol Codru. 
Elena DABIJA, director CAIE, a salutat publicul și a prezentat comunicrea Anatol Codru – un îndrăgostit de Eminescu și piatră, apoi au urmat comunicările liceenilor din clasa a X-a de la L. T. „Traian” însoțiți de profesoara Elena PARAȘCIUC și bibliotecara Tatiana CUCEREAVÎI: Anatol Codru – OMUL de Beatrice ROADEDEAL; Sublimul și autenticitatea metaforei în poezia lui Anatol Codru de Victoria BUTUC; Anatol Codru – cel mai mare poet transnistrean român al secolului XX de Valeria CARAMAN; Anatol Codru – cineastul îndrăgostit de Eminescu de Irina ROIBU. Tema Motivul Nunții în opera lui Anatol Codru a fost scrisă de doamna Victoria FONARI, scriitoare, doctor în filologie, conferențiar universitar la Catedra Literatură română și teorie literară, Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, dar a fost prezentată de studentele Rodica URSU și Nina BEJAN, care au descoperit Centrul Academic Internațional Eminescu și au scris în Cartea de onoare mesajul: Am rămas impresionată și nespus de remarcată de faptul, că la această întâlnire de suflet cu opera lui Anatol Codru, am întâlnit oameni de excepție, cum ar fi Ecaterina Barbu, Elena Dabija, Lucia Țurcanu, dar și un grup de tinere talente de la L.T. „Traian”. Vă mulțumesc pentru această ocazie oferită, de a descoperi talentele neamului nostru Anatol Codru – omul ce a înveșnicit piatra. Cu drag și cu respect Rodica ursu. jurist, studentă an. III, Fac. Litere USM. 24.05.2016”.
          Cu scuze de rigoare, că nu poate fi prezent la eveniment, domnul Constantin RUSNAC, compozitor, scriitor, Secretar general al Comisiei Naționale a Republicii Moldova pentru UNESCO ne-a rugat să citim acrostihul dedicat domnului Anatol Codru publicat în cartea sa Portrete în timp și să oferim fiecărui participant o fotocopie.
          Prezentă la eveniment a fost și doamna Marcela MARDARE, scriitoare, director la Editura PONTOS, care a editat cărtea Ecaterinei BARBU Jumătate de veac cu Anatol Codru: Povestea dragostei noastre, a vorbit despre personalitatea Anatol Codru accentuând că Orice rând se merită să fie editat.
          Lucia ȚURCANU, doctor în filologie, critic literar, redactor la Editura ARC, Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova a prezentat și vorbit despre cartea editată recent Orga de piatră. Dumneaei s-a axat pe selectarea poeziilor incluse în carte și cum a descoperit poezia lui Anatol Codru, variantele poeziilor care mereu sunt în ascensiune.
          Soția Ecaterina BARBU a dat frâu amintirilor: cum au făcut cnoștință, cum s-au căsătorit, despre viața de familie, despre Anatol Codru scriitorul, regizorul, sculptorul, soțul, tatăl, prietenul. A accentuat și modestia de care a dat dovadă omul Anatol Codru, a vorbit despre cartea care a scris-o Jumătate de veac cu Anatol Codru: Povestea dragostei noastre, mulțumind tuturor care au contribuit financiar și moral. Dumneaiei a rămas profund mulțumită de conferința organizată și îndeosebi de tinerii, care au sensibilizat creația lui Anatol Codru.

          Doamna Maria CHIRILĂ, bibliotecară la CAIE, a recitat acrostihul Anatol Codru și a prezentat colecția de documente scrise de Anatol Codru și despre dumnealui cu genericul Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.
          Doamna Ecaterina BARBU a făcut un gest generos și a dăruit celor prezenți cărțile domnului Anatol Codru dorindu-le să descopere tainele creației poetului.   
          Cu amintiri frumoase de-o viață au venit colegele și prietenele familiei Codru
          A urmat un moment emoțional poetic prezentat de liceenii de la L. T. „Traian” cu genericul N-am venit să fur din pom, Am venit să vă fiu om....
          Domnul Andrei VIZIRU, redactor prezentator la Compania Radio Moldova, a înregistrat mai multe comunicări și a intervievat participanții, astfel evenimentul va fi mediatizat.
A fost o armonie de cărți, emoții, film, dedicații, lacrimi, amintiri frumoase, interviuri și ploaie curată afară... Suntem mulțumiți că Anatol Codru a fost și rămâne omul de omenie, care ne-a adunat în această zi datorită moștenirii lăsate CREAȚIA SA și va dăinui peste vreme ca PIATRA.
Poetului nu-i ajung cuvinte,
I-ar mai trebui și cuvintele
Care încă nu-s,
Dar nici atunci
N-ar putea spune
Cee ce are de spus. 
                                                         Simion GHIMPU.



24 mai 2016

AVIZ

KINDERLAND – PLECĂRI MASIVE, SATE APROAPE PUSTII



Discuţiile, dezbaterile, mesele rotunde, întâlnirile organizate la Centrul Academic Internaţional Eminescu sunt în plină derulare. Programul de lectură Chişinăul
citeşte , instituit de Biblioteca Municipală „B.P.Hasdeu , ajuns la a XIII-a ediţie, ne-a propus spre lectură câteva cărţi. Una din ele este KINDERLAND scrisă de Liliana COROBCA. Cu cât mai mulţi copii o citesc, cu atât mai mult ne convingem că a fost făcută o alegere corectă. KINDERLAND este o carte, care în opinia elevilor trebuie citită, de cei maturi şi apoi de ceilalţi, fiindcă tema şi motivele abordate sunt foarte actuale astăzi în societatea noastră, când cetăţenii, în căutarea unei vieţi mai bune, pleacă masiv din ţară, lăsându-şi copiii şi casele de izbelişte, când problema nu mai este una particulară, ci este o problemă de stat. 
De această dată i-am provocat la discuţie pe elevii claselor a VII-a şi a VIII de  la Liceul Teoretic  Mircea cel Bătrân , însoţiţi de profesoara de limba şi literatura română Olga APOLONIC.  Invitata noastră şi de această dată a fost, Lucia ŢURCANU, doctor în filologie, critic literar, redactor la Editura ARC din Chişinău, Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. 
După o incursiune scurtă în biografia autoarei i-am oferit cuvântul doamnei ŢURCANU. Pentru început copiii au încercat să răspundă la întrebarea: care este deosebirea dintre Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă şi copilăria descrisă în romanul KINDERLAND? În copilăria lui Nică exista un axis mundi , un univers al copilăriei clar, sigur, ce s-ar întâmpla, bine sau mai puţin bine, copiii vin acasă la mama. În KINDERLAND, lipseşte această axă, copiii sunt debusolaţi, lipsesc părinţii, n-are cine să le arate ce şi cum. Într-un moment Cristina, protagonista romanului, zice că ar fi bine să moară bunica, atunci părinţii vor veni acasă, măcar pentru câteva zile... A fost o discuţie fructuoasă, matură, afectivă, sensibilizantă, tristă chiar, cu multă înţelegere a problemei abordate. Elevii au exprimat părerea de a le recomanda politicienilor, dar şi tinerilor care nu sunt afectaţi de acest fenomen trist din societatea noastră, să citescă acest roman şi să ea o atitudine. Bucură faptul, că toate aceste discuţii-dezbateri sunt de bun augur şi îi îndeamnă pe elevi în primul rând la lectură, dar şi la meditaţie.








Larisa Arseni. Maestru în artă.
Colaboratoare la CAIE



18 mai 2016

INVITAȚIE

EMINESCU DESPRE SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI



Larisa Arseni.
Maestru în artă
 Colaboratoare la CAIE.


          CUGETAREA SACRĂ este o constantă a poeziei și publicisticii eminesciene. Prezența ei în opera lui Eminescu se explică, în primul rând, prin câteva premise biografice: poetul a primit o educație religioasă încă din familie, datorită mamei sale, Raluca Eminovici, femeie profund evlavioasă; printre rudele poetului erau unchi și mătuși, călugări și călugărițe în mănăstirile din nordul Moldovei, unde poetul, copil, mergea adeseori; în casa părintească și apoi la biblioteca gimnaziului din Cernăuți a găsit cărți din vechea noastră literatură bisericească cu limba veche și-nțeleaptă; la Blaj și Viena a avut prieteni teologi; ca director la Biblioteca Universitară din Iași (1874-1875), s-a îngrijit să îmbogățescă patrimoniul acestui așezământ de cultură cu manuscrise și cărți din vechiul scris românesc, religios și laic.
          Poezia religioasă a lui Eminescu cuprinde nu numai imnuri închinate Fecioarei Maria (Rugăciune, Răsai asupra mea), adevărate capodopere ale liricii românești, ci și unele creații (poezii și articole) ce exaltă momente de înălțare sufletească prilejuite de marile sărbători ale creștinismului: CrăciunulNașterea DomnuluiColinde, colinde și PașteleÎnvierea DomnuluiÎnvierea, 1878, articolul Paște (în Timpul , 16 aprilie 1878) și articolul Și iarăși bat la poartă (în Timpul,21 aprilie 1881).
          Poezia Învierea datează, ne spun editorii eminescieni, din 1878. Este o descriere impresionantă, prin notație realistă și detaliu, a slujbei din noaptea Paștilor. În 1878, când e scrisă, Eminescu locuia într-una din chiliile bisericii Caimata din București și prospețimea imaginilor probează vecinătatea și poate chiar participarea sa la procesiunea sfântă: Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, / A morții rece spirit se strecură-n tăcere; / Un singur glas îngână cuvintele de miere, / Închise în tratajul străvechii Evanghelii, / Cu-n muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada, / Din cărți cu file unse norodul îl învață, / Că moartea e în lupta cu vecinica viață, / Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada...
          Prima parte este preponderent descriptivă: preotul în altar vestind cuvintele Evangheliei în mierea graiului străbun, patimile Mântuitorului, apriga încleștare dintre moarte și viață, culminând cu triumful vieții asupra morții prin sfânta Înviere a Domnului. Ea râmâne însă motivația lirică a izbucnirii luminoase în imnul de slavă din final, o parafrază poetică a Troparului Învierii, pe care credincioșii îl cântă de aproape două mii de ani cu aceeași uimire și recunoștință: Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală. / Un clocot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită și preoți și popor, / Cum din mormânt răsare Cristos Învingător, / Iar inimile toate       s-unesc în armonie: / Cântăm și laude-nălțăm / Noi, Ție Unuia, /        Primindu-L cu psalme și ramuri, / Plecați-vă neamuri, / Cântând Aleluia! / Cristos au înviat din morți, / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!
          Articolul Paștele (16 aprilie 1878), împletind considerațiile morale și religioase, cu amare reflecțiuni filosofice, alternând comentariul propriu cu fragmente de rugăciune, stăruie asupra întrebării lui David Strauss, scriitorul vieții lui Isus de mai suntem noi creștini sau ba (și la care răspunde negativ), adăugând alta: fost-am vreodată creștini? și suntem dispuți a răspunde nu. Patimile ce sunt legate de o bucată de pământ îl duc pe Eminescu la amarele cuvinte ale lui Faust, care la auzul muzicii creștine răspundea: Aud solia, dar îmi lipsește credința în ea. Încheierea articolului este luminată totuși de explicarea semnificației Învierii Mântuitorului, ca o perpetuă speranță, într-o nestrămutată încredere: încheiere-renaștere: Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult , și, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se înceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ziua învierii, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții: Cristos a Înviat.
          Publicistica lui Eminescu, așa cum s-a observat, cuprinde numeroase fragmente ce sunt nuclee poetice ale unora din creațiile sale lirice. La trei ani după poezia Învierea, Eminescu publică, sub formă de editorial, un alt articol despre sărbătoarea Învierii. Despre care cercetătorul Ion Crețu spune: Numai publicistica poematică și religioasă a lui Octavian Goga      (v. articolul În Vinerea Patimilor) se apropie de profunzimea și frumusețea expresivă a acestui antologic articol eminescian. După un exodiu descriptiv se duce cu gândul la lumina din Paștele coșbucian La Paști (... Și iarăși bat la poartă cu degetele moi florile primăverii..., iar duiosul ritm al clopotelor ne vestește vechea și trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălța din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea sa radioasă la ceruri. Eminescu arată superioritatea învățării blândului Nazaritean asupra atâtor sisteme filosofice și religioase: Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătore cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, acestă simplă și populară biografie a blândului Nazaritean. Jertfa Mântuitorului și sacrificiul stoicilor sunt puse într-un revelator paralelism, subliniindu-se diferența esențială: Și un stoic, ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț, de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tatăl său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.
          În concepția lui Eminescu, omul nu se face mai bun prin percepte teoretice de morală, ci printr-un model, un om ca tip de perfecțiune după care să-și modeleze caracterul și faptele. Acesta este modelul cristic, și creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Isus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă, combătând instinctele și pornirile în sine. Poetul subliniază acest model pentru a arăta că misiunea școlii, excepție făcând desigur cele superioare, nu constă în cultura excesivă a minții ci în creșterea caracterului. De acolo rezultă importanța biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vecinic renăscânde.
          Dascăl de model de viață, Hristos nu cere – spune poetul – retrăirea patimilor sale, decât în rarisime cazuri, de la martiri și eroi. Dar o viețuire morală, După învățătura Mântuitorului și mai ales compensarea prin muncă și prin sacrificiu a bunurilor de care ne bucurăm sunt porunci divine, pe care mereu ni le amintește sărbătoarea Învierii lui Hristos. Poeziile și articolele eminesciene inspirate de această mare sărbătoare a creștinătății, care este Învierea, cuprind îndemnuri și cugetări ce ne apar nu numai actuale, ci veșnice în tăria adevărului lor.

PE URMELE PAȘILOR LUI EMINESCU



Greu de presupus cum era ziua de 15 ianuarie 1850, câd la Ipotești, a apărut pe lume cel de-al șaptelea copil al familiei Eminovici. Probabil, era o zi cu soare, dar și cu ger năprasnic, care  și-a pus amprenta pe întreaga viață a celui care, peste ani, urma să devină cel mai mare poet român. Viața lui Mihai Eminescu în bună parte este legată de Iași, unde și azi mai pot fi văzute urmele pașilor săi.
            Fotografia în costum alb, de vară, cu mustață, a poetului este binecunoscută. Mai puțin cunoscut este faptul că ea a fost realizată pe ascuns, în urma unui șiretlic la care au recurs prietenii săi pentru a-i înveșnici chipul. În cartea sa „Eminescu și Creangă la Junimea” scriitorul ieșean Constantin Parascan, evocând amintirile junimistului A. C. Cuza, ne redă istoria acestei fotografii: „În vara anului 1884, în lunile iunie-iulie, Eminescu locui în curtea hotelului „România” într-o mansardă, din podul unei șuri din piatră, la care te urcai pe o scară exterioară. Printr-o ușă cu geam, dând de-a dreptul afară, pătrundeai în această cameră, spațioasă de altfel, dar joasă în plafond, fără prea multă lumină, având un pat, un scaun și o masă simplă ca mobilier. Cărțile și ziarele erau aruncate pe jos… Într-o zi, profitând de bunele lui dispoziții, l-am luat de pe terasa hotelului „Traian” împreună cu Wilhelm Humpel și cu Petru V. Grigoriu, și așa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus la atelierul de fotografie Nestor Heck, unde a consimțit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea cu noi. Ne-am așezat împreună. După indicațiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puțin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil”.
            Prima locuință ieșeană a lui M. Eminescu nu a fost însă susmenționata mansardă, ci odaia din renumita casă a lui Vasile Pogor, unul dintre fondatorii și finanțatorii Societății literare „Junimea”. Aici a venit, în primăvara anului 1874, când s-a întors de la studii din Berlin. Amicii își aminteau adesea cum coborând din tren, însoțit de nelipsitul său cufăr, ticsit cu cărți, urcând în trăsură, tânărul a spus calm birjarului: „Casa Pogor!”. L-o fi atras acolo nu doar confortul locuinței sau generozitatea gazdei, ci mai ales faptul că în una din sălile spațioasei vile se desfășurau ședințele „Junimii”, unde în serile lungi de toamnă și de iarnă se aduna floarea intelectualității ieșene. Cei care vizează astăzi această sală devenită muzeu, chiar de la întrare, prin vraja amintirilor trec într-o altă epocă: parchetul de trandafir mai păstrează încă umbra pașilor celor care veneau aici pentru a asculta sau a prezenta versuri, proză, drame sau vodeviluri, pentru o vorbă de duh sau discuții aprinse. Iată în plină ședință: pe o canapea, așezat comod, stă amfitrionul Vasile Pogor, pe fotoliile din centru – Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri, un pic mai într-o parte – I. Negruzzi, A. Xenopol, V. Conta, G. Panu, I. Slavici, I. L. Caragiale ș.a. Mai într-un colț, mereu alături, stăteau Eminescu și Creangă. Ambii și-au citit aici în premieră multe din lucrări, care au fost apoi publicate în revista „Convorbiri literare”. Mulți nu puteau înțelege ce-i lega pe cei doi. În cartea scriitorului C. Parascan găsim evocate amintirile junimistului G. Panu: „Din cele întâi zile s-a stabilit mare prietenie între Eminescu și Creangă, sau mai drept, Eminescu a fost cuprins deodată de mare dragoste pentru Creangă…, căci el reprezenta pentru Eminescu tipul românului simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultura modernă… Legătura s-a stabilit astfel încât pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă. Amândoi veneau la „Junimea”, amândoi ieșeau de la „Junimea”… Îndată ce cunoscu pe Creangă, el se izolă cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia numai… Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare zile, nopți întregi? Ce făceau și unde se duceau, știu. Plecau amândoi și se înfundau la vreun crâșmar prin Tătărăști, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului…, și vorbeau, vorbeau, vorbeau, vorbeau... Ce vorbeau între ei? Nu știu. Eminescu și Creangă rar primeau în intimitatea lor câte un al treilea… îi uneau aceleași aspirații. Câteodată, întrebam de Eminescu: „Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?” El zâmbea și cu acea privire vagă și rătăcită, care-i era caracteristică, răspunde în mod avaziv: „Vorbim și noi ce ne trece prin minte…” Și atâta tot. Câdeodată, Creangă și Eminescu dispăreau câte trei-patru zile. În timpul acesta, ei ieșeau din oraș pe jos, cutreierau Galata cu târgușorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou și Aroneanu, dormeau pe vreo laviță la vreun han, mâncau ce găseau și erau fericiți…”
            Octav Băncilă, fostul elev a lui Ion Creangă, i-a mortalizat pe cei doi prieteni într-un tablou, devenit ulterior celebru și care se află astăzi în sala-muzeu, unde, pe timpuri, se adunau junimiștii.
            Un alt „rai” ieșean al lui M. Eminescu a fost, desigur, renumita Bojdeucă a lui Creangă. Aici însă vom poposi cu altă ocazie.

Sursa. Dorian, Gellu. Iordache, Emil. Pașii Poetului 
Publicat: Chirilă Maria