18 mai 2016

EMINESCU DESPRE SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI



Larisa Arseni.
Maestru în artă
 Colaboratoare la CAIE.


          CUGETAREA SACRĂ este o constantă a poeziei și publicisticii eminesciene. Prezența ei în opera lui Eminescu se explică, în primul rând, prin câteva premise biografice: poetul a primit o educație religioasă încă din familie, datorită mamei sale, Raluca Eminovici, femeie profund evlavioasă; printre rudele poetului erau unchi și mătuși, călugări și călugărițe în mănăstirile din nordul Moldovei, unde poetul, copil, mergea adeseori; în casa părintească și apoi la biblioteca gimnaziului din Cernăuți a găsit cărți din vechea noastră literatură bisericească cu limba veche și-nțeleaptă; la Blaj și Viena a avut prieteni teologi; ca director la Biblioteca Universitară din Iași (1874-1875), s-a îngrijit să îmbogățescă patrimoniul acestui așezământ de cultură cu manuscrise și cărți din vechiul scris românesc, religios și laic.
          Poezia religioasă a lui Eminescu cuprinde nu numai imnuri închinate Fecioarei Maria (Rugăciune, Răsai asupra mea), adevărate capodopere ale liricii românești, ci și unele creații (poezii și articole) ce exaltă momente de înălțare sufletească prilejuite de marile sărbători ale creștinismului: CrăciunulNașterea DomnuluiColinde, colinde și PașteleÎnvierea DomnuluiÎnvierea, 1878, articolul Paște (în Timpul , 16 aprilie 1878) și articolul Și iarăși bat la poartă (în Timpul,21 aprilie 1881).
          Poezia Învierea datează, ne spun editorii eminescieni, din 1878. Este o descriere impresionantă, prin notație realistă și detaliu, a slujbei din noaptea Paștilor. În 1878, când e scrisă, Eminescu locuia într-una din chiliile bisericii Caimata din București și prospețimea imaginilor probează vecinătatea și poate chiar participarea sa la procesiunea sfântă: Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, / A morții rece spirit se strecură-n tăcere; / Un singur glas îngână cuvintele de miere, / Închise în tratajul străvechii Evanghelii, / Cu-n muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada, / Din cărți cu file unse norodul îl învață, / Că moartea e în lupta cu vecinica viață, / Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada...
          Prima parte este preponderent descriptivă: preotul în altar vestind cuvintele Evangheliei în mierea graiului străbun, patimile Mântuitorului, apriga încleștare dintre moarte și viață, culminând cu triumful vieții asupra morții prin sfânta Înviere a Domnului. Ea râmâne însă motivația lirică a izbucnirii luminoase în imnul de slavă din final, o parafrază poetică a Troparului Învierii, pe care credincioșii îl cântă de aproape două mii de ani cu aceeași uimire și recunoștință: Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală. / Un clocot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită și preoți și popor, / Cum din mormânt răsare Cristos Învingător, / Iar inimile toate       s-unesc în armonie: / Cântăm și laude-nălțăm / Noi, Ție Unuia, /        Primindu-L cu psalme și ramuri, / Plecați-vă neamuri, / Cântând Aleluia! / Cristos au înviat din morți, / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!
          Articolul Paștele (16 aprilie 1878), împletind considerațiile morale și religioase, cu amare reflecțiuni filosofice, alternând comentariul propriu cu fragmente de rugăciune, stăruie asupra întrebării lui David Strauss, scriitorul vieții lui Isus de mai suntem noi creștini sau ba (și la care răspunde negativ), adăugând alta: fost-am vreodată creștini? și suntem dispuți a răspunde nu. Patimile ce sunt legate de o bucată de pământ îl duc pe Eminescu la amarele cuvinte ale lui Faust, care la auzul muzicii creștine răspundea: Aud solia, dar îmi lipsește credința în ea. Încheierea articolului este luminată totuși de explicarea semnificației Învierii Mântuitorului, ca o perpetuă speranță, într-o nestrămutată încredere: încheiere-renaștere: Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult , și, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se înceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ziua învierii, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții: Cristos a Înviat.
          Publicistica lui Eminescu, așa cum s-a observat, cuprinde numeroase fragmente ce sunt nuclee poetice ale unora din creațiile sale lirice. La trei ani după poezia Învierea, Eminescu publică, sub formă de editorial, un alt articol despre sărbătoarea Învierii. Despre care cercetătorul Ion Crețu spune: Numai publicistica poematică și religioasă a lui Octavian Goga      (v. articolul În Vinerea Patimilor) se apropie de profunzimea și frumusețea expresivă a acestui antologic articol eminescian. După un exodiu descriptiv se duce cu gândul la lumina din Paștele coșbucian La Paști (... Și iarăși bat la poartă cu degetele moi florile primăverii..., iar duiosul ritm al clopotelor ne vestește vechea și trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălța din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea sa radioasă la ceruri. Eminescu arată superioritatea învățării blândului Nazaritean asupra atâtor sisteme filosofice și religioase: Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătore cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, acestă simplă și populară biografie a blândului Nazaritean. Jertfa Mântuitorului și sacrificiul stoicilor sunt puse într-un revelator paralelism, subliniindu-se diferența esențială: Și un stoic, ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț, de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tatăl său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.
          În concepția lui Eminescu, omul nu se face mai bun prin percepte teoretice de morală, ci printr-un model, un om ca tip de perfecțiune după care să-și modeleze caracterul și faptele. Acesta este modelul cristic, și creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Isus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă, combătând instinctele și pornirile în sine. Poetul subliniază acest model pentru a arăta că misiunea școlii, excepție făcând desigur cele superioare, nu constă în cultura excesivă a minții ci în creșterea caracterului. De acolo rezultă importanța biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vecinic renăscânde.
          Dascăl de model de viață, Hristos nu cere – spune poetul – retrăirea patimilor sale, decât în rarisime cazuri, de la martiri și eroi. Dar o viețuire morală, După învățătura Mântuitorului și mai ales compensarea prin muncă și prin sacrificiu a bunurilor de care ne bucurăm sunt porunci divine, pe care mereu ni le amintește sărbătoarea Învierii lui Hristos. Poeziile și articolele eminesciene inspirate de această mare sărbătoare a creștinătății, care este Învierea, cuprind îndemnuri și cugetări ce ne apar nu numai actuale, ci veșnice în tăria adevărului lor.