18 mai 2016

PE URMELE PAȘILOR LUI EMINESCU



Greu de presupus cum era ziua de 15 ianuarie 1850, câd la Ipotești, a apărut pe lume cel de-al șaptelea copil al familiei Eminovici. Probabil, era o zi cu soare, dar și cu ger năprasnic, care  și-a pus amprenta pe întreaga viață a celui care, peste ani, urma să devină cel mai mare poet român. Viața lui Mihai Eminescu în bună parte este legată de Iași, unde și azi mai pot fi văzute urmele pașilor săi.
            Fotografia în costum alb, de vară, cu mustață, a poetului este binecunoscută. Mai puțin cunoscut este faptul că ea a fost realizată pe ascuns, în urma unui șiretlic la care au recurs prietenii săi pentru a-i înveșnici chipul. În cartea sa „Eminescu și Creangă la Junimea” scriitorul ieșean Constantin Parascan, evocând amintirile junimistului A. C. Cuza, ne redă istoria acestei fotografii: „În vara anului 1884, în lunile iunie-iulie, Eminescu locui în curtea hotelului „România” într-o mansardă, din podul unei șuri din piatră, la care te urcai pe o scară exterioară. Printr-o ușă cu geam, dând de-a dreptul afară, pătrundeai în această cameră, spațioasă de altfel, dar joasă în plafond, fără prea multă lumină, având un pat, un scaun și o masă simplă ca mobilier. Cărțile și ziarele erau aruncate pe jos… Într-o zi, profitând de bunele lui dispoziții, l-am luat de pe terasa hotelului „Traian” împreună cu Wilhelm Humpel și cu Petru V. Grigoriu, și așa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus la atelierul de fotografie Nestor Heck, unde a consimțit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea cu noi. Ne-am așezat împreună. După indicațiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puțin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil”.
            Prima locuință ieșeană a lui M. Eminescu nu a fost însă susmenționata mansardă, ci odaia din renumita casă a lui Vasile Pogor, unul dintre fondatorii și finanțatorii Societății literare „Junimea”. Aici a venit, în primăvara anului 1874, când s-a întors de la studii din Berlin. Amicii își aminteau adesea cum coborând din tren, însoțit de nelipsitul său cufăr, ticsit cu cărți, urcând în trăsură, tânărul a spus calm birjarului: „Casa Pogor!”. L-o fi atras acolo nu doar confortul locuinței sau generozitatea gazdei, ci mai ales faptul că în una din sălile spațioasei vile se desfășurau ședințele „Junimii”, unde în serile lungi de toamnă și de iarnă se aduna floarea intelectualității ieșene. Cei care vizează astăzi această sală devenită muzeu, chiar de la întrare, prin vraja amintirilor trec într-o altă epocă: parchetul de trandafir mai păstrează încă umbra pașilor celor care veneau aici pentru a asculta sau a prezenta versuri, proză, drame sau vodeviluri, pentru o vorbă de duh sau discuții aprinse. Iată în plină ședință: pe o canapea, așezat comod, stă amfitrionul Vasile Pogor, pe fotoliile din centru – Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri, un pic mai într-o parte – I. Negruzzi, A. Xenopol, V. Conta, G. Panu, I. Slavici, I. L. Caragiale ș.a. Mai într-un colț, mereu alături, stăteau Eminescu și Creangă. Ambii și-au citit aici în premieră multe din lucrări, care au fost apoi publicate în revista „Convorbiri literare”. Mulți nu puteau înțelege ce-i lega pe cei doi. În cartea scriitorului C. Parascan găsim evocate amintirile junimistului G. Panu: „Din cele întâi zile s-a stabilit mare prietenie între Eminescu și Creangă, sau mai drept, Eminescu a fost cuprins deodată de mare dragoste pentru Creangă…, căci el reprezenta pentru Eminescu tipul românului simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultura modernă… Legătura s-a stabilit astfel încât pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă. Amândoi veneau la „Junimea”, amândoi ieșeau de la „Junimea”… Îndată ce cunoscu pe Creangă, el se izolă cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia numai… Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare zile, nopți întregi? Ce făceau și unde se duceau, știu. Plecau amândoi și se înfundau la vreun crâșmar prin Tătărăști, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului…, și vorbeau, vorbeau, vorbeau, vorbeau... Ce vorbeau între ei? Nu știu. Eminescu și Creangă rar primeau în intimitatea lor câte un al treilea… îi uneau aceleași aspirații. Câteodată, întrebam de Eminescu: „Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?” El zâmbea și cu acea privire vagă și rătăcită, care-i era caracteristică, răspunde în mod avaziv: „Vorbim și noi ce ne trece prin minte…” Și atâta tot. Câdeodată, Creangă și Eminescu dispăreau câte trei-patru zile. În timpul acesta, ei ieșeau din oraș pe jos, cutreierau Galata cu târgușorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou și Aroneanu, dormeau pe vreo laviță la vreun han, mâncau ce găseau și erau fericiți…”
            Octav Băncilă, fostul elev a lui Ion Creangă, i-a mortalizat pe cei doi prieteni într-un tablou, devenit ulterior celebru și care se află astăzi în sala-muzeu, unde, pe timpuri, se adunau junimiștii.
            Un alt „rai” ieșean al lui M. Eminescu a fost, desigur, renumita Bojdeucă a lui Creangă. Aici însă vom poposi cu altă ocazie.

Sursa. Dorian, Gellu. Iordache, Emil. Pașii Poetului 
Publicat: Chirilă Maria