25 iun. 2016

"RÂSU' - PLÂNSU' ROMÂNESC"- UN EVENIMENT MARATONIC!


Lilia Manole,
Bălți


Să lăsăm visele să nu capituleze în faţa noastră, nici noi în faţa lor. Astăzi, la Centrul Academic Internațional Eminescu a demarat încă un maraton al Marelui Poet gorjean, român şi universal, Laurian Stănchescu. El e Poetul, cetăţeanul, fratele şi martirul român, care promovează spiritul etern, al lui Nichita Stănescu, frate de cruce al Poetului nostru Naţional Grigore Vieru, El, Martirul, a coborât din Cer, astăzi, pentru noi, basarabenii îndrăgostiţi de Marea Poezie!
Maratonul poetic şi cel spiritual a fost divinizat şi botezat în academica ambianţă şi apreciere de lumină harică a academicienilor Mihai Cimpoii și Nicolae Dabija.
          Evenimentul maratonic, să-i zicem aşa, a fost începutul multor colaborări literare, scriitoriceşti, al multor lansări şi iviri de după culisele anonimatului ale multor tineri poeţi remarcabili: Sergiu Botezatu, Ion Chiriac, Mihai Doloton etc..
Poetul, care scrie cu capul sprijinit pe umărul lui Dumnezeu, Traian Vasilcău, ne-a bucurat pe toţi cei prezenţi, aşa precum scenariul său bine conturat avea să prindă aripi divine şi stelare în această zi de 24 iunie la Centrul  Academic Internațional Mihai Eminescu.
Conducătoarea acestui Lăcaş misterios, Doamna Elena Dabija, prin ceea ce reprezintă în fond, şi anume, faţa şi sufletul lui Eminescu, a radiat sufleteşte, inocent şi armonios, alături de inimile noastre.
          Domnul Adrian Ghicov, inima şi pulsul Ministerului Învăţământului, ne-a fost apostolul şi dascăluil Evenimentului, Domnul Ilie Văluță, compozitor si cântareț, Domnul Ion Cuzuioc, epigramist, Dl Vasile Căpăţână, critic literar, artista, Doamna Larisa Arseni, cântăreţul național Domnul Valeriu Mocanu, cântăreţul  Gicu Afroni, sunt cei care m-au dus departe, tocmai pe câmpiile ce unesc Basarabia şi România.
 Iar Prutul, aidoma unui Poet, îşi varsă harul în apele mari ale oceanului literaturii!
 Plecăciune şi recunoştinţă tuturor!















21 iun. 2016

FELICITARE

KARL SCHMIDT – FĂURITORUL UNUI CHIȘINĂU MODERN

Larisa Arseni. Maestru în artă.   
 Colaboratoare la CAIE.


          Karl Schmidt a devenit o legendă chiar în timpul vieții sale. Anii în care a fost edil al capitalei au însemnat o epocă ce a schimbat esențial stilul de viață, cultura și imaginea orașului. În timpul primariatului său (1877-1903) au fost făcute schimbări radicale în administrarea orașului, care au determinat dezvoltarea acestuia pe decenii înainte. Orășenii în semn de recunoștință l-au numit pe Schimidt reformator, făuritorul unui Chișinău modern.
          Orașul, care până atunci se îneca în noroi și întuneric, s-a transformat, ca atins de o baghetă magică. Într-un oraș civilizat, asemenea marilor centre europene. În 25 de ani de muncă, Karl Schmidt a făcut mai mult decât au făcut alții într-o sută. Nemiloasa curgere a timpului, însă, șterge continuu însemnele epocii, ale vieții și a activității unor oameni.
          Și totuși, în memoria istorică, în memoria culturală nimic nu dispare fără urmă și reânvie la momentul potrivit. La începutul anilor ...90, atunci când s-a trezit interesul societății pentru istorie în dimensiunile sale umane, pentru valorile culturale și spirituale ale generațiilor trecute, distinsul edil al capitalei reapare în centrul atenției. În ochii noilor generații acesta apare ca un primar perfect, un exemplu de devotament și sacrificiu, însă adevărata dimensiune a faptelor sale nu se limitează la funcția de administrator municipal.
Imaginea reală a realizărilor sale, a personalității sale distincte o putem găsi în materialele de arhivă, în amintirile celor care l-au cunoscut și cu care a lucrat, în articolele epocii, în vocile contemporanilor săi, ce străbat uneori din adâncurile vremurilor.
          Karl-Ferdinand Schmidt s-a născut la 25 iunie 1846 în orașul Bălți, fiind al doilea copil în familia medicului județean Alexandru Schmidt și al Tereziei, născută Tăskaia, fiică a unui medic pensionar și cavaler. Alexandru, cel de la care a pornit ramura basarabeană a dinastiei Schmidt, era originar dintr-o familie de negustori nemți din Țările Baltice. În perioada când regiunea este bântuită de ciumă și holeră, domnul Alexandru Schmidt, timp de trei ani, întâi la Chișinău, apoi la Bălți și în diverse sate basarabene, doctorul Schmidt s-a consacrat cu jertfire combaterii epidemiilor.
          După pensionare, în 1869, se stabilește la Chișinău, își cumpără o casă de piatră, în centrul orașului pe strada Gostinaia. Feciorii Alexandru și Vladimir au avut acasă o bună educație, de la părinți, remarcabili prin noblețea și inteligența lor, aceștea au preluat bunătatea și educația, manierele elegante. Viitorul edil a moștenit și trăsăturile tatălui său, considerate, a priori, nemțești: dragostea pentru muncă, răbdarea, consecvența, perseverența. Fiind elev la gimnaziul de băieți, unica școală medie din Basarabia pe atunci, a avut parte și de profesori foarte buni. Unul din ei, pedagog strălucit și mentor, Iancovski a avut o influență puternică și benefică asupra formării elevilor săi. Unul din foștii săi elevi scria: Grija lui cea mai mare era să ne cultive caracterul, spiritul și cele mai alese instincte umane.  
          Are un interes sporit pentru viața socială, care îi influențează și alegerea profesiei. Absolvind cu medalie de argint, Karl a intrat la Facultatea de Drept a Liceului Richelieu din Odessa, liceu transformat mai târziu în Universitatea Imperială din Novorusia.
          După absolvirea cu brio a facultății suplinește o multitudine de funcții. Dat fiind faptul că s-a manifestat în orice funcție sau post pe care l-a deținut, Schmidt a fost propus la postul de primar.
KARL Schmidt a fost ales primar al Chișinăului la ședința consiliului orășenesc din 20 septembrie 1877. După validarea rezultatelor alegerilor,  la 19 noiembrie are loc ceremonia de investire în funcție. În aceeași zi s-a și apucat de lucru. A intrat într-un domeniu greu, vast și aproape necunoscut pentru el.
Primăria era formată din două camere: legislativă – consiliul municipal și executivă – primăria. Edilul orașului era în același timp și președinte al consiliului municipal și șef al primăriei. Și de cele mai multe ori anume de el,  de acțiunile sale, de talentul sau capacitatea de a vedea perspectivele de dezvoltare, de a le raporta la potențialul și capacitățile reale ale orașului depindea și succesul întregii întreprinderi.
La venirea lui K.Schmidt, Chișinăul semăna mai mult cu un „sat mare”: “… străzile pustii, pețele enorme, gardurile fără capăt, ferestrele zăbrelite care se închideau pe noapte cu obloane grele, lipsă de confort și civilizație nu-i dădeau dreptul moral de a se numi oraș în sensul european al cuvântului. Nici chiar cele mai bune străzi nu arau pavate peste tot. Doar unele dintre ele erau iluminate cu lămpi de gaz. Despre apeduct încă nici nu era vorba”
Între timp a inceput să se editeze „Buletinul municipalității Chișinău”, care reflecta activitatea consiliului municipal și a primăriei. Tot ce-și propunea să realizeze primăria, toate aspectele și toate nuanțele creionate de viață, cetățenii orașului le peteau găsi aici. Anume de un așa primar avea nevoie Chișinăul. Karl Schmidt se deosebea de ceilalți prin calități prețioase pentru un om de stat. Avea studii juridice... o energie debordantă și o capacitate de muncă excepțională, mai târziu etalându-și și alte calități: om care își vedea chemarea întru slujirea orașului și a orășenilor, voința, perseverența în realizarea unei idei, capacitatea de a-i inspira pe ceilalți prin propriul exemplu. Ca administrator, a condus orașul cu un singur scop: de a face viața orășenilor cât mai confortabilă și mai bună.
Neobositul primar studia și se implica în toate proiectele care erau înaintate spre analiză în consiliu, era bine informat în raport cu cele mai mici probleme, inclusiv cu cererile sau plângerile cetățenilor privind anumite ajutoare, pensii, repartizarea unor loturi de pământ etc. El avea zilnic ore de audiență, între 10 și 14.
Și la capitolul politică financiară, Schmidt a întreprins diverse acțiuni,  demersuri, proiecte pentru a schimba situația din municipiu, pentru a crește bugetul financiar municipal, a lichida toate datoriile a fost nevoit să revadă politica impozitării și gestionării cât mai corecte a finanțelor bugetare.Pentru proiecte mari era nevoie de credite, Schmidt împărțea împrumuturile în trei categorii: pentru satisfacerea nevoilor de moment; pentru îmbunătățirea situației pe termen lung, responsabilitatea în acest sens și pentru întreprinderi care își dovedesc rentabilitatea. Apeductul municipal făcea parte exact din cea de a treia categorie. Gestionarea corectă și transparentă a finanțelor a pus bazele dezvoltării ulterioare a infrastructurii urbane.
Una din cele mai importante sarcini în legătură cu buna amenajare a orașului era pavarea străzilor. Despre clasicul noroi chișinăuian, în care se blocau echipajele sau se înecau oameni, circulau legende și bancuri. Și tot așa, rând pe rând, stradă cu stradă, au fost pavate străzile orașului, mai întâi în centru, iar mai apoi și periferia. De o mare popularitate în rândul chişinăuenilor se bucura şi tramvaiul tras de cai. O altă problemă importantă şi stringentă era apeductul, asigurarea oamenilor cu apă potabilă, despre care primarul spunea: reţeaua de alimentare cu apă este o întreprindere cu o perioadă lungă de exploatare şi, de aceea, la edificarea ei vor trebui să participe şi urmaşii noştri. Încheierea acestui proiect municipal a fost caracterizată ca fiind un eveniment epocal pentru Chişinău, iar succesul i-a fost atriibuit în totalitate lui Schmidt.
Ziarele vremii scriau: În ultimii ani s-au făcut multe lucruri bune în oraș, în mare parte datorită acestui om cinstit și muncitor. Fără el probabil ne-am fi bălăcit și azi în noroi. Acest triumf, care îşi datorează viaţa respectabilului nostru primar Karl Schmidt, activităţii sale energice, caldei sale atitudini faţă de nevoile noastre, iniţiativei sale... ideilor sale iluministe, talentului său şi minţii sale/ oraşului nostru îi este dator doar lui!

20 iun. 2016

DIN RUCSACUL DE FAMILIE ÎN RUCSACUL DE VACANȚĂ A CENTRULUI ACADEMIC INTERNAȚIONAL EMINESCU

Elena DABIJA,
director, CAIE
            „Oamenii au inventat literatura ca să-și ofere o plăcere,
nu ca să se chinuiască studiind-o.”
Alex. Ștefănescu


 Cea mai mare bogăție a omului este CARTEA, cuvintele sunt respirația ființei noastre, iar lectura în familie este hrana spirituală. Pentru biblioteca personală se cumpără multe cărți, dar este imposibil din diferite motive să le cumperi pe toate... Bibliotecile sunt o salvare pentru oricine dorește să lectureze sau să beneficieze de alte servicii. Echipa Centrului Academic Internațional Eminescu se bucură nespus de mult când în vizită vin mai mulți membri ai familiei să descopere miraculoasa lume a lecturii. Cu multe familii devenim prieteni, împreună ne bucurăm de succesele lor, dar și ei contribuie la performanțele activității CAIE.
            Programul de lectură Rucsacul de vacanță al Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu” a început în ziua de 13 iunie și va dura până în ziua de 12 august în toate filialele. Zilele săptămânii vor avea activități cu genericul: LUNI ZIUA LECTURII; MARȚI  ZIUA TEHNOLOGIILOR INFORMAȚIONALE; MIERCURI ZIUA CREATIVITĂȚII; JOI ZIUA PROVOCĂRILOR; DUMINICĂ – ZIUA JOCURILOR.
            Ziua de luni este cu surprize pentru noi, deoarece au venit cititoarele noastre fidele Nicoleta și Veronica Jantoan cu un rucsac mare plin cu 29 de cărți din biblioteca familiei și ne-au mărturisit că părinții le-au permis să le aducă în dar bibliotecii dragi. Mare a fost bucuria noastră, deoarece toate cărțile sunt foarte solicitate de utilizatorii noștri de toate vârstele.
            Rucsacul de vacanță a fost neîncăpător pentu toate cărțile primite în dar de la familia Jantoan: Parascan, Constantin. Eminescu și Creangă la Junimea; Lecturi literare: Antologie pentru cl. 5-6; Cazacu, Tamara. România: Eficient și atractiv. Gramatica limbii române în scheme și tabele; Gârleanu, Emil. Din lumea celor care nu cuvântă; Vangheli, Spiridon. Împărăția lui Ciuboțel, Isprăvile lui Guguță, Guguță și prietenii săi; Cele mai frumoase basme arabe; Legende strămoșești; Caleidoscop geografic, ecologic, literar; seria Milla Sugar: Dama de argint, Cine se naște vrăjitoare vrăjitoare rămâne!; Colecția „Strict secret”: 100 de trucuri pentru a-ți demonstra îndrăzneala, 100 de trucuri pentru a supravețui la școală, 100 de trucuri pentru a avea o mulțime de prieteni, 100 de trucuri pentru a-i înțelege pe prieteni, 100 de trucuri fantastice pentru Iluzii și minciuni, timpul liber, Totul despre Irma; Moller Jorgensen, Lene. Parfumul trandafirului; Kinney, Jeff. Jurnalul unui puști; Nimmo, Jenny. Charlie Bone și călătorul din timp, Charlie Bone și școala de magie, Charlie Bone și șarpele albastru; Remarque, Erikh Maria. Nimic nou pe frontul de vest; Harris, Charlaine. Vampirii Sudului; Cast, P. C. Trădarea; Brain, Kate. Iubitul virtual; Bulgakova, I.V. Bud' lučšej! Populârnaâ énciklopediâ dlâ devoček.       
            Domnișoarele ne-au scris în paginile cărților și dedicații: Dăruim aceste cărți cititorilor Centrului Academic Eminescu. Cu drag de la familia Jantoan cititori fideli. 20.06.2016.
            Le mulțumim din toată inima familiei Jantoan pentru gestul nobil, pe care l-au făcut, urându-le să fie prieteni cu lectura și bibliotecile pe parcursul întregii vieți. 
               

Vă invit să descoperiți și să redescoperiți literatura la Centrul Academic Internațional Eminescu și în vacanță. Lectură nu are vacanță!

CHIŞINĂUL ASCUNS

Cine nu l-a cunoscut în copilărie – uneori chiar fără să ştie – pe Lică Sainciuc , de fapt, nici nu s-a născut – aşa se glumeşte la Chişinău. Nici o literă de alfabet nu a intrat în mintea mai multor generaţii de copii fără ca, mai întâi, să se regăsească în culoare, în desen, în fascinanta pictură a acestui artist de la Chişinău.
Pictorul Lică Sainciuc a descoperit un ,,Chişinău ascuns” şi l-a adunat într-o carte a memoriei unui oraş.
        Cartea conţine o suită de imagini şi texte minimaliste despre Chişinău
mai mult personalizat decât cel pretins a fi comun. Autorul reia subiectul unor intersecţii în timp şi spaţiu ale străzilor şi caselor, reunite într-o schemă ce ţine de primele vetre, apoi de cele două domenii mănăstireşti de altădată ( Galata şi Sf.Vinere),extinse în continuare pe parohii, pieţe, cimitire, mahalale şi case de referinţă. Peste acest concept, realizat în multe fotografii, hărţi şi desene, autorul aplică dinamismul halucinant al troponimiei oraşului văduvit de elimentul medieval şi al străzilor ce se întrezăresc încă printre noile şi mai noile construcţii şi planificări. Chişinăul ascuns se înscrie în lista puţinelor instrumente de cunoaştere a oraşului bazate pe documente, expertiză şi observaţii de lungă durată. 
    Vă aşteptăm la Centru Academic Internaţional Eminescu să răsfoiţi acest document ca să aflaţi mai multe detalii despre oraşul în care locuiţi.

Publicat: Harti Vera

USTURĂ TARE BICIUL LUI GHEORGHIEȘ


În toamna lui 1860, după o vacanță zbenguită la țară, îndârjitul părinte Gh. Eminovici umple din nou trăsura cu băieți, calabalâc, provizii de iarnă, trecând vama Mihăileni în Bucovina încorporată atunci în imperiul habsburgic. Deși la liceul sever german, toți frații o cam stâlciseră cu învățătura din multe cauze (profesori pretențioși, condiții precare de trai la gazde, insuficiente mijloace bănești), tatăl îl înscrie și pe Mihai la „K.K. Ober-Gymnasium” din Cernăuți, școală de înalt prestigiu, care îl vrăjea pe căminar.
În prima clasă secundară de la Liceul german (1860-1861) învață trainic, ca-n școala primară, gândindu-se cu frică la biciul tatei și cu jenă la dojanele mamei, care-i dăduse un șal turcesc să nu răcească puișorul peste iarnă. Dascăl la gramatică și literatura română îi era cărturarul Aron Pumnul, foarte mulțumit de evoluția micului Eminovici, care citea cu pasiune nemaipomenită cărțile din biblioteca sa particulară și din cea a gimnaziului.
        La română Mihai era „exelent”, iar la istorie „foarte bun”. Dar în clasa a II-a, deodată, merge precum racul. Preocupat de latura umanistă a studiului, neglijase alte discipline obligatorii, precum matematica, fapt pentru care este declarat repetent.
Ce se întâmplase? Vioiul și vorbărețul copil de 12 ani, după orele de studiu intens, se ducea cu gimnaziștii pe o toloacă, adică un maidan, unde participa vara la jocurile cu mingea., iar iarna la datul pe gheață. Curios din fire și sprințar, ca orice copil, se dedase și la jocul de cărți. La lumina unei lumânări de seu înfipte într-un cartof, Mihai pierdu ... șalul turcesc dăruit de mamă.
În iarna 1961-1962, se afla în gazdă la un birjar, Nicolae Târțec, înghesuit într-o cămăruță cu alți colegi ca scrumbiile într-un poloboc. Frig strașnic, mâncare proastă. Uneori seara, băieții primeau de mâncare crupe de porumb fierte în lapte. Înfometați, furau mere și făceau povidlă din poame. De aceea, câțiva s-au mutat de la birjar; numai Eminescu n-a putut pleca, deoarece avea datorii și nu primise banii de acasă. În asemenea condiții, putea învăța la matematică ori la latină?
Așa se face că, rămănând în urmă cu lecțiile și primind note rele, Mihai fuge iarăși de la școală. O ia pe jos spre „carantina” Mihăileni, adică spre vamă. Trece granița în România, ascuns într-o căruță de marfă, îndreptându-se cu frică spre Ipotești. Știa că-l aștepta biciul neiertător al tatei. Așa și a fost! Tăinuit o vreme de buna mamă Raluca, acesta nu-l poate ascunde prea mult.
-                                  -  Gheorghieș, îndrăzni ea în sfârșit, iar a fugit Mihai de la Cernăuți! Sărmanul, nu mai poate trăi la birjarul de Târțec, cu porub fiert și povidlă acră. Are note proaste la matematici, la latină și purtare. E greu la școala cea nemțească, Gheorghieș! Au pățit-o și ceilalți. Să-l iertăm, bărbate, te rog. Făgăduiește, că nu-l bați.
-                                   -  Vai de mine, Ralucă, am atâta treabă pe moșie și uite, trebuie să plec la Cernăuți, ca să-l duc pe tâlharul ista înapoi la școală.
      Deocamdată, biciul rămase în cui. Gheorghieș i-a făcut feciorului gimnazist o moralitate dulce, cum voise nevastă-sa, numai că în zori, când să plece împreună la drum, Mihai o tulește pe după bisericuță, luând-o iepurește pe deal, spre Botoșani. „Ei, stai că-ți arăt eu, hoinarule, biciul!” Căminarul trimite imediat slugi călare, să-l prindă pe fugar. Oamenii săi Costache Crețu, Vasile Adăscăliței și Toader Rusu l-au ajuns pe Mihai la șoseaua Mihăileană, ce duce spre Botoșani. Când l-au prins, fugarul țipa plângând cu îndărătnicie: „De ce nu mă lăsați să merg unde știu eu?” Însă trimișii căminarului îl rugau astfel: „Hai îndărăt, cuconașule, la boier acasă, să te dea tot la Cernăuți, că nu-i chip altfel”. Băiatul se zbătea, zicând: „ La ce să mă dea la Cernăuți, că eu sunt învățat și fără Cernăuți!”
Numai cu forța l-au suit pe spinarea calului, lângă Rusu, ceata călăreață coborând în vâlceaua Ipoteștilor.
     Acasă, căminarul i-a tras o bătaie soră cu moartea, ținându-l priponit ca pe un tăuraș în lanțuri. „De ce mă legi degeaba, tată? Că eu știu să mă dezleg”. Mihai era ca o sălbăticiune îngenunchiată. Rănile făcute de bici pe spinare îl usturau. Tatăl Gheorghieș a pus argații să-l lege în trăsură, ca să nu fugă. Personal l-a dus pe răzvrătit la Cernăuți. Degeaba însă! Tot a rămas repetent. La Liceul german nu mergea cu sentimentalisme ori scuze. Mihai a trebuit să repete clasa II-a gimnazială, dar după vacanța de Paști, în aprilie 1863, nu mai apare înscris în cataloage. Semn că părăsise școala, cu încuviințarea căminarului înfrânt, care avea mari greutăți cu moșia, nereușind să plătească nici impozitul, nici banii pentru întreținerea copiilor la școli. Însă Mihai mai avea o șansă: să continue la Cernăuți studiile liceale în particular.
    Cum arăta, la vremea aceea, adolescentul Mihai? Prietenul său Ștefanelli îl descrie în detaliu. Era mic și îndesat, cu părul negru și frunte lată, fața lunguiață, ochii mari, dar vii, coloritul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era întotdeauna curat îmbrăcat.
Fiind acum „privatist”, nu mai era zilnic legat de școală. Se pregătea în particular, cu gând să isprăvească, totuși, Liceul german și să urmeze Universitatea din inima Imperiului austro-ungar, Viena. Așa că putea călători în voie de la Cernăuți la Botoșani și Ipotești.

Publicat: B. Olesea

17 iun. 2016

GALINA FURDUI – VALOARE INCONTESTABILĂ A CULTURII NAŢIONALE

"Sunt piatra mântuirii ce-o aveţi în faţă
Şi stânca din care beau
Cei însetaţi de viaţă.

          Membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi România, a Uniunii Jurnaliştilor şi a Uniunii Muzicienilor din Moldova, traducătoare, critic literar, Galina Furdui (născută 1946, Vărăncău - Soroca) este un nume de circulaţie în peisajul cultural de pe ambele maluri ale Prutului. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, este profesor la Academia de Muzică,Teatru şi Arte Plastice din Moldova, dar şi redactor-şef al revistei "Univers Om", care apare sub egida Societăţii Ştiinţifice "Omul şi Universul". A scris peste 30 de cărţi de sorginte preponderent beletristică, a fost distinsă cu  premii republicane şi internaţionale la festivaluri de poezie, de cântec de romanţe...

          Am cunoscut-o la începutul anilor 90, pe când eram profesoară de limba şi literatura română la Colegiul de Muzică Ştefan Naga. Conform programului, studiam poezia cu formă fixă. Căutam şi alţi poeţi în afară de Alexandru Macedonschi, care au scris o astfel de poezie şi răsfoind literatura autohtonă contemporană am descoperit, că Galina Furdui, poetă din Basarabia are un ciclu de rondeluri, de altfel, poezia de acest gen impune anumite cerinţe, rigori şi nu fiecare poet, chiar şi foarte bun, o poate scrie. Atunci mi-am zis că trebuie să o cunosc personal, s-o invit la o întâlnire cu muzicienii, cei care au un simţ aparte pentru poezie. Astfel     ne-am cunoscut. În aceeaşi perioadă la Chişinău se năştea Festivalul-Concurs Crizantema de Argint (sora mai mică a Crizantemei de Aur de la Târgovişte, România, la care am participat şi eu învrednicindu-mă de premii valoroase...). Apariţia acestui festival era un important moment cultural, pe care îl aşteptau atât poeţii şi compozitorii cât şi cântăreţii. Până atunci romanţa era practic interzisă în spectacole şi în scenele de la noi. Eu, cântăreaţă profund lirică şi cu o predilecţie aparte pentru doină şi romanţă, am trecut preselecţia, la a doua ediţie şi am câştigat premiul I, iar mai apoi, an de an, am participat în recitaluri şi la Compartimentul Creaţie, mai mult de 10 ediţii. Între timp acest prestigios festival a devenit cu adevărat un eveniment cultural, care şi-a format şi un public select şi care era aşteptat atât de muzicieni, poeţi, cântăreţi cât şi de publicul larg. Galina Furdui născută cu muzica-n suflet, sensibilă şi creativă s-a impus chiar la începuturi cu texte pline de esenţă şi melodicitate . Astfel a luat naştere romanţa Când tac viorile, versuri Galina Furdui muzică Alexei Agachi (un inspirat şi împătimit de romanţă). Mi-a plăcut profunzimea mesajului, nu era o simplă elegie, dar mesajul ei ideatic se transforma într-o meditaţie... Am învăţat-o, am trecut-o prin filiera sufletului şi am dăruit-o publicului. Romanţa a luat pemiul I, astfel punând începutul unei frumoase cariere de autor de versuri pentru romanţă a Galinei Furdui în toţi următorii ani. Au mai fost şi alte romanţe: Casa părintească, Scrisoarea mamei (muzică Gheorghe Creţu). Le-am înregistrat în fondurile radio şi le-am interpretat cu multă dăruire ori de câte ori am avut ocazia. Am avut o colaborare frumoasă, dar scurtă...
          Asăzi Galina Furdui este autor  a  sute de texte cunoscute şi foarte apreciate de tinerii interpreţi de muzică uşoară şi populară de pe ambele maluri ale Prutului. Pe mulţi i-a lansat, i-a scos la lumina rampei, atât interpreţi cât şi compozitori graţie textelor domniei sale.
          Zilele acestea Doamna Galina Furdui şi-a sărbătorit un frumos jubileu - 70 de ani de la naştere. Cu această ocazie  îi urăm, mulţi ani de creaţie, inspiraţie, noi cărţi, mulţi cititori, dar şi interpreţi pe potrivă. Cele mai alese gânduri, urări de bine profund respect şi multă sănătate.


Larisa Arseni, cântăreaţă de muzică populară şi romanţe.
Maestru în artă. Colaboratoare la CAIE.

CÂND MĂ VEI ÎNTÂLNI de REBECCA STEAD

CENTRUL ACADEMIC INTERNAȚIONAL EMINESCU propune o carte minunată.Cartea face parte din concursul de lectură  BĂTĂLIA CĂRȚILOR.


Publicat: Harti Vera

15 iun. 2016

IOSIF VULCAN: EMINESCU A MURIT!


Națiunea mea, îmbracă doliu!...Literatura noastră, jelește!... Poezie română, plânge!
Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…
Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viață.
Nu ne-a venit neașteptată știrea aceasta, căci de timp îndelung cu palpitările inimii petreceam agonia poetului și cu răsuflarea oprită citea orice informație despre boala-i incurabilă ; cu toate acestea acum, după ce catastrofa cumplită a izbucnit, când vedeam că ceea ce a fost inevitabil a urmat, un fior ne cuprinde și-o jale adâncă ne stoarce lacremi din ochi…
A avut și el soarta celor mai mulți poeți mari. A făcut gloria națiunii sale, dar a fost și a rămas sărac, a trăit luptându-se cu lipse materiale și a murit în mizerie...
Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toți, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mângâieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care să-i ție lumina, când marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără să se găsească o mână care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna…
După moarte i s-a făcut paradă. Înmormântarea-i a fost strălucită. La mormântul lui s-au ținut cuvântări. Guvern și societate, presă și oameni de litere, i-au adus onorurile. Lui Bolintineanu și altora nici măcar atât nu l s-a făcut. Ce-i dreptul, nici în numele Academiei, nici în al Atenului, nici în al poeziei române nu s-a rostit nici un discurs: dar totuși s-a făcut ceva care ne îndeamnă a crede, căși noi românii începem să ne stimăm bărații, cel puțin după moartea  lor.
În doliu general, Familia încă își are partea sa. Căci după cum se știe, noi am întrodus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul. De aceea consacrăm întreg numărul nostru de acum memoriei sale neuitate.


14 iun. 2016

Cauza morţii lui Eminescu


     Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular – o inedită relatare legată de moartea lui Eminescu este adusă la lumină de reputatul eminescolog Nae Georgescu:
    „Un modest cetățean, mic de stat și cu bărbuță albă, a suit alaltăieri scările redacției noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea să ne spună și el ce știa, personal, despre pomenitul de azi.
    Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt, în nici un caz, lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, a fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
-          Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă, și avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra, întreba: „Daʼ unde e Dumitrache?.
         Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică, era tot neagră.
        De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă.
       Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai ales ședea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, și fusese la Paris, studiind să se facă avocat.
     Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre, și el râdea, bătându-i pe umăr.
     Cât a stat Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit.
     Dar soarta a făcut însă, ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele...
     Venisem la Șuțu, cam la 3 după amiază.
     Pe la vrio 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române!
     Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
     Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav dʼacolo, unuʼ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova, și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șuruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că  mă prăpădesc... Acesta m-a omorât! L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, Eminescu murise!
     Modestia și simplitatea povestitorului nu scad într-u nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet și jurnalist.
     Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită, firește, numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul, și victima se găseau la un loc.
Text apãrut în Universul, București, 28 iunie 1926, p.3.
Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, și în Primãvara,
Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.
Nicolae Georgescu

MIHAI EMINESCU: 127 de ani de nemurire

Comoara epistolară: Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit


Corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle constituie, de multă vreme, unul dintre subiectele controversate ale eminoscologiei. Cunoscută parțial, recuperată în formule adeseori îndoielnice, ea își păstrează în continuare o doză apreciabilă de seducție și o aură de mister. Cei doi protagoniști au devenit – în parte și datorită splendidelor, contradictoriilor scrisori de dragoste – etalonul național al cuplului romantic, nefericit, cu un destin tragic demn de cel al marilor îndrăgostiți din cultura universală. Eminescu și Veronica Micle se iubeau cu intensitate, cu disperare, cu teamă, cu profunzime.
  
 5 ianuarie 1880
Dragă și dulce Nicuță,
(...) Sfânta dulcea și nobila mea amică, când vei crede tu în sfârșit fără umbră de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine. Dar nu-țelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva măcar pe pământ, are ca toți oamenii în fundul sufletului său necesitatea ca oricare de-a se închina și de-a iubi ceva? Nu-nțelegi că pentru un suflet cât de sceptic și cât de necredincios totuși există necesitatea de-a crede și de-a iubi. Cu cât această necesitate a fost mai oprimată, mai negată prin rațiune, cu atâta ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă. Te iubesc, te iubesc cu toată privațiunea de sentiment a trecutului meu, te iubesc tocmai pentru că viața mea a fost un pustiu, tocmai pentru că nimene nu m-a iubit în adevăr, tocmai pentru că numai îndurarea și iubirea ta am căutat-o pe pământ și pentru că ceea ce am dorit mai mult, am și aflat.(...)
Al tău și dincolo de mormânt
Emin

Dulcea mea Veronică,
   Ceea ce cineva are mai scump trebuie să-ți păzească cu toată discreția. Găsit-am oare noi amândoi din nou comoara noastră pierdută, odorul nostru neprețuit, dragostea noastră? Dacă am regăsit-o, să nu mai spunem nimănui când (sic) de adânc o îngropăm în inimele noastre, cât de ascuns și de dulce arde în noi. Nici un obraznic și nici un indiscret să nu mai prinză de veste. De aceea nu cred că nu e bine ca s-arăți cuiva scrisorile mele până în momentul în care nu vom avea a ne teme de nime și de nimic. Amândoi suntem niște copii mari sau am fost niște copii mari și amândoi am dat în gropi. Cel puțin de-acum înainte, Nicuță, nimeni să nu ne știe. Vom începe un petite, charmante vie necunoscută de nimenea, până ce lumea ne va uita pe noi și noi pe ea și atunci numai vom reapărea fericiți în ochii ei, când nu vor fi rămas nici urmă din calomniile și din răutățile ei.(...)
Al tău și iar al tău, sărutându-te
Emin
Ianuar 1882. După ce ne-am împăcat în București la 23 Decembrie 1881٭
  

August 1882٭
Măi fată nebună și drăgălașă,

(…) Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi foarte bine că sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, aș fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc. (…)
   Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi și nici nu se poate altfel – căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângâiere e drept că deșartă și goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața fără tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.
   Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea meași să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău, Emin
  
Dragă Moți,
(…) Dragul și dulcele meu Moțel, tare mi-i dor de tine, și m-a apucat și pe mine ceea ce numești tu hachițele ;  aș vrea să ne prăpădim sărutându-ne împreună și nici nu cred că trece vara asta fără să ne tologim împreună, pe iarba verde, auzi!
Mi-e dor de țară, mi-e dor de codru, de apă, de soare și mai presus de toate mi-e dor de tine, moțule ce ești, femee gentilăși dulce, inteligentă și radioasă, frumusețea frumusețelor și floarea florilor. Da va unul Dumnezeu să mă-ncuibez și eu în Iașși să las și gazetărie și politică și toate mizeriile marei capitale pentru a mă-ncălzi în raza ochiului tău de prietenă și de iubită și să-ţi simt iar mâna ta pe fruntea mea, copilul meu cel dulce. Mie, Nică, pare că-mi zice inima că-n curând se va petrece o prefacere spre bine în soarta noastră a amândurora, parcă-mi zice, nu știu de ce și nu știu cum, că în curând o să fim împreună, că în curând nu ne vom mai despărți de la olaltă. Nu-mi dau seama de unde vine acest sentiment, darștiu că-l am și mai totdeuna asemenea presimțiri se verifică.
Deocamdată te sărut, copila mea, îți sărut genunchii și coatele cele cu gropițe, apoi ochii tăi cei ce strălucesc în afară, gura ta care n-are seamăn în lume, și rog pe Dumnezeu să nu mă facă gelos de tine, ca să te iubesc cu acea seninătate, în care îmi pari mai frumoasă de cum ești, dacă se poate. Dragă Nică, nu mă uita, fii credincioasă cu gândul și aievea și crede în
Emin 

Veronica îi scrie din nou lui Eminescu: „… dacă prin o sfîntă mărturisire, care pot să ți-o fac, aceea de a-ți jura o absolută credință trupească și sufletească, aș putea să-ți redau liniștea, eu cu drag țo-o fac și, ceva mai mult, te rog să fii sigur că, deși m-ai făcut să sufăr, deși m-ai uitat de tot  o dată, niciodată eu nut e voi face să suferi nimic, și nici nu voi pune nimic mai presus de tine”. Scrisoarea se încheie astfel: „Lui Mihai Eminescu să-i spui că-l doresc, că-l iubesc, că-i sînt credincioasă ca un cîine, că-l sărut, că-l dezmierd, că-l rog să-mi trimită poezia făgăduită și nefăgăduită. Veronica ta, care se stinge după tine.”

Sursa: 
Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle: scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea / ed. îngrijită, transcriere, note şi pref. de Christina Zarifopol - Illias - Iaşi: Polirom, 2000. 504 p.
Selecţie: V. Sîrbu