14 iun. 2016

Cauza morţii lui Eminescu


     Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular – o inedită relatare legată de moartea lui Eminescu este adusă la lumină de reputatul eminescolog Nae Georgescu:
    „Un modest cetățean, mic de stat și cu bărbuță albă, a suit alaltăieri scările redacției noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea să ne spună și el ce știa, personal, despre pomenitul de azi.
    Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt, în nici un caz, lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, a fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
-          Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă, și avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra, întreba: „Daʼ unde e Dumitrache?.
         Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică, era tot neagră.
        De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă.
       Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai ales ședea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, și fusese la Paris, studiind să se facă avocat.
     Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre, și el râdea, bătându-i pe umăr.
     Cât a stat Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit.
     Dar soarta a făcut însă, ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele...
     Venisem la Șuțu, cam la 3 după amiază.
     Pe la vrio 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române!
     Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
     Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav dʼacolo, unuʼ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova, și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șuruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că  mă prăpădesc... Acesta m-a omorât! L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, Eminescu murise!
     Modestia și simplitatea povestitorului nu scad într-u nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet și jurnalist.
     Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită, firește, numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul, și victima se găseau la un loc.
Text apãrut în Universul, București, 28 iunie 1926, p.3.
Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, și în Primãvara,
Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.
Nicolae Georgescu