14 iun. 2016

Comoara epistolară: Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit


Corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle constituie, de multă vreme, unul dintre subiectele controversate ale eminoscologiei. Cunoscută parțial, recuperată în formule adeseori îndoielnice, ea își păstrează în continuare o doză apreciabilă de seducție și o aură de mister. Cei doi protagoniști au devenit – în parte și datorită splendidelor, contradictoriilor scrisori de dragoste – etalonul național al cuplului romantic, nefericit, cu un destin tragic demn de cel al marilor îndrăgostiți din cultura universală. Eminescu și Veronica Micle se iubeau cu intensitate, cu disperare, cu teamă, cu profunzime.
  
 5 ianuarie 1880
Dragă și dulce Nicuță,
(...) Sfânta dulcea și nobila mea amică, când vei crede tu în sfârșit fără umbră de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine. Dar nu-țelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva măcar pe pământ, are ca toți oamenii în fundul sufletului său necesitatea ca oricare de-a se închina și de-a iubi ceva? Nu-nțelegi că pentru un suflet cât de sceptic și cât de necredincios totuși există necesitatea de-a crede și de-a iubi. Cu cât această necesitate a fost mai oprimată, mai negată prin rațiune, cu atâta ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă. Te iubesc, te iubesc cu toată privațiunea de sentiment a trecutului meu, te iubesc tocmai pentru că viața mea a fost un pustiu, tocmai pentru că nimene nu m-a iubit în adevăr, tocmai pentru că numai îndurarea și iubirea ta am căutat-o pe pământ și pentru că ceea ce am dorit mai mult, am și aflat.(...)
Al tău și dincolo de mormânt
Emin

Dulcea mea Veronică,
   Ceea ce cineva are mai scump trebuie să-ți păzească cu toată discreția. Găsit-am oare noi amândoi din nou comoara noastră pierdută, odorul nostru neprețuit, dragostea noastră? Dacă am regăsit-o, să nu mai spunem nimănui când (sic) de adânc o îngropăm în inimele noastre, cât de ascuns și de dulce arde în noi. Nici un obraznic și nici un indiscret să nu mai prinză de veste. De aceea nu cred că nu e bine ca s-arăți cuiva scrisorile mele până în momentul în care nu vom avea a ne teme de nime și de nimic. Amândoi suntem niște copii mari sau am fost niște copii mari și amândoi am dat în gropi. Cel puțin de-acum înainte, Nicuță, nimeni să nu ne știe. Vom începe un petite, charmante vie necunoscută de nimenea, până ce lumea ne va uita pe noi și noi pe ea și atunci numai vom reapărea fericiți în ochii ei, când nu vor fi rămas nici urmă din calomniile și din răutățile ei.(...)
Al tău și iar al tău, sărutându-te
Emin
Ianuar 1882. După ce ne-am împăcat în București la 23 Decembrie 1881٭
  

August 1882٭
Măi fată nebună și drăgălașă,

(…) Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi foarte bine că sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, aș fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc. (…)
   Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi și nici nu se poate altfel – căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângâiere e drept că deșartă și goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața fără tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.
   Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea meași să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău, Emin
  
Dragă Moți,
(…) Dragul și dulcele meu Moțel, tare mi-i dor de tine, și m-a apucat și pe mine ceea ce numești tu hachițele ;  aș vrea să ne prăpădim sărutându-ne împreună și nici nu cred că trece vara asta fără să ne tologim împreună, pe iarba verde, auzi!
Mi-e dor de țară, mi-e dor de codru, de apă, de soare și mai presus de toate mi-e dor de tine, moțule ce ești, femee gentilăși dulce, inteligentă și radioasă, frumusețea frumusețelor și floarea florilor. Da va unul Dumnezeu să mă-ncuibez și eu în Iașși să las și gazetărie și politică și toate mizeriile marei capitale pentru a mă-ncălzi în raza ochiului tău de prietenă și de iubită și să-ţi simt iar mâna ta pe fruntea mea, copilul meu cel dulce. Mie, Nică, pare că-mi zice inima că-n curând se va petrece o prefacere spre bine în soarta noastră a amândurora, parcă-mi zice, nu știu de ce și nu știu cum, că în curând o să fim împreună, că în curând nu ne vom mai despărți de la olaltă. Nu-mi dau seama de unde vine acest sentiment, darștiu că-l am și mai totdeuna asemenea presimțiri se verifică.
Deocamdată te sărut, copila mea, îți sărut genunchii și coatele cele cu gropițe, apoi ochii tăi cei ce strălucesc în afară, gura ta care n-are seamăn în lume, și rog pe Dumnezeu să nu mă facă gelos de tine, ca să te iubesc cu acea seninătate, în care îmi pari mai frumoasă de cum ești, dacă se poate. Dragă Nică, nu mă uita, fii credincioasă cu gândul și aievea și crede în
Emin 

Veronica îi scrie din nou lui Eminescu: „… dacă prin o sfîntă mărturisire, care pot să ți-o fac, aceea de a-ți jura o absolută credință trupească și sufletească, aș putea să-ți redau liniștea, eu cu drag țo-o fac și, ceva mai mult, te rog să fii sigur că, deși m-ai făcut să sufăr, deși m-ai uitat de tot  o dată, niciodată eu nut e voi face să suferi nimic, și nici nu voi pune nimic mai presus de tine”. Scrisoarea se încheie astfel: „Lui Mihai Eminescu să-i spui că-l doresc, că-l iubesc, că-i sînt credincioasă ca un cîine, că-l sărut, că-l dezmierd, că-l rog să-mi trimită poezia făgăduită și nefăgăduită. Veronica ta, care se stinge după tine.”

Sursa: 
Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle: scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea / ed. îngrijită, transcriere, note şi pref. de Christina Zarifopol - Illias - Iaşi: Polirom, 2000. 504 p.
Selecţie: V. Sîrbu