20 iun. 2016

USTURĂ TARE BICIUL LUI GHEORGHIEȘ


În toamna lui 1860, după o vacanță zbenguită la țară, îndârjitul părinte Gh. Eminovici umple din nou trăsura cu băieți, calabalâc, provizii de iarnă, trecând vama Mihăileni în Bucovina încorporată atunci în imperiul habsburgic. Deși la liceul sever german, toți frații o cam stâlciseră cu învățătura din multe cauze (profesori pretențioși, condiții precare de trai la gazde, insuficiente mijloace bănești), tatăl îl înscrie și pe Mihai la „K.K. Ober-Gymnasium” din Cernăuți, școală de înalt prestigiu, care îl vrăjea pe căminar.
În prima clasă secundară de la Liceul german (1860-1861) învață trainic, ca-n școala primară, gândindu-se cu frică la biciul tatei și cu jenă la dojanele mamei, care-i dăduse un șal turcesc să nu răcească puișorul peste iarnă. Dascăl la gramatică și literatura română îi era cărturarul Aron Pumnul, foarte mulțumit de evoluția micului Eminovici, care citea cu pasiune nemaipomenită cărțile din biblioteca sa particulară și din cea a gimnaziului.
        La română Mihai era „exelent”, iar la istorie „foarte bun”. Dar în clasa a II-a, deodată, merge precum racul. Preocupat de latura umanistă a studiului, neglijase alte discipline obligatorii, precum matematica, fapt pentru care este declarat repetent.
Ce se întâmplase? Vioiul și vorbărețul copil de 12 ani, după orele de studiu intens, se ducea cu gimnaziștii pe o toloacă, adică un maidan, unde participa vara la jocurile cu mingea., iar iarna la datul pe gheață. Curios din fire și sprințar, ca orice copil, se dedase și la jocul de cărți. La lumina unei lumânări de seu înfipte într-un cartof, Mihai pierdu ... șalul turcesc dăruit de mamă.
În iarna 1961-1962, se afla în gazdă la un birjar, Nicolae Târțec, înghesuit într-o cămăruță cu alți colegi ca scrumbiile într-un poloboc. Frig strașnic, mâncare proastă. Uneori seara, băieții primeau de mâncare crupe de porumb fierte în lapte. Înfometați, furau mere și făceau povidlă din poame. De aceea, câțiva s-au mutat de la birjar; numai Eminescu n-a putut pleca, deoarece avea datorii și nu primise banii de acasă. În asemenea condiții, putea învăța la matematică ori la latină?
Așa se face că, rămănând în urmă cu lecțiile și primind note rele, Mihai fuge iarăși de la școală. O ia pe jos spre „carantina” Mihăileni, adică spre vamă. Trece granița în România, ascuns într-o căruță de marfă, îndreptându-se cu frică spre Ipotești. Știa că-l aștepta biciul neiertător al tatei. Așa și a fost! Tăinuit o vreme de buna mamă Raluca, acesta nu-l poate ascunde prea mult.
-                                  -  Gheorghieș, îndrăzni ea în sfârșit, iar a fugit Mihai de la Cernăuți! Sărmanul, nu mai poate trăi la birjarul de Târțec, cu porub fiert și povidlă acră. Are note proaste la matematici, la latină și purtare. E greu la școala cea nemțească, Gheorghieș! Au pățit-o și ceilalți. Să-l iertăm, bărbate, te rog. Făgăduiește, că nu-l bați.
-                                   -  Vai de mine, Ralucă, am atâta treabă pe moșie și uite, trebuie să plec la Cernăuți, ca să-l duc pe tâlharul ista înapoi la școală.
      Deocamdată, biciul rămase în cui. Gheorghieș i-a făcut feciorului gimnazist o moralitate dulce, cum voise nevastă-sa, numai că în zori, când să plece împreună la drum, Mihai o tulește pe după bisericuță, luând-o iepurește pe deal, spre Botoșani. „Ei, stai că-ți arăt eu, hoinarule, biciul!” Căminarul trimite imediat slugi călare, să-l prindă pe fugar. Oamenii săi Costache Crețu, Vasile Adăscăliței și Toader Rusu l-au ajuns pe Mihai la șoseaua Mihăileană, ce duce spre Botoșani. Când l-au prins, fugarul țipa plângând cu îndărătnicie: „De ce nu mă lăsați să merg unde știu eu?” Însă trimișii căminarului îl rugau astfel: „Hai îndărăt, cuconașule, la boier acasă, să te dea tot la Cernăuți, că nu-i chip altfel”. Băiatul se zbătea, zicând: „ La ce să mă dea la Cernăuți, că eu sunt învățat și fără Cernăuți!”
Numai cu forța l-au suit pe spinarea calului, lângă Rusu, ceata călăreață coborând în vâlceaua Ipoteștilor.
     Acasă, căminarul i-a tras o bătaie soră cu moartea, ținându-l priponit ca pe un tăuraș în lanțuri. „De ce mă legi degeaba, tată? Că eu știu să mă dezleg”. Mihai era ca o sălbăticiune îngenunchiată. Rănile făcute de bici pe spinare îl usturau. Tatăl Gheorghieș a pus argații să-l lege în trăsură, ca să nu fugă. Personal l-a dus pe răzvrătit la Cernăuți. Degeaba însă! Tot a rămas repetent. La Liceul german nu mergea cu sentimentalisme ori scuze. Mihai a trebuit să repete clasa II-a gimnazială, dar după vacanța de Paști, în aprilie 1863, nu mai apare înscris în cataloage. Semn că părăsise școala, cu încuviințarea căminarului înfrânt, care avea mari greutăți cu moșia, nereușind să plătească nici impozitul, nici banii pentru întreținerea copiilor la școli. Însă Mihai mai avea o șansă: să continue la Cernăuți studiile liceale în particular.
    Cum arăta, la vremea aceea, adolescentul Mihai? Prietenul său Ștefanelli îl descrie în detaliu. Era mic și îndesat, cu părul negru și frunte lată, fața lunguiață, ochii mari, dar vii, coloritul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era întotdeauna curat îmbrăcat.
Fiind acum „privatist”, nu mai era zilnic legat de școală. Se pregătea în particular, cu gând să isprăvească, totuși, Liceul german și să urmeze Universitatea din inima Imperiului austro-ungar, Viena. Așa că putea călători în voie de la Cernăuți la Botoșani și Ipotești.

Publicat: B. Olesea