4 iul. 2016

EMINESCU CÂNTĂREŢ


  Cât timp am petrecut în societatea lui Eminescu în Viena, el adesea lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academică „România jună“, al cărei membru era, cum lua parte şi la petrecerile particulare ce se întâmplau ici, colea între cunoscuţii săi. Se înţelege că aceste petreceri se făceau în birturi şi restaurante, iar vinul austriac dezlega limba tinerilor. Eminescu nu bea mult, dar era în stare să rămână cu cunoscuţii săi până dimineaţa, mai cu seamă dacă avea o cafea neagră, bună. Când erau mulţi tineri la masă, Eminescu era puţin comunicativ. Râdea de glumele ce se făceau, asculta discursurile ce se ţineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia dacă se strecurau cei mai mulţi din societate şi rămâneau doi-trei, i se dezlega şi lui Eminescu limba şi atunci ne şi cânta. El nu avea glas tare, dar dulce şi melodios şi cânta corect căci avea auz bun. Melodiile măiestrite din opere nu-i plăceau; el le numea ţărlăituri. Cântecele populare îl încântau şi pe acestea le cânta el cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire; acestea erau cântecele sale de predilecţie. Când se hotăra să cânte, atunci cu bună seamă aceste cântece nu lipseau din repertoriul său, iar în cele mai multe cazuri numai pe acestea le cânta.
     Întâiul cântec era:
Eu sunt Barbul lăutarul,
Starostele şi cobzarul
Ce-am cântat pe la Domnii
Şi la mândre cununii... (s.a.m.d)

  Al doilea cântec era:
Dragi boieri, din lumea nouă,
Ziua bună vă zic vouă,
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cântec bătrânesc;
s.a.m.d  şi sfârşea cu strofa:

Ah! Gândişi c-am fost odată
Glasul lumii desfătată,
Şi-nchinaţi câte-un pahar
Lui biet Barbu lăutar.

  Când pronunţa Eminescu versul: „Eu mă duc, mă prăpădesc, ca un cântec bătrânesc“, era aşa de melancolic şi cuprins de atâta emoţie, încât mai că lăcrima; iar când ajungea la versul: „Şi-nchinaţi câte-un pahar lui biet Barbu lăutar“, el îşi ridica paharul – dacă eram la pahare – ciocnea cu noi, îl golea dintr-o dată, stând apoi mult timp dus pe gânduri. Iar dacă îl cânta când nu eram la pahare de vin, el ofta numai şi sfârşea cu cuvintele sale melancolice: „Of... neamul nevoii!“

   Al treilea cântec era:
Frunză verde de piper,
Câte stele sunt pe cer,
Toate până-n ziuă pier,
Numai luna şi o stea
Ştie de patima mea... (s.a.m.d)

  Cântecul acesta care era una din cele mai frumoase melodii populare, îl cânta Eminescu cu multă dulceaţă.
 Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult; parcă-l văd, când l-a cântat întâia oară în prezenţa mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică şi cuprins de un adânc sentiment, el intona cântecul:
Mai turnaţi-mi în pahare,
Voi să beau căci sunt setos,
Dacă nu-mi umpleţi paharul
Decât de la miez în jos.

Ca să-l împlu înc-odată
Cu-apă rece de la râu,
De la râu ce izvorăşte
Din adânc din pieptul meu.

Şi să-l beau să sfârâiască,
Pân ce-a fi din vin venin,
C-aşa, să-l beau mai cu dulce
Să-mi alin durere-n sân.

Şi de n-a pieri durerea,
Piară simţul, pier şi eu,
C-a trăi jelind poporul,
Nu-mi ajute Dumnezeu!

  Era un fel de extaz când îl finisa, vedeai ce adânc îl impresiona acest cântec şi din toată atitudinea sa, te încredinţai despre nemărginita iubire ce avea el pentru poporul său. Odată l-am întrebat cine e autorul acestui cântec şi mi-a răspuns: „Ia un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său popor; am auzit că la compus, l-a cântat şi a murit după ce-l cântase“!
Tudor V. Ştefanelli