31 aug. 2016

CÂNTARE LIMBII ROMÂNE; CÂNTARE COPILĂRIEI

                                                                                                          Elena DABIJA,
                                                                                                      director CAI Eminescu
„Cine își uită cântecul de leagăn – ce mai ține minte?
Vin ca poet din tainele copilăriei mele.
Câtă zăpadă și câtă țară în copilăria mea!”
G. Vieru
      
      Cântare limbii române; Cântare copilăriei este întitulat CD-ul care înmănunchiază o selecție deosebită de versuri scrise de Grigore Vieru în lectura actriței Ninela Caranfil, Adelina Andrei și Alexandru Andrei.
            Acest proiect este un omagiu adus marelui poet Grigore Vieru cu prilejul jubileului de 80 de ani de la naștere.
  Pe supracopertă sunt aprecieri despre personalitatea lui Grigore Vieru: „Grigore Vieru este un mare și adevărat poet. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează și îmi influențează versul plin de dor de curata și pura lui poezie.” (Nichita Stănescu); „Grigore Vieru este poetul acestei triste comete pre nume Basarabia. El și-a cucerit dreptul de a fi numit poet național, poetul întregii Țări. Cărțile sala au trecut Prutul devenind o permanență vibrantă în casele românilor, iar Albinuța sa polenizează cu hărnicie florile românismului zburând pe deasupra sârmei ghimpate.” (Ion Ungureanu); „... Acest poet născut de miresmele și durerile pământului său, așezat după o vorbă cunoscută – în calea răutăților, nu se rușinează să-și poarte tragedia și iubirea pe față” (Eugen Simion); „Cine dorește să afle ce au pățit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine dorește însă să afle ce au simțit românii din Basarabia în aceeași perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru.” (Alex Ștefănescu); „O sublimă blândețe străbate în firea și în scrisul acestui excepțional păzitor al ființei naționale. Am băgat de seamă că tocmai blândețea mioritică îi exasperează pe adversarii de azi ai lui Grigore Vieru, oameni acriți de necruțitoarea invidie a fraților complotiști din baladă.” (Theodor Codreanu); „... De aproape patru decenii cei care s-au lățit peste noi nu încetează să se întrebe cu mirare: de unde a apărut Grigore Vieru? Când nu trebuie să fie, când toată intelectualitatea basarabeană a fost decimată, deportată, speriată, strivită din fașă și locul fusese ars încă pentru o sută de ani înainte.” (Nicolae Dabija); „Un pom înflorit este acest minunat cântec din adâncurile ființei, Numit Grigore Vieru, cel mai cunoscut și iubit de toate vârstele, poetul de pe malul Prutului...” (Ioan Alexandru); „Oricât de eterne ar fi temele și motivele poetului, îl caracterizează mai degrabă o angajare concretă în realitățile noastre. Un poet de adâncimea și descătușarea emoțională de felul lui Grigore Vieru nu poate să nu aibă și simțul acut al timpului, a ceea ce este esențial pentru omul de astăzi.” (Mihai Cimpoi); „Blând și viteaz, tradiționalist nși modern, Grigore Vieru ne-a lăsat un abecedar, Albinuța, pentru întreaga Românie de azi și de mâine.” (Eugeniu Coșeriu, Germania); „Poezia lui Grigore Vieru a făcut mai mult pentru unitatea națională a tuturor românilor decât toți politicienii și decât toate armatele la un loc. Și pentru că unitatea națională nu este pe de-a-ntregul realizată, Vieru e o rană, iar poezia lui e o dramă.” (Adrian Păunescu);
            Avem posibilitate să ne informăm și despre biografia actriței Ninela Caranfil în lectura căreea sunt majoritatea versurilor.
            Această capodoperă sonoră este divizată în două compartimente precum: I. Cântare copilăriei cuprinde 43 poezii: Legământ; De leagăn; Stea-stea logostea; Mama; Cântec despre alb; Cântarea copilăriei; Puișorii; Măicuța; Cântec de leagăn; Mama; Tu iarbă, tot ai mamă; Băiețașul din ochii mamei; Iese tata la balcon; Să mergi frumos; Pasărea; Rândunică-rândunea; Hultanul; Purcelul; Grăurașul; Cântecul puișorului de melc; Telefonul păsăruicii; Albina; Furnica; Ploaia; Ploaia; Curcubeul; Unde fugi tu, valule; Greierașul; Toamna; Două mere; Iarna; Oul; Puiul; Vaca; Iată vine Anul Nou; Greierașul; Boc-boc-boc; Cum se spală ariciorii; La școala iepurașilor; Rățoiul; Bunica; Primăvara; Vara.
            II. Cântare limbii române cuprinde 6 poezii: Frumoasă-i limba noastră; În limba ta; Limba noastră cea română; Limba noastră; Satele Moldovei; Țărișoara mea.
            La CD au mai colaborat Claudia Pătrânac – actriță, profesoară de artă teatrală, șef catedră educație estetică, Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, mun. Chișinău, Adelina Andrei – elevă în clasa a 5-a, Liceul Teoretic „Mircea Eliade”; Alexandru Andrei – elev în clasa a 4-a, Liceul Teoretic „Miguel de Cervantes”; Anatol Cucu – coloană sonoră și foto de Mihai Potârniche.
            Mulțumiri tuturor pentru realizatrea acestui CD, pentru grija față de cultura și personalitățile neamului. Vă invit cu drag la Centrul Academic Internațional Eminescu să audiați aceaste poezii-capodopere.

30 aug. 2016

31 AUGUST – ZIUA LIMBII ROMÂNE

TUDOR ARGHEZI DIN STUDIUL „EMINESCU”
         

Un scriitor român trebuie, bineînțeles, să scrie românește: pentru motivul practic că trebuie să fie înțeles; cine scrie datorește de altfel celui ce citește această probă de respect, care nu poate fi totuși împinsă până la adulație și lichelism. Dar tot fiind român. el va rămâne scriitor, putem să zicem artist. Or, ca scriitor al are o altă datorie, să scrie altfel decâttoți scriitorii, ceea ce-i evident greu și irealizabil numai prin voință. Câți nu voiesc să fie străluciți și nu-s decât searbezi și proști!
            Scriitorul, încărcat cu o personalitate, se înfățișează însă prin firea lui ca un individ puțin docil jugului obicinuinței. El v-a jigni cu utilitate urechile criticului literar sacrosanct și-i va păsa puțin, de altfel, de rănile pe care le primește spiritul de rutină, pregătit în toate timpurile să tragă la o răspundere didactică și doctorală pe un nou venit. Limba tinde la calupuri, scriitorul e chemat să le sfărâme, să dea cuvintelor orientările sale, să le dozeze cu fantezie, să cioplească din nou calapoadele, după pasul cugetării lui. Din citatele d-lui Lovinescu nu se cunoaște că d. Galaction ar fi un „pângăritor” de limbă. D-sa crede că limba este cuvântul din vocabular, pe care-l concepe izolat, atunci când numai mișcareacuvintelor și influența lor reciprocăalcătuiesc o limbă literară...
(Din revista Cronica, 23 august 1915)

29 aug. 2016

Limba –„Criteriu al culturii”... Cugetări eminesciene


  •   Limba noastră nu e nouă, ci din contra, veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu e în stare înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în fir gândire de gândire.
  •  Maturitatea culturii publice a spiritului popular se manifestă cu deosebire în limba sa,  şi între culţii unui popor se numără cu deosebire numai aceia care au suit înâlţimea şi domină terenul întreg.
  •  Chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una nu e lipsită de expresia concretă  a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.
  •   Limba, şi împreună cu ea mintea, se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sânt împreunate cu-n înţeles hotărât de veacuri este clară şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temei.
  • Limba literară... limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocuri de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti, şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor , încât e peste putinţă  ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scriitorului şi dezvoltării limbii.
  • Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sunt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane franţuzeşti şi cântăreţe pribege ale cafenelelor străinătăţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de câştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. Patriotismul, cu toate acestea nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului.Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară.
  • Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ vorbim o singură limbă, „una singură” ca înalte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e o dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel.

19 aug. 2016

EMINESCU ÎN TEMPLUL SPIRITULUI UMAN : BIBLIOTECA

                              

        Eminescu este creatorul unui anumit stil de gândire şi simţire românească şi mai mult decât atât, prin glasul lui, neamul şi-a spus durerile seculare. Şi, unde putea Eminescu să-şi desăvârşească geniul decât sub tutela spirituală  a cărţilor ? El a fost un împătimit al lecturii. Cititul cărţilor a fost îndeletnicirea căreia i s-a dedicat cu cea mai multă uitare de sine.
      Căminarul Gheorghe Eminovici avea o bibliotecă bogată şi ,, prinse gust la citit". El cumpăra multe cărţi, ca unul care conştientiza perfect că evoluţia este strâns legată de cititul cărţilor.Dar pentru fiul său, Mihai acest lucru devine o necesitate.El a fost un cercetător şi colecţionar pasionat, atât cât i-a permis bugetul personal. Eminescu manifesta grijă şi respect faţă de cărţi încă de copil. La 15 ani, în toamna anului 1865, se reîntoarce la Cernăuţi, fiind găzduit la profesorul său Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia, de care este atras în mod deosebit.
      Plăcerea de a lucra la biblioteca este reală, căci nu numai veneraţia faţă de dascălul său l-a determinat la o muncă organizată în bibliotecă. Iată că îl găsim bibliotecar în aprilie 1871 la Viena. Cele două societăţi studenţeşti se unifică în România Jună, I.Slavici fiind ales preşedintele noii societăţi, iar Eminescu - bibliotecar. G.Ibrăileanu spunea: pe vremea aceea, biblioteca avea cărţi vechi de mare valoare, din cuprinsul cărora eminescu trebuie să-şi fi satisfăcut din belşug nobila sa pasiune de a citi şi de a cunoaşte. Ca urmare a vicisitudinilor primului război mondial, nu despunem nici de arhiva bibliotecii, nici de evidenţa fondului de cărţi gospodărit de Eminescu.
      În 1874 Titu Maiorescu îi cere poetului să-şi dea doctoratul în filosofie, pentru a fi numit profesor universitar la Iaşi. Aşteptându-se la cele ce aveau să urmeze, poetul scrise unui prietin ieşan: Caută-mi o ocupaţie la Iaşi - ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. Pus în faţa acestei situaţii fără echivoc, Maiorescu, trăind cu speranţa că doctorandul de curând sosit îşi va încheia până la urmă studiile universitare, se gândi la soluţia numirii lui Eminescu în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, ocupat până atunci  de Samson  Botnărescu. Formalităţile numirii pe post nu au durat mult, dar au avut un caracter solemn şi depunerea jurământului l-a impresionat. Jur în numele lui Dumnezeu şi declar pe sama şi conştiinţa mea credinţă Domnitorului Românilor Carol şi Constituţiunii ţării mele de a-mi îndeplini cu sfinţenie datoriile ce-mi impune funcţia mea... La 1 septembrie 1874 îl gasim deci, pe Eminescu, pentru a treia oară bibliotecar! Etapa scurtă de un an, dar foarte bogată în acte decizionale de realizări, de creaţie poetică. Aşa cum rezultă din corespondenţa cu organele ierarhice locale şi cu Ministerul Cultelor şi Instrucţiuni publice, dă dovadă de o matură concepţie de organizare şi de creare a fondului de carte existent, întregind colecţiile speciale de tipărituri vechi şi de manuscrise populare cu achiziţii menite să constituie un valoros tezaur, baza sigură pentru studierea sistematică a limbii, a trecutului şi a culturii feodale la români. Eminescu voia să revoluţioneze biblioteca cu tot dinadinsul. Având naivitatea să creadă că rostul ei este de a fi o fereastră permanent deschisă spre grădinile culturii actuale, el se porneşte înflăcărat s-o sporească şi s-o facă un instrument util de muncă.../ G.Călinescu./
      Este singura perioadă de mulţumire deplină în trudnica-i viaţă, perioadă proprie creaţiei artistice, în care optimismul lui romantic, robust şi principal dă caracter definitoriu poemelor : Împărat şi proletar şi Făt-Frumos din tei ş.a Această activitate atât de plăcută lui Eminescu se încheie la 1 iulie 1875 şi fu trecut ca revizor şcolar peste judeţele Iaşi şi Vaslui.
      Peste ani, Eminescu revine ca angajat la biblioteca centrală din Iaşi ca subdirector/subbibliotecar în locul lui Al. Philippide dar,de această dată, desfăşoară o activitate restrânsă, fără acte de dispoziţie şi lipsită de strălucirea realizărilor din trecut. Acest post îl deţine din 24 septembrie 1884 până în 8 noiembrie 1886. Eminescu a fost un bibliofil înăscut a culturii române. O literatură trainică, spunea Eminescu,...nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui.

Publicat: Harti Vera



17 aug. 2016

Expresii favorite folosite de M. Eminescu

Tudor V. Ştefanelli (1849-1920), jurist şi scriitor bucovinean, membru al Academiei Române. A debutat cu poezii şi povestiri în „Convorbiri literare“ (1872-1885), a publicat studii istorice şi juridice în legătură cu problemele Bucovinei sub regimul austriac. T.V. Ştefanelli ne-a lăsat şi câteva amintiri despre Eminescu, cu care a fost în relaţii de prietenie.
Expresii favorite folosite de M. Eminescu
  Câţiva amici ai mei şi ai lui Eminescu îmi ziseră, că ar fi bine să-mi aduc aminte de expresiile favorite ale lui Eminescu şi să le aştern pe hârtie. Le împlinesc dorinţa, convins fiind că şi cele mai neînsemnate lucruri care privesc viaţa intimă a lui Eminescu, vor interesa pe admiratorii lui şi vor contribui la deplina cunoştinţă a deprinderilor sale şi a vieţii sale intime. Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adesea. Aşa era expresia pur şi simplu  pe care o întrebuinţa totdeauna când voia să dea cuiva vrio lămurire, sau când la vrio întrebare concretă, venea cu răspunsul său. Este pur şi simplu aşa şi aşa... şi urma apoi explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obişnuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea ca-l copiază pe Eminescu.
  Expresia ce o folosea Eminescu când saluta pe colegii săi, era trăiască naţia, iar când era astfel salutat , răspundea cu cuvintele sus cu dânsa.Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult încât a rămas şi până în zilele de astăzi.
  Când îl supăra la vre-o discuţie îi zicea că este o secătură şi numai dacă discuţia era foarte violentă şi adverasul gălăgios şi lipsit de logică izbucnea şi Eminescu şi îi zicea eşti o vită încălţată, sau nu fi vită încălţată, dar aceasta se întâmpla foarte rar, pentru că Eminescu era foarte cuviincios şi prefera să curme discuţia şi să-i întoarcă adversarului spatele , decât să-l înjure. Expresia aceasta am auzit-o întâia dată de la Eminescu, dar ea ne-a părut atât de hazlie şi totodată drastică şi nimerită încât repede a prins rădăcină între studenţi şi a rămas apoi în uz nu în sens înjurios ci ca expresie umoristică, strecurându-se chiar în cântecele studenţeşti, de exemplu:
Să ştiţi băieţi că niciodată
Noi nu primim pe omul trist;
Aşa o vită încălţată
Ne pare-a fi un  antihrist.
  Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atunci ofta adânc şi sfârşea cu expresia tu-i neamul nevoii!  Vorba aceasta era un fel de exclamaţie de uşurare, după care se liniştea şi începea altă vorbă.
Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.
Tudor V. Ştefanelli

15 aug. 2016

LUCIAN BOIA: O OALĂ ÎNTR-UN CAR DE OALE

                                                                                                     Nicolae GEORGESCU

Spun de la început că n-am citit cărţile lui Lucian Boia, doar le-am răsfoit şi am urmărit, uneori cu încântare, polemicile pe care le-au stârnit. Înţeleg că în programul său de revizuiri trebuia să-şi aibă locul și Eminescu, astfel că tema îi era oarecum datoare; mă mir, numai, că tratarea vine atât de târziu[1]. Trebuind s-o citesc – de vreme ce mi s-a cumpărat de către prieteni cu bani peșin – nu pot să nu mărturisesc faptul că tratarea triumfalistă a subiectului, informația precară, caricaturizarea unor figuri instalate celebru în „panteon”, stilul redundant conclusiv și dispensarea de întemeiere teoretică  mă fac să mă abțin de la o cronică propriu-zisă. Prezint doar aceste câteva impresii de lectură, mai mult pentru a aviza publicul cititor că avem de-a face cu un chici științific, încă unul, din păcate, venind din zona profesorilor cu zăcășenie ce au stat încordați atâta timp și acum, de când cu democrația, se descordează violent-energic. Un energetism stilat, stilizat chiar – cartea are certe valori literare, se citește ușor, autorul alunecă pe cuvinte ca un virtuoz pe  claviatura pianului celui mai bun – ce poate fi semn  că, după aceste revizuiri, vor urma construcții proprii cel puțin bine finisate.
    Încep cu revizuirea amintirilor lui Ioan Russu-Șirianu, publicate de fiul său, Vintilă Russu-Șirianu, în 1969. Lucian Boia le neagă autenticitatea, arătând că avut această poziție încă din 1971, la doi ani după ce apăruseră aceste amintiri. Își citează acel articol din Magazin istoric (iulie 1971, p. 87), unde arată că Ioan Russu-Șirianu nu putea fi în București, deci alături de M. Eminescu, în 1882-1883, de vreme ce vine aici abia din 1884. Se bazează pe două surse: necrologul lui Ioan Russu-Șirianu, din 1909: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” (p. 206). Acesta se completează cu scrisoarea lui Ioan Slavici către Titu Maiorescu din 7 octombrie 1884 prin care-l recomandă pe nepotul său pentru un post: „Tânărul, pe care vi-l trimit cu această scrisoare, e nepotul meu Ioan Russu, fiul răposatei mele surori. El a terminat cursul pedagogic, și-l trimit la București, ca să facă practică la școala de la Sf. Ecaterina, să învețe românește și  să mai vază lume…” Scrisoarea a fost publicată încă de Torouțiu. Lucian Boia este circumspect, dar apoi ferm în concluzii la 1971: „Să fi greșit Torouțiu? Nu, nu încape nici o îndoială: scrisoarea lui Slavici poate fi văzută de oricine la Biblioteca Academiei. Atunci? Atunci înseamnă că Ioan Russu-Șirianu a venit la București în 1884 și nu l-a cunoscut defel pe Eminescu (care se îmbolnăvise cu un an înainte și părăsise casa lui Slavici). Înseamnă că fiul a inventat de la primul până la ultimul cuvânt 50 de pagini, spre satisfacția istoricilor literari, și mai ales a editurii, care s-a grăbit să publice, fără discernământ, niște simple născociri.”
    Spre lauda sa, trebuie spus că opinia i-a fost respectată, și eminescologii (vezi D. Vatamaniuc, de pildă) au ținut în rezervă amintirile lui Ioan Russu-Șirianu. Numai că… iată ce spune însuși Lucian Boia acum, în 2015: „A ieșit la iveală între timp o scurtă însemnare a lui Eminescu, în care poetul menționează prezența nepotului lui Slavici în casa acestuia, unde locuia. Să fi venit Ioan Russu-Șirianu la București și înainte de 1884 (deși din scrisoarea lui Slavici ar rezulta destul de clar că nu mai fusese în România)? Sau Eminescu pur și simplu fabulează? Sunt tentat de această ultimă explicație, fiindcă e de luat în seamă și contextul în care se face referire la tânărul transilvănean. Sunt fraze incoerente aruncate pe hârtie cu puțin înainte de declararea bolii; nu lipsesc fantasmele erotice, în care apare și doamna Slavici, acuzată că l-ar hărțui pe poet. (…) Așa că n-am de gând să-l reabilitez pe Vintilă Russu-Șirianu.” (p. 209). Lăsând „contextul”, Eminescu scrie așa, negru pe alb: „…martoră  sora d-tale care stă aici de săptămâni și  n-a putut observa absolut nimic în privința aceasta, martor nepotul lui Slavici care stă zile întregi aici.”  Dincolo de dreptul de a reabilita, pe care și-l arogă Lucian Boia, să consemnăm că pe sine însuși nu vrea cu nici un chip să se revizuiască, rămâne cu încăpățânare la opinia din 1971, și după ce vede că nu se mai poate.
    Să-l reabilităm așadar, domnule autor. Mai ales că în necrologul din 1909 scrie așa (preiau cu copy paste de pe Internet): „După terminarea studiilor pedagogice în pedagogiul de stat din Deva, a trecut în România unde delà 1884—1891 a fost profesor de istorie la şcoala pedagogică şi la Liceul de fete din Bucureşti.”  Lucian Boia înțelege această frază așa: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.”  Nu e de loc sigură echivalarea, limba română  având, și ea, dreptul la reabilitare. Dacă cita corect în 1971, autorul nu se mai aventura în tiradele anti-Ioan Russu. Altfel, e simplu de ce nu convin aceste amintiri ale nepotului lui Slavici: ele descriu momentul recluziunii lui Mihai Eminescu, din iunie 1883, dar descrierea nu seamănă cu tradiția Ciurcu-Ventura (întărită de procesul verbal al locotenentului Câţă Niculescu). Oricum ai lua-o, dacă accepți amintirile nepotului lui Slavici, e altă arestare, în altă zi, la prânz nu seara, cu alte haine: rezultă un Eminescu foarte insurgent, arestat de mai multe ori la sfârșitul lui iunie, reușind să scape de la poliție probabil prin prieteni influenți (vezi și pariul său din 25 iunie, și notațiile de tipul unde am fost eu azi-nioapte etc.). Abia astfel  se înțelege mai bine de ce a trebuit să intervină Titu Maiorescu: stopează aceste arestări și eliberări care scandalizau lumea bună a Bucureștilor. Pentru asta, însă, criticul a trebuit să deschidă un dosar penal acum, la 28 iunie 1883 – dosar pe care-l va închide tot el, la 15 iunie 1889 ( demonstrația lui Călin L. Cernăianu; vine din zona juridică, și n-a fost combătută de nimeni). Lucian Boia numește asta „conspirație” – dar nu e altceva decât citire atentă a izvoarelor, deocamdată. Dispensarea sa de filologie mi se pare marcă stilistică esențială: construiește doar cu exteriorul documentului, cu impresii, cum îl înțelege el însuși, ca arbitru („nu-l reabilitez”); de fapt, are construcția în minte, oboseala fiind doar aceea de a o trece pe hârtie pentru noi, cititorii. Citează de zece ori și mai bine cea mai contestată poezie a lui Eminescu, numind-o Doina. Ei bine, se numește Doină acea poezie, nearticulat. Observ că fac așa  mai ales cei care vor să problematizeze, cum ar zice „Doina aceea  cu străinii, a lui Eminescu”. Pare o obsesie, nu o neatenție. Dar dispensarea de filologie este de-a dreptul comică atunci când Lucian Boia vrea să facă interpretare de text. De pildă: „Ca să nu-și uite obiceiul, Eminescu mai stâlcește câte un cuvânt sau mai găsește câte o rimă neortodoxă, dar astfel de abateri sunt tot mai rare și – ce contează? – se pierd oricum în desăvârșirea ansamblului. „Totuși e” nu rimează decât foarte șchiop cu „asemene”, dar impresia de perfecțiune rămâne intactă:
 Nu e nimic, și totși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”
         De unde citează? La Eminescu (sursele prime) textul este:
„Nu e nimic și totuș e
    O sete care ’l soarbe.”
        

11 aug. 2016

REÎNTOARCEREA LA EMINESCU

Adrian Dinu RĂCHIERU

 
  Îndemnuri repetate, rostite cu aplomb de cohorta elitiştilor „deromânizaţi”, ne invită să-l abandonăm pe Eminescu. Ieşind din zodia naţionalului, cum ni se tot explică, nici Eminescu, ca poet naţional, nu mai poate supravieţui. El (ne) apare ca „exasperant de învechit” şi nu mai poate interesa. E drept, reproşurile sunt îndreptăţite dacă ne gândim la revăsarea de osanale şi apologia somnoroasă, căzând în banalitate şi blocaj clişeistic, condamnând eminescologia la hibernare sinucigaşă. Eminescu n-are, însă, a se teme de spiritul critic. Iar acesta nu înseamnă zel demolator, aşa cum îşi închipuie defăimătorii de azi, seduşi de moda demitizării şi stimulaţi de un reprobabil şi profitabil „antiromânism românesc”.    Inferiorita, generată de o cultură mică şi complexată, face ravagii în contrast cu războiul orgoliilor, purtat cu zgomot mediatic de atâtea personalităţi gonflate. O discuţie pe această temă presupune, obligatoriu, reîntoarcerea la Eminescu. A redescoperi prospeţimea textelor prin lectură, dincolo de colbuitele clişee didactice, dincolo de avalanşa de sinteze şi analize (urmând doar a fi ingurgitate), procură pricepătorilor, prin iradierile Operei, delicii nevestejite.    Evident, nu putem nesocoti flora exegetică, acea „vegetaţie barocă” (după spusele unora), „parazitară”, zic cârcotaşii. Dar a ne reîntoarce la text, bucurându-ne de bogăţia spirituală revărsată acolo, înseamnă a evita mortificarea.
   Între convenţionalitatea elogiilor, revărsate nemilos şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, adulatul Eminescu rămâne o prezenţă disputată, stânjenitoare, pentru unii; şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în Istoria şi destinul nostru. Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, şi o funcţie modelatoare, pe măsura declarativismului sforăitor. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. În numele ajustării, Eminescu e repus, periodic, în discuţie. Ceea ce, desigur, e binevenit. Doar că propunând „detronarea”, atacând centralitatea canonică eminesciană ca maladivă, mortificantă etc., discuţiile cad în încrâncenare, provocând polarizări: fie exagerări pioase, fie furii demolatoare, ignorând tocmai esenţialul, aprofundarea analitică.
   Disputat cu febrilitate, aşadar, răstălmăcit, recitat, sărbătorit, redus la clişeu, falsificat (conjunctural, de regulă), Eminescu, suportând varii „jocuri de imagine” a fost, de fapt, o victimă. Taberele în conflict (apărători indignaţi vs contestatari iritaţi) au exploatat, fără milă, tema Eminescu. Încât, ceea ce ştim azi despre marele poet este ceea ce au făcut alţii din Eminescu: tratat festivist, cu admiraţie protocolară, mortificat prin obligativitate şcolară, mustrat, trecut prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor şi corecţiilor sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul gros al aberaţiilor pioase. Fiindcă, negreşit, „caracuda publicistică” se înfruptă cu astfel de enormităţi, exagerând în ambele sensuri. Un Eminescu confiscat, clişeizat, desfigurat, împovărat prin cumul etichetologic (profetism, titanism, ecumenism, teleportare ş.a.) şi, mai ales, necitit, sfârşeşte prin a fi înstrăinat de sine. Acesta e marele pericol al despărţirii de Eminescu. În locul unui Eminescu viu, avertiza Solomon Marcus, riscăm să avem doar o statuie.

*
   Pentru cultura română, problema Eminescu rămâne, se ştie, un război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi Eminescu – un spirit inflexibil, netranzacţional – nu a fost un îngust doctrinar de partid. Încât asumarea eminescianismului, captându-i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică identitară) devine un imperativ, urmărind, în timp, şi devenirea sa, prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în siajul cărora a crescut literatura română. Verificând „rezistenţa” celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul culturii noastre. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie haotică, măcinându-şi energiile în eterna ciondăneală politică, cunoaşte, în Evul Media, şi o deculturalizare freatică, „birjărind” limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare, întârzie asimilarea lui Eminescu. Despre El, spunea Tudor Arghezi, ar trebui să vorbim „mai des şi cât mai des”, cu dorinţa de a-l avea mereu în preajmă.
            De o permanentă actualitate, actualizat abuziv (deseori), castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext propagandistic, Eminescu, prin propensiunea enciclopedică, rămâne, spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte constitutivă a identităţii noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu cerea „să se tacă mult” despre poetul-gazetar, recomandând „o cură de decenţă”, observăm că nu tăcerea ar fi soluţia. De fapt, nici nu s-a tăcut; iar decenţa incriminează, în egală măsură, atât jenantele exhibiţii eminescofobe, cât şi abundenţa encomiastică. Până la urmă, şi „ghiduşiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucaşul număr al Dilemei (nr. 265 / 27 februarie – 5 martie 1998) au revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse şi dovedind că Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându-ne în „cercul fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar dacă, fatalmente, strădaniile unor generaţii succesive, bănuia criticul, produc „o alternanţă de dominante”. Arsenalul combatanţilor din „Galaxia Grama”, invocând, repetitiv, o originalitate discutabilă şi o biată valabilitate locală (şi ea contestată), întreţine o benefică polemică. Dovedind, astfel, că trecerea lui Eminescu prin lumea noastră ne-a marcat definitiv, ispitindu-ne a desluşi, fără istov, profunzimile operei: „Din lungul vremurilor vad / Va răsări cuvântu-mi”, ne avertiza poetul (v. Când amintirile...). Chiar dacă, în epocă, nu putea avea faima de azi.
   Îngrijorat de simptomele înstrăinării, Alex Ştefănescu se întreba ce s-ar putea face pentru „relansarea” operei lui Eminescu, înţelegând că soluţia ar fi să recucerim o altă stare de spirit*). „Ca în vremurile noastre bune”, zice criticul, invadat de nostalgie. Ne putem întreba, fără a fi neapărat maliţioşi, când or fi fost ele... Oricum, faţă de Eminescu, ne prevenea Noica, con-vieţuind cu el, trebuie „să ne aşezăm în răspundere”. N. Iorga, în 1930, scria mustrător: „îl pomenesc mulţi, îl studiază câţiva şi nu-l urmează nimeni”. Încât, acelaşi Noica, acceptând punerea lui în cumpănă, cerea – imperativ – să fie făcută „cu tot atâta cuprindere şi belşug de idei”. Cine ar fi cutezătorul? Chiar ivindu-se, nimeni, dincolo de opţiuni, rivalităţi, orgolii inflamate etc., nu poate semna ex-comunicarea. În cazul lui Eminescu vorbim despre o despărţire imposibilă. Deşi un „ritual al iconoclastiei” bântuie, vizând nume mari ale culturii. Eminescu, însă, rezistă. Din fericire, fixat în epicentrul fondului sentimental al neamului, ca „divinitate intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijoraţi şi alergizaţi de îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă şi viaţă, stârneşte polemici înverşunate într-o lume turmentată, centrifugă, bântuită, în plin vacarm, de febra contestatară. Fireşte, nu (îi) dorim o posteritate somnoroasă, inerţială şi, dealtminteri, nici un nume nu trebuie scutit de tratamentul critic. Dar de aici şi până a propune „desfiinţarea” unor personalităţi literare e cale lungă. Ceea ce nu pare să-i descurajeze pe furibunzii şi inclemenţii pigmei literari. Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri. „Consumat” istoriceşte (după unele voci), mumificat, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele. Încât, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halou admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (zicea Noica), se oferă generos exegezei.
   

9 aug. 2016

UN ROLLER AL EMINESCOLOGIEI

                                                                                                                Theodor CODREANU 
Mitologie sau mistificare?
Un ins care crede că se pricepe la toate, inclusiv în materie de eminescologie, este Lucian Boia, militant în slujba ideologiei political correctness, armă prin care crede că va produce „revizuirea” istoriei româneşti echivalată integral cu o mitologie, fără legătură cu ştiinţa. Altfel spus, cu adevărul. Punctul de plecare al lui Boia nu este doar „ciupeala” la cântar de natură comercială, ci, ca să ne menţinem în termeni eminescieni, el falsifică însuşi cântarul adevărului, lucru extrem de grav şi care descalifică de la bun început, chiar dacă în faţa necunoscătorilor el poate face o puternică impresie, cum i s-a întâmplat lui Cătălin Ştefănescu, autorul unei emisiuni longevive şi onorabile de la Televiziunea Română, „Garantat 100%”. Capul de afiş al emisiunii dedicate poetului, 15 ianuarie 2016, a fost cartea lui Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit (2015), carte în faţa căreia moderatorul s-a arătat de-a dreptul extaziat, lăudând informaţia, claritatea, argumentaţia, chit că toate debordează de un schematism izbitor, „demitizarea” promisă fiind, în realitate, o mistificare neruşinată. Lucian Boia are, într-adevăr, capacitatea unei demonstraţii ideologice, care, în viziunea lui este aceea a demităzării, pornind de la teza că tot ce nu convine planului „corect politic” musai trebuie să fie declarat mit, adică o minciună ordinară îngurgitată de prostime cu ajutorul unor falşi intelectuali.
Primul semn al falsificării cântarului adevărului este denaturarea conceptului de mit. Lucian Boia era obligat să studieze mai întâi ce gândesc atât cei vechi, cât şi modernii despre mit (inclusiv ce gândeşte Emineascu!), despre resorturile naşterii unui mit, despre adevărul încorporat de simbolistica mitului. În atare privinţă, el se dovedeşte incapabil să iasă dintre zidurile reci, încorsetante, ale unei gândiri hylotropice, mecaniciste, de vetust cadru raţionalist cartezian. În contradicţie cu logica monovalentă a judecătorului său de astăzi, Eminescu gândea într-o perspectivă holotropică, la care „demitizantul” de-acum nici măcar nu poate visa, darmite s-o mai şi priceapă. Pentru că are oroare de gânditori ai fenomenului mitologic precum Mircea Eliade, Boia decretează că mitul e o formă cancerigenă în sânul omenirii (mai ales la popoarele mici, cum sunt românii!), cancer care trebuie extirpat sau chimioterapeutizat. Asta se vrea cartea lui despre „mitul Eminescu”. Ne anunţă încă din titlu: mulţii, „psihotici” cum sunt, au făcut mitul. A sosit însă vremea desfacerii lui: iată misiunea istorică încredinţată de Zeiţa Raţiunii inegalabilului Lucian Boia.
„Descoperirea” noului „eminescolog” e că mitul Eminescu a fost zidit pas cu pas de către Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, G. Ibrăileanu, Octav Minar, G. Călinescu, Mircea Eliade, Perpessicius, Ion Vitner, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, George Munteanu, Edgar Papu, Petre Ţuţea, Constantin Noica ş.a.m.d., culminând în comunismul naţional, parcă în vederea unei finalităţi de factură hegeliană: împlinirea geniului românesc în două personalităţi: Nicolae Ceauşescu şi Emil Cioran, ultimul mare „fanatic” al mitului Eminescu. Tot ce s-a zidit, cu migală, într-un secol, la statuia lui Eminescu în slujba acestor doi din urmă s-a făcut: „Cât se va fi multiplicat Eminescu, ca să se potrivească atât de bine şi cu Ceauşescu, şi cu Cioran!”[1] Boia avea neapărată nevoie de Ceauşescu pentru a-i arunca în flăcările iadului pe Eminescu şi pe Cioran! Cu toate acestea, constată, alarmat, că deşi Ceauşeştii au fost ciuruiţi de gloanţe, democraţia postdecembristă nu i-a lecuit pe români de mitul Eminescu. Dimpotrivă, continuă avalanşa de cărţi despre poet; ba, un Eugen Simion amplifică mitul publicând miile de pagini manuscrise, care n-ar avea nicio valoare literară. Aici, îi vine în sprijin o apreciere a lui Nicolae Manolescu, unul dintre puţinii demitizanţi: „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes.”[2] Boia crede că nici vreun interes de altă natură, încât, prin eforturile sale „ilegale” (vezi procesul care i s-a intentat din cauza editării manuscriselor eminesciene), Eugen Simion intră în rândul ultimilor „mitomani”: „Eugen Simion este un conservator pentru care Eminescu rămâne integral valabil şi demn de interes.”[3]  Încât democraţia, în loc să ne scape de Eminescu, ni-l vâră şi mai tare pe gât, ca pe broscoiul unui curat şi luminat politician, ceea ce a făcut ca un sensibil tânăr licean, viitorul iniţiator al „faimosului” număr 265/1998 al revistei „Dilema”, Cezar Paul-Bădescu (actualmente pus să ne iniţieze în lectura cărţilor, la aceeaşi televiziune care a reuşit să nu mai fie „naţională”, mirându-se că nu mai are audienţă!), s-a simţit aşa de sufocat, încât, Doamne, fereşte, era să sucombe din pricina lui Eminescu. Fireşte, Boia citează cu generozitate din cel agresat de poet, mai mult decât din textele eminesciene: „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. (Oare de la cine lipsea „substanţa”?, n.n.). La rândul lui, poetul însuşi era ceva incert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” Admirabil autoportret… autodemitizant! Demn de „luciditatea” boiană, care continuă să ne compătimească şi să ne dea lecţii de eminescologie. Alt geniu luat ca martor din „adevărata eminescologie” este Marius Chivu, care a constatat şi el, la fel de sigur, că „elevii fug când aud de Eminescu”, fiind „urât” teribil de ei. Uită să spună de care elevi e „urât”.
Boia este la fel de entuziasmat de alt „eminescolog”, Dan Alexe, care ne dă un compătimitor ultimatum: „Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari. Dacă trăia azi, ar fi lucrat probabil la ICR, ar fi fost frustrat şi arogant.” Confuzie de persoane într-o minte „necrescută”: între Patapievici şi Eminescu! Pe Dan Alexe l-a luat gura pe dinainte, vorbind de funie în casa spânzuratului! Are dreptate Lucian Boia: „Ce să mai spunem. Am vrut democraţie, trebuie să-i suportăm şi consecinţele: cuvântul e liber!”[4] Credea, hiperlucidul nostru, că se referă la întreţinătorii „mitului Eminescu”, neştiind că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Ne arată aşa cum suntem!
Dar să revenim la mit. Obsedat de ideea că mitul e minciună, domnul Boia, „hermeneutul”, ar fi trebuit să ştie că mitul, în simbolistica lui, este o formă narativă de cunoaştere mai complexă decât raţionalismul modern demitizant, simplificator. René Girard deplângea impasul pseudoliberalismului individualist european, care, alături de marxismul defunct şi de nazism, a ajuns să fie curentul de gândire cel mai rupt de realitate din câte s-au perindat în istorie, ignorând că mitul precreştin era superior demitizării postmoderne, nefiind un simulacru. (A se vedea Violenţa şi sacrul, Prăbuşirea Satanei ş.a.). Eminescu ştia asta, răspunzându-i, avant la lettre, acuzatorului său de azi: „E păcat cum că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decât manifestaţiunea palpabilă, simţită a unei idei oarecari. Ce face d. e[x]. istoricul cu mitul? Îl lasă cum e or îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el jucării mnemotehnice pentru copii? (Exact ceea ce face un pseudoistoric precum Lucian Boia!, n.n.). Nimic mai puţin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sunt minciune şi arată cum că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e de ajuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o imiţi în zugrăveală pe hârtie – ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.”[5]
Aici e problema d-lui Boia: el se opreşte la „minciună” şi nu înţelege nimic din mit, fiind orb şi surd la ceea ce se ascunde. Altfel spus, cum a sesizat Eminescu, nu se comportă ca un adevărat istoric, ci ca un ideolog. De pildă, el nu ştie că mitul precreştin rezolvă totdeauna o criză sacrificială, rezultat al violenţei din lume. E în joc existenţa unei colectivităţi care crede, în cele din urmă, că mânia zeilor poate fi potolită prin identificarea vinovatului transformat în victimă ispăşitoare, sacralizată, divinizată, în cele din urmă. Girard a demontat întreg mecanismul ţapului ispăşitor. Criza sacrificială trece prin fazele toţi-contra-toţi şi toţi-contra-unul, pentru ca, finalmente, prin sacrificarea şi sanctificarea acelui Unu, să se reinstituie pacea şi armonia în comunitate. Nu e cazul cu Eminescu, din două pricini fundamentale: 1) Mitizarea victimei ispăşitoare este un fenomen precreştin, or, prin sacrificarea Mântuitorului s-a pus capăt istoriei victimei ispăşitoare. Biblia este cel mai complex şi mai limpede text victimar. Încă profeţii Vechiului Testament, în frunte cu Isaia, anunţă că venirea lui Emmanuel/Hristos înseamnă şi suprimarea jertfelor de animale, namivorbind de jertfele umane[6]. Raţionaliştii confundă Evanghelia cu mitul. Ei vorbesc despre mitul creştin, ceea ce constituie cea mai grosieră lectură a Bibliei. Între mituri şi Evanghelii, asemănarea nu are sens decât sesizând diferenţa fundamentală dintre ele, arată Girard. Evangheliile explică miturile, dar miturile nu pot explica Evangheliile. Fiind creştin „ridicat la puterea a 10-a”, cum se autodefineşte poetul într-un text enigmatic (fila 8 a mss. 2275 bis), Eminescu poate interpreta miturile prin Evanghelie, dar nu şi „mitograful” său contemporan, care face alergie şi în faţa creştinismului ortodox pe care-l acuză că a contribuit la crearea „mitului Eminescu”. 2) În atari condiţii istorice, este o gafă evidentă să îl plasezi pe Eminescu într-o epocă precreştină, afirmând că la sfârşitul secolului al XIX-lea românesc se putea naşte un mit. O fi fost Eminescu „paseist”, dar nici chiar aşa ca domnul Boia, care-l trimite pe poet nu în vremea lui Alexandru cel Bun, ci în aceeaşi perioadă în care s-a zămislit mitul lui Oedip! Nu a existat în România anului 1883 o dezordine socială, publică, în stare să provoace o criză sacrificială de tipul toţi-contra-toţi, pentru ca, în cele din urmă, să se transforme, prin contaminare mimetică, în aflarea ţapului ispăşitor într-un singur individ (toţi-contra-unu), iar acesta să fie Eminescu. O contrazice însuşi Lucian Boia, care caută să demonstreze că Eminescu nu însemna prea mare lucru în epocă pentru ca să fie asimilat cu o primejdie publică. Deci mitul nu se putea naşte. Şi totuşi „s-a născut”, crede Boia, iar pentru asta „istoricul” inventează o geneză agonică, treptată, cu suişuri şi coborâşuri, pe parcursul unui veac şi ceva. O aberaţie mai întinsă ca aceasta nu se poate imagina. Un mit, dacă există, nu poate fi negat, distrus prin demitizare, cum încearcă „noii eminescologi”. Mitul lui Narcis a devenit un bun cultural al umanităţii, tocmai pentru că e mit. Îl poţi uita prin incultură, ignoranţă. Dar, se pare, chiar şi Lucian Boia nu doreşte ca Eminescu să dispară în neant, ci numai pretinsul „mit”. Este o evidentă confuzie între mit şi cultul pentru o mare personalitate. Eminescu s-a impus în rândul personalităţilor emblematice din culturile naţionale, precum Dante, Shakespeare, Goethe, Hugo, Puşkin, ceea ce afirmă textual Tudor Vianu, de pildă. Aşadar, Eminescu este o realitate pe care Boia, din raţiuni obscure, o agresează cu o mână şi dă de înţeles c-o apără cu alta. Este soluţia unei tipice conştiinţe sfâşiate, ivite în urma unui traumatism sau a unui experiment în sânul căruia Boia et comp. sunt cobai ideologici, în cazul nostru. Am mai invocat experimentul unui celebru neurofiziolog, Wilder Graves Penfield (1891-1975). El a întrerupt, la un pacient, legătura neuronală dintre cele două emisfere ale creierului şi a constatat un fapt uluitor: individul a început să se agreseze cu o mână şi să se apere cu cealaltă! Victimă a unui experiment izomorf, ideologic, de astă dată, Lucian Boia îl atacă pe Eminescu în postura lui de „român absolut” (istoricul însuşi, fiind român, pe sine se agresează, sub imperiul sentimentului românesc al urii de sine, cum ar spune Luca Piţu) şi crede că-l apără pe Eminescu neromân, cosmopolit, în postura exclusivă de poet. Şmecheria aceasta e cusută cu aţă albă, fiindcă în transformă pe Eminescu într-o maladivă fiinţă schizofrenică (ceea ce unii medici au şi încercat). În realitate, Eminescu e cel întreg. Nu poţi apăra poetul distrugând gânditorul. Îi trimiţi în neant pe ambii. De fapt, asta şi face Lucian Boia, refugiindu-se în fantasmele unui raţionalism mistic.

8 aug. 2016

LUCIAN BOIA, ISTORICUL ABSOLUT

                                                                                                          Acad. Mihai CIMPOI

Cartea lui Lucian Boia, pe care o vom supune unui sumar examen critic ţinând cont de maniera expeditivă adoptată de autor, se intitulează Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit şi e apărută în 2015 la prestigioasa editură Humanitas, specializată în editarea unor mari autori – de la Platon şi Aristotel la... cel de care ne ocupăm în cele ce urmează. Să observăm de la bun început că numele autorului e scris pe copertă cu roşu, iar titlul – cu negru. (Semnificaţia acestor culori o cunoaştem bine din simbolistică, din Biblie, din titlurile unor romane, precum cele semnate de Stendhal şi Radu Vasile şi nu mai puţin din emblematica oficială a unor state, în care am fost predestinaţi să trăim (ne-a fost predestinat să trăim) şi să rezistăm graţie anume lui Eminescu).
Nota editorului de pe ultima copertă, care de obicei se citeşte înainte de a procura cartea, ne avertizează asupra unei mari catastrofe existenţiale care a ameninţat şi continuă să ameninţe cultura românească: Cultul lui Eminescu. Cartea vrea, în chip programatic, să producă un efect mântuitor asupra sufletelor noastre rătăcite, căci s-a găsit – şi aici bucuria editorului este fără seamăn – chiar Mântuitorul care – cum altfel? – nu putea fi decât Lucian Boia („cine, astăzi, altul în afară de Lucian Boia…  întrebarea retorică la finalul adnotării): „Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol şi jumătate cultul „poetului naţional” merită astăzi parcursă. Volumul de astăzi o prezintă cu detaşare, acuitate critică şi fineţe a observaţiei. Oare vom reuşi cândva să-l vedem (şi să-l citim) pe Eminescu eliberaţi de mitologia creată, de un secol şi ceva, în jurul imaginii lui? . În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învăţăminte. Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu” – un nume în faţa căruia nu oricine şi-a păstrat luciditatea şi discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă ţelului glorificatorilor, care i-au sechestrat irealitatea omagiului lor. Şi cine, astăzi, în opera de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine, pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?”
Cu această încredinţare, ce-i drept cam triumfalistă, învederat idealizatoare – modalitate dezaprobată categoric de istoric –, deschidem cartea, nu înainte de a citi şi avertismentul autorului însuşi de pe clapa paginii I: „Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfăţişează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă priveşte, am revizuit printr-o cercetare proprie, toate fazele esenţiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e carte (decât tangenţial) despre Eminescu, cu o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene” (Nota apare pe o clapă tot colorată în roşu!)
Precizarea auctorială vine în contrasens cu nota editorială (redactor: Cătălin Cioabă) care ne promitea întreaga istorie a nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs cultul „poetului naţional” („care merită parcursă”). Şi acum dăm de o cădere din absolut în… relativ: nu e o carte decât tangenţial despre Eminescu. Precizarea făcută cu o sinceritate care stă bine unui istoric absolut obiectiv, vrea să ne spună în subsidiar că e vorba în fond despre facerea şi desfacerea mitului românismului. Oricum, această schimbare de obiective nu ne nelinişteşte, căci cele două mituri se intersectează sau chiar se contopesc într-un mitem.
Marea noastră descurajare nu constă, însă, în a fi puși, de la bun început, să luăm act de precizarea că e carte doar „tangenţial despre Eminescu”, ci una şi mai dramatică: istoricul Lucian Boia, erijat aici şi în postură de istoric literar nu crede… în istorie, ci mai cu seamă în istorici.
Istorie, aşa cum a fost, nu există, spune el atunci când se referă la Viaţa lui Eminescu a lui G. Călinescu: „Istoria, aşa cum a fost, sau cum ne place să ne-o imaginăm? Cu precizarea că „aşa cum a fost”, în sensul strict al termenului, n-o vom putea restitui niciodată. Amestecăm oricum în ea şi ingrediente care nu i-au aparţinut” (pag. 120). Spunând acest adevăr incontestabil cu aer de descoperire a unui secret profesional (cititorul de istorii rămânând un credul naiv), autorul pronunţă, în temeiul logic apodictic formulat, verdictul: „Şi Viaţa scrisă de Călinescu, chiar dacă se vrea autentică, nu e întru totul autentică. Vor fi fost împăraţii romani aşa cum îi zugrăveşte tacit? Chiar dacă n-au fost aşa, aşa au rămas. Nespecialistul ştie mai multă istorie a Franţei nu din romanele lui Alexandru Dumas, ci din cărţile de istorie (dacă nu cumva, şi mai departe de adevăr, doar din filmele inspirate de aceste romane)” (p. 121). Spuseseră aşa ceva şi clasicii „marxism-leninismului, numai că nu se refereau şi la filme, căci nu le-a fost dat să le vadă în epoca lor…) Numai că Lucian Boia, care știe totul, încurcă lucrurile și aici: Marx și Engels nu s-au referit la Dumas, ci la romancierii englezi (Lucrul acesta îl ținem bine minte din școala sovietică, vezi K. Marx și Fr. Engels, Ob iskusstve, vol. I, Moscova, 1967, p. 487). Despre Zamolxis, „zeul suprem, se spune tranşant că s-au scris „istorii fanteziste” ale geto-dacilor, despre care „ceea ce ştim este că nu ştim nimic, dată fiind inexistenţa surselor autohtone directe şi faptul că singurul punct de plecare stă în informaţii greceşti fanteziste, mai exact în istoriile lui Herodot, unde respectivul personaj apare – la început de carieră – ca sclav şi învăţăcel al filozofului grec Pitagora” (p. 92).
Aceste acuze de fantezism şi incompletitudine, de inautenticitate (la adresa Vieţii lui Eminescu a lui Călinescu) bineînţeles că sporesc meritul lui Lucian Boia de a ne ghida pe „tărâmul istoriei reale” (subl. ne aparţine – n.n.).
Urmărind pas cu pas demonstraţia critică făcută pe parcursul a 216 pagini, ne convingem că nu se urmăreşte istoria recunoaşterii personalităţii lirice şi intelectuale reale a lui Eminescu, ci istoria „plăsmuirilor şi fanteziilor”, precum le numeşte însuşi autorul, admiraţiilor, criticilor, contestărilor, încadrărilor ideologice, interpretărilor exagerate (punerea lor în evidenţă e, de fapt, obiectivul prim al demonstraţiei).
Impresia e că istoricul adună lângă statuia monumentală a poetului o uriaşă gunoişte de lucruri nefolositoare (obiecte, cârpe, mărunţişuri de bricolaj, sticle, pungi), vârfuite masiv cu scopul de a-i acoperi imaginea adevărată.

5 aug. 2016

Adela Vasiloi - oaspete drag la Centrul Academic Internațional Eminescu

 
În ziua de joi - Ziua Provocărilor, al programului Rucsacul de vacanță, echipa Centrului Academic Internațional Eminescu a avut ca oaspete pe d-na Adela Vasiloi (Zabolotnîi), poetă și pictor în grafică computerizată. Ea nu a venit cu mâna goală, dar a adus cu ea și cărți cu autografe.


Pentru amatorii de poezie de la Centrul Academic Eminescu, din partea cititoarei.

Centrului Academic Eminescu, cu drag Adela Vasiloi.

Pentru copiii cititori ai Centrului Academic Eminescu.


Fiind eminescieni am provocat-o să ne citească poezia Sunt eminescian.


Sunt eminesciană
Și nu-i deloc ușor
Să strângi cereasca mamă
Care îți vine-n zbor.

Supărător vă pare,
De parcă l-aș fura,
Ci El, cum este Mare,
Deloc s-ar supăra.

Sunt eminesciană
Și mă mândresc imens –
În templu-i sfânt, în strană
Mi-aprind amarul vers,

Să ardă la icoană
Cu ochi enormi și blânzi,
Și-a sufletului hrană
S-o-mpart cu cei flămânzi.

El fuse profesorul
Ce m-a-nvățat să cânt,
Din munții săi izvorul
Îmi curge, susurând.

Din dulcea lui licoare
Nu obosesc să beu,
Căci eminescian e
Chiar însăși Dumnezeu !

Publicat: B. Olesea

4 aug. 2016

Veronica Micle: un destin tragic

Puternică şi totuşi atât de fragilă! Fericită şi dezamăgită. O dulce doamnă! Este vorba despre Veronica Micle: poeta şi muza unui geniu.
4 august 1889. O agonie de douăzeci de ore pune capăt unei vieţi de 39 de ani. O viaţă care fusese, cum însăşi poeta o definea, “o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussig explică decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Sticluţa cu arsenic, fusese golită repede, după miezul nopţii de 3 spre 4 august, cu “lăcomie hotărâtă”. O sinucidere premeditată. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălţăteşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia. În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iaşi, familia Curelaru din Roman, câteva călugăriţe. În discuţii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morţii lui. (Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti.) Revenise, desigur, şi întâmplarea bizară de la Poiana Ţigăncii, care o urmarea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apă pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu.
Tradiţia rămasă în mănăstire fixează această întâmplare în dimineaţa zilei de 3 august, când deprimarea poetei atinsese cota maximă. Ciudata viziune a speriat-o, accentuând gândul morţii. Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, “un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”. O viaţă trăită în adoraţia geniului eminescian, dar asaltată de bârfe şi calomnii, o viaţă plină de nefericiri şi greutăţi materiale, marcată de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul soţului sau, Ştefan Micle, în 4 august 1879). “Doamna Veronica”, îşi amintea maica Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, “era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger…”
În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: “O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curma a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, întunericul mormântului închidea pentru totdeauna trupul bălai al Veronicăi Micle, înhumată lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec.

În acest context vă propunem o listă bibliografică de cărți din fondul bibliotecii noastre din care veți afla despre soarta dragostei care a fost pecetluită de o povară care au dus-o până la mormânt. Iubirea le-a fost așternut și zbor către o altă lume.
  • Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit : corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle / Ed. îngrijită de Christina Zarifopol - Illiaş – Iaşi : Polirom, 2000. – 504 p.
  • Eminescu şi dragostea / Călinescu, George. // Viaţa lui Mihai Eminescu – Bucureşti : Ed. Academiei Române, 2002. – P. 162 – 178 .
  • Eminescu – Veronica : Romanul unei patimi / Reconstituire de document Victor Crăciun Bucureşti : Semne, 2000. – 482 p. ; il.
  • Eminescu, Veronica şi Creangă : Creaţie, iubire, prietenie / Constantin Parascan // Eminescu şi Creangă la Junimea. – Iaşi : Timpul, 2002. – P. 83 – 117.
  • Georgescu, Nicolae. Cartea despărţirilor : Cu Veronica prin Infern / Nicolae Georgescu. – Bucureşti : Floare Albastră, 2004. – 143 p.
  • Georgescu, Nicolae. Cartea regăsirilor : Cu Veronica prin Infern / Nicolae Georgescu. – Bucureşti : Floare Albastră, 2004. – 160 p.
  • Mămăligă, Dumitru. Eminescu şi Veronica : Poveste de dragoste / Dumitru Mămăligă. –Chișinău : Pontos, 2005. – 84 p.
  • Minar, Octav. Simfonia veneţiană : iubirea intre Eminescu şi Veronica Micle. / Octav Minar. – Bucureşti : Socec, s. a. – 183 p.
  • Mircea, Dumitru. Eminescu şi Veronica : Poveste de dragoste / Dumitru Mircea. – Ch. : S. n., 2009. – 88 p.
  • O scrisoare nouă de la Veronica Micle / Profil eminescian. – Deva : S. n. , 1973. – P. 144 – 148.
  • Păsat, Dumitru. Confesiuni epistolare : M. Eminescu – V. Micle : 120 de ani de la trecerea lor în eternitate / Dumitru Păsat. – Chișinău : Ruxanda, 2009. – 104 p.
  • Petraş, Irina. Un veac de nemurire : Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă / Irina Petraş. – Cluj : Dacia, 1989. – 180 p.
  • Pop, Augustin. Mărturii ...: Eminescu – Veronica Micle. / Augustin Pop. – Ch. : S. n. , 1989. – 191 p.
  • Pop, Augustin. Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu / Augustin Pop. – Bucureşti : Ed. Academiei Române, 1962. – 622 p.
  • Pop, Augustin. Întregiri documentare la biografia lui Eminescu / Augustin Pop. – Bucureşti : Eminescu, 1983. – 227 p.