1 aug. 2016

Mihai Eminescu. Un model în absolut

• Denigratori şi mitizatori • Eminescu reacţionar, xenofob, antisemit, paseist, naţionalist • Exploatarea politică a mitului • Topuri pe laptopuri • Bătălia pentru locul doi

Orice poet român apărut în ultima sută de ani în România şi-a dorit, îşi doreşte, dacă e-n viaţă, făţiş sau discret, un loc în apropierea lui Eminescu. Bătălia pentru locul doi, cum ne place s-o numim, a început odată cu mitizarea lui Eminescu, după momentul îmbolnăvirii poetului şi apariţia volumului de Poesii (1883), adică din vremea lui Macedonski, poet şi el de primă mărime, pus la colţ din cauza cunoscutei epigrame şi ţinut aşa de către profesorii cu memorie.
Mitul Eminescu a crescut în timp, manuscrisele din cele două lăzi purtate în spate prin toată Europa de prietenul Chibici, predate în 1902 de Maiorescu Academiei Române (gestul acestuia din urmă, fiindcă veni vorba, a fost unul compensatoriu, de iertare de păcat pentru sacrificarea „periculosului” jurnalist Eminescu) au devenit cărţi, misteriosul laborator eminescian dezvăluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul. A existat şi o culme, dacă se poate spune astfel, a mitizării, atunci când filosoful C. Noica l-a numit pe Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”. În perioada interbelică ierarhizările literare consumau multă pasiune. Aşa s-a făcut că prin anii ‘30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi a fost câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, Ion Barbu, Bacovia, care adăugau experienţe lirice originale moderne.
Pe acest mit s-au sprijinit atâţia intelectuali români, ca să nu mai vorbim de luarea sa în folosinţă de către politicieni, care au ştiut să-i exploateze din plin toate pârghiile. De el s-au folosit şi „bulbucaţii ochi de broască” şi comuniştii, care, timp de vreo cincizeci de ani, şi-au făcut sloganuri din împărat şi proletar şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. În sfârşit, exploatarea politică a mitului Eminescu, ar umple multe pagini şi nu e ceea ce ne-am propus în acest scurt articol.
Procesul demitizării a început, dacă exceptăm atacurile detractorilor începând cu pasionalul Grama, odată cu deschiderea democratică ce a urmat revoluţiei din decembrie 1989. Dacă în timpul comunismului, o critică adusă operei eminesciene te transforma în duşman al poporului, acum era permis totul. Eminescu putea fi etichetat ca reacţionar, xenofob, antisemit, naţionalist, paseist etc. De altfel, un număr întreg al revistei Dilema (nr. 25/1998) prezintă spectacolul de idei al purtătorilor unui complex de frustrare, săpători la rădăcina mitului, între care şi T. O. Bobe şi M. Cărtărescu, ale căror scrieri ies cu vădită pregnanţă din mantaua lui Eminescu. Deh, numai demitizând suntem postmoderni, demitizarea e la modă, numai aşa suntem paneuropeni, numai aşa locuitori ai satului planetar. Încercând să ia în stăpânire gestica şi limba de lemn-solemn a postmodernismului, mulţi autori şi-au făcut o ocupaţie din producerea de zgomote, de valuri şi vălurele, chiar provocarea de furtuni în pahare cu apă, care le întrec opera. Astfel, mecanismele demitizării, nu trebuie căutate în forţele raţiunii, ci în orgoliul autorilor, care nu suportă alţi idoli în afară de ei înşişi. Astăzi, zisa lui N. Iorga de acum şaptezeci de ani, că suntem un popor mic şi avem nevoie de mituri, nu mai are valoare. Sunt preferaţi legendarii de carton, vedetele de câteva zile, „băşici de spumă într-un secol de nimic” (Eminescu): speakeriţe de televiziune, analişti politici, fotomodele, solişti de muzică prea uşoară şi efemeră.
Nu de mult, o anchetă a „României literare” punea în evidenţă această propensiune spre desacralizare. Surprinzător e faptul că ancheta găzduită de revista bucureşteană răsturna şi ideea bătăliei pentru locul doi a poetului român. Tânărul poet, apărut în literatură cu doar un pumnişor de texte fragile, influenţate de cei dinaintea sa (ce mai contează!), teribilist şi setos de glorie, vine cu gândul să demoleze mai întâi soclul lui Eminescu şi să se aşeze în locul lui.
Ancheta în discuţie, probată pe 34 de opinenţi decişi să hotărască cine sunt primii zece poeţi importanţi ai României, era spectaculoasă: ea demolează şi soclurile clare, din preajma lui Eminescu. Sunt răspunsuri în care, între cei mai importanţi zece poeţi ai literaturii române, din toate timpurile, nu apar Arghezi, Blaga sau Bacovia, Eminescu e de multe ori pe locul 3, 4 sau 5, Vasile Voiculescu lipseşte sistematic şi nici nu intră în top, sunt preferaţi M. Cărtărescu sau L. Dimov lui Cezar Ivănescu (cel mai profund poet tragic de azi), iar Alexandru Macedonski prinde la limită ultimul loc în top după (ironia ironiei!) Gellu Naum şi foarte puţin în faţa unui teribilist făcător liric de pornografii: M. Ianuş.
În acest fel, harababura existentă în politica şi în economia românească, s-a mutat şi în literatură. În loc să profităm de o „ultimă iluzie a iluminismului”, cum ar spune William Pfaf, şi să urmăm programele de traducere în limbi de mare circulaţie a scriitorilor cu adevărat reprezentativi pentru specificul şi dimensiunea sufletului românesc, pronosticăm, ierarhizăm, demitizăm, destabilizăm. Să facă asta parte din strategiile postmodernismului angajat în ideea socialistă a formării satului planetar şi noi să nu înţelegem?


*
*  *

Trebuie să spunem de la început că un spirit precum Mihai Eminescu nu putea să rămână în cultura română doar prin simple afirmaţii encomiastice de genul: “spirit tutelar”, “cel mai mare poet”, “personalitate monumentală”, “geniu naţional” etc. De fiecare dată trebuie făcută o coborâre în epocă, în timpul său, pentru a urmări structurile culturale existente la apariţia sa, realizate de înaintaşii veneraţi în Epigonii, trebuie urmărită anvergura operei eminesciene şi influenţa ei pe o distanţă de peste o sută de ani. Prin urmare, Eminescu trebuie discutat prin “Eminescu înainte de Eminescu” şi “Eminescu de după Eminescu”.
Dar cine îşi poate imagina astăzi spiritualitatea românească fără de Eminescu?
Eminescu îşi făcea apariţia în momentul în care apăreau fiorii conştiinţei de sine la români. Mulţi au vorbit de influenţele unor Hugo, Goethe, Byron, Schiller sau Hölderin asupra textelor lui Eminescu. Sunt fireşti. Sunt întâlnirile marilor spirite într-un mare spirit. Dar ce interpret autentic al operei eminesciene, nu respectă o anume independenţă a geniului poetului încă din primele poeme: Epigonii, Mortua est şi Venere şi Madonă? Junimiştii de la Iaşi şi intelectualii de la Bucureşti aveau funcţii în stat, administrau moşii, jucau stos şi canastă, ţineau prelecţiuni, respectau convenţii, îşi etalau cultura asimilată în occident sau spoiala. Ei erau contemporanii unui mare neliniştit, ai unui blestemat, ai unui căutător de adevăr şi ideal. Ultimul mare poet romantic al Europei, cum îl numea Georges Bernard Show era conştient de geniul său şi de autentica sa vocaţie profetică. Într-un text găsit printre manuscrise, scria: “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.
Eminescu a modificat total sensibilitatea naţională, i-a oferit o metafizică ce-l personalizează. El a adăugat structurii folclorice româneşti (pe care-o cunoştea ca nimeni altul, dovadă stau sutele de pagini culese din teren) rafinamentul unei înalte culturi. Şi nu greşea Vladimir Streinu când spunea, pe la jumătatea secolului trecut, că opera lui Eminescu este “actul de identitate universală al neamului nostru”. De aceea, aşezarea sa în Panteonul marilor spirite care reprezintă spiritual popoare, Dante, Goethe, Schelley, Poe, nu e întâmplătoare. Eminescu vine să aducă spiritul românesc la înălţimea celui european prin învăţământ, cultură, moralitate, rigoare a ideilor. Născut nu numai cu geniu artistic, dar şi cu corpuştii universalităţii în sânge, Eminescu a visat la acel homo universalis închipuit de latini şi de vechii greci. Vizionar şi profet, având drept bază forţa limbii române şi profunzimea gândirii arhaice (populare şi culte), Eminescu ne-a dat identitate şi ne-a fixat un destin. De aceea, nu credem că greşim atunci când îl considerăm pe Eminescu a doua mare personalitate a acestor locuri, după Zamolxe.
Ce mai poate fi spus astăzi nou despre Eminescu şi opera sa? Pe distanţa a 124 de ani, câţi s-au împlinit nu de mult de la trecerea sa în eternitate s-au scris mii de studii şi cărţi, atât de către exegeţi români, cât şi străini. Cercetătorii au adus repede la cunoştinţa publicului, după 1902, manuscrisele postume din cele două lăzi predate la Academie, nemulţumindu-se cu doar nouăzeci de poezii publicate în timpul vieţii sau cu ediţia Maiorescu. Astfel, de la încercările din „Familia”, până la „Luceafărul”, „Odă în metru antic” suntem fascinaţi de amploarea şi adâncirea concepţiei filosofice şi a viziunii poetice. Etern şi efemer, real şi mister, astral şi teluric, derizoriu şi ideal sunt coordonatele pe care se sprijină universul eminescian. În poezie, Eminescu se lăsa cuprins de „adânca sete a formelor perfecte”. Iată în acest sens un fragment postum din Egipetul: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopţii întunerec - înstelând rege maur -/ Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc./ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc./ Mergi tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,/ Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină/ Unde sfinţii se preâmblă în lungi haine de lumină,/ Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.
Spectacolul cosmic al poeziei eminesciene, fără îndoială inimitabil, aduce în prim plan o supraconştiinţă a lumii, dezlegătoare de mister. Naşterea lumilor primordiale din acel punct în mişcare “mult mai slab ca boaba spumii” devine la Eminescu actul solemn, misterios şi grav al creaţiunii. Golul dintâi, odihna, genunea sunt înlocuite de negura cosmică, de dorul de-a fi: La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,/ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!... (Scrisoarea I).
Eminescu oferă textului nimb metafizic. Semnul mitologic şi vizionar dau înălţime de neatins poeziei sale. De n-ar fi să numim decât “Luceafărul” ca poem reprezentativ şi ar fi de-ajuns. Alegoria geniului din “Luceafărul”, chiar dacă poartă amprenta unui înalt scepticism, de sorginte schopenhaueriană, place nu doar pentru perfecţiunea formală, ci şi pentru voluptatea rece a eternităţii, cu totul şi cu totul captivantă.
Înrâuririle venite dinspre cultura indiană, buddhism în speţă, au fost benefice, oferind profunzime textelor. Preocupările pentru solidele culturi antice datează din tinereţe la Eminescu. Să ne-amintim că în 1868, pe când mergea cu trupa teatrală a lui Iorgu Caragiale, întâlnindu-se cu I.L. Caragiale, Eminescu i-a vorbit despre daci, despre India antică, Nirvana şi gândul de a se retrage în India. Rugăciunea unui dac, amplul poem Mureşanu, Kamadeva, sunt marcate de filozofia veche indiană, ca să nu mai vorbim de Glossa, cea mai budistă poezie eminesciană.
Imaginea lui Eminescu a fost fixată de Maiorescu care, cum spunea I. Negoiţescu în Poezia lui Mihai Eminescu a definitivat profilul neptunic : “Imaginea lui Eminescu, aşa cum străbate ea prin veac, a fost, de la început şi cu o mare intuiţie critică, fixată de Maiorescu. Dacă tirania primei ediţii a poeziilor lui Eminescu apasă ca o lespede nedreaptă peste faţa ascunsă a marelui romantic şi dacă ochiul poetului-vizionar a fost obturat de ponderea academică a criticului (dovadă stă şi strofa, din cele excluse, ale Luceafărului corectat de Maiorescu: Vrei să dau glas acelei guri/ Ca după-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare? viziune cosmo-orfică, de o grandoare şi de o substanţialitate poetică restituite prin analizele tărâmului plutonic eminescian), nu e mai puţin adevărat că patronul Convorbirilor a definitivat profilul neptunic al lui Eminescu, cu un condei de a cărui pregnanţă e greu să te liberezi.”
Cât de actual a fost şi este Mihai Eminescu? Un prim răspuns l-au dat bunicii noştri care şi în primul şi în al doilea război mondial purtau în raniţă pe lângă cele necesare o carte de poeme de Eminescu, din care citeau în tranşee în pauzele dintre lupte.
Truditorii condeiului care i-au urmat n-aveau cum să-l ocolească pe Eminescu. Ocupase limbajul, gestica, ritualurile lirice. Astfel, şi Bacovia, şi Blaga, şi Arghezi au început prin a fi eminescieni. El se fixase ca poet naţional, ca vârf liric şi model. Tudor Arghezi a spus la un moment dat: „Eminescu e unul care nu mai vrea să moară”. E bine să refacem zisa: „.... care nu mai poate să moară”.
Astfel, între poeţii români, Mihai Eminescu rămâne Poetul. Cum se întâmplă cu toţi marii poeţi ai lumii, poezia lui ascunde adâncimi nebănuite şi apare mereu nouă pentru generaţiile care vin şi se duc. Evocând odată pe Eminescu, Tudor Arghezi spunea: A vorbi de poet e ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-I supere tăcerea. Şi într-adevăr în faţa măreţiei geniului eminescian cuvintele se împuţinează şi se opreşte, temătoare, mâna care scrie.
Eminescu nu este numai o mare carte a literaturii noastre, dar şi un mit care creşte pe măsură ce se înaintează în timp. El este chiar mitul poeziei. Mitul Eminescu a crescut în timp. Manuscrisele din cele două lăzi purtate în spate prin toată Europa de prietenul Chibici, predate în 1902 de Maiorescu, Academiei Române – gestul acestuia din urmă, fiindcă venind vorba, a fost unul compesatoriu de iertarea de păcat pentru sacrificarea periculosului jurnalist Eminescu – au devenit cărţi, misteriosul laborator eminescian dezvăluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul. Pe acest mit s-au sprijinit atâţia intelectuali români, ca să nu mai vorbim de luarea sa în folosinţă de către politicieni, care au ştiut să-i exploateze din plin toate pârghiile. De el s-au folosit şi bulbucaţii ochi de broască dar şi comuniştii, care timp de vreo cincizeci de ani şi-au făcut sloganuri din Împărat şi proletar şi Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie.
Procesul demitizării lui Eminescu a început încă din timpul vieţii şi continuă şi astăzi în condiţiile postmodernităţii demitizatoare, dar fără şanse. Acum, când se împlinesc 160 de ani de la naşterea marelui poet, ne cotropeşte tot mai mult gândul că Eminescu a fost marele dar al divinităţii făcut poporului român pentru a-şi menţine identitatea. Om deplin al culturii româneşti, cum îl numeşte Constantin Noica, Eminescu a rămas în timp marea carte de vizită a spiritului românesc, cel mai mare poet al nostru şi modelul în absolut al tuturor poeţilor români. Dacă francezii, nemţii şi chiar ruşii au făcut mari dezbateri întru alegerea poetului naţional, au avut ezitări, la noi totul a fost clar de la început. Poezia modernă începe în literatura noastră cu Eminescu, gândirea modernă, la fel. Fără el limba română ar fi fost săracă, iar noi săraci de asemenea, aşa cum am fi fost şi fără Creangă, Caragiale, Enescu sau Brâncuşi.
Locurile în care Eminescu s-a născut şi a copilărit, Botoşanii şi Ipoteştii, locurile peregrinate de poet sau în care a locuit temporar, de la Cernăuţi la Viena, de la Praga la Odesa, de la Blaj la Iaşi, au rămas sfinte pentru români. Mergând mai departe, aş spune că acolo unde se află un român, spiritul locis este Eminescu şi atâta timp cât undeva în lume se va citi o pagină din Eminescu limba română nu va dispărea.
Dacă orice poet adevărat este o sărbătoare a limbii în care scrie, atunci Eminescu este eterna sărbătoare a limbii române. Prin el limba noastră a îmbrăcat forma veşniciei. Deseori îmi vin în minte versurile Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, versuri care nu se pot separa, cum au făsut-o alţii. Fără îndoială, primul vers este printre cele mai frumoase versuri scrise vreodată în limba română, care ne duce la gândul că Eminescu nu a învăţat să moară pentru că lui îi este dat să dăinuie în sufletul şi inima noastră, confundându-se cu partea noastră de ideal şi confundându-se cu partea din noi care visează. Al doilea vers relevă imaginea poetului care rămâne, indiferent de denigratorii care apar în timp, de la legendarii de carton, de vedetele de câteva zile, lustruitorii de sine, băşici de spumă într-un secol de nimic, pururi tânăr, înfăşurat în manta-i.