11 aug. 2016

REÎNTOARCEREA LA EMINESCU

Adrian Dinu RĂCHIERU

 
  Îndemnuri repetate, rostite cu aplomb de cohorta elitiştilor „deromânizaţi”, ne invită să-l abandonăm pe Eminescu. Ieşind din zodia naţionalului, cum ni se tot explică, nici Eminescu, ca poet naţional, nu mai poate supravieţui. El (ne) apare ca „exasperant de învechit” şi nu mai poate interesa. E drept, reproşurile sunt îndreptăţite dacă ne gândim la revăsarea de osanale şi apologia somnoroasă, căzând în banalitate şi blocaj clişeistic, condamnând eminescologia la hibernare sinucigaşă. Eminescu n-are, însă, a se teme de spiritul critic. Iar acesta nu înseamnă zel demolator, aşa cum îşi închipuie defăimătorii de azi, seduşi de moda demitizării şi stimulaţi de un reprobabil şi profitabil „antiromânism românesc”.    Inferiorita, generată de o cultură mică şi complexată, face ravagii în contrast cu războiul orgoliilor, purtat cu zgomot mediatic de atâtea personalităţi gonflate. O discuţie pe această temă presupune, obligatoriu, reîntoarcerea la Eminescu. A redescoperi prospeţimea textelor prin lectură, dincolo de colbuitele clişee didactice, dincolo de avalanşa de sinteze şi analize (urmând doar a fi ingurgitate), procură pricepătorilor, prin iradierile Operei, delicii nevestejite.    Evident, nu putem nesocoti flora exegetică, acea „vegetaţie barocă” (după spusele unora), „parazitară”, zic cârcotaşii. Dar a ne reîntoarce la text, bucurându-ne de bogăţia spirituală revărsată acolo, înseamnă a evita mortificarea.
   Între convenţionalitatea elogiilor, revărsate nemilos şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, adulatul Eminescu rămâne o prezenţă disputată, stânjenitoare, pentru unii; şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în Istoria şi destinul nostru. Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, şi o funcţie modelatoare, pe măsura declarativismului sforăitor. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. În numele ajustării, Eminescu e repus, periodic, în discuţie. Ceea ce, desigur, e binevenit. Doar că propunând „detronarea”, atacând centralitatea canonică eminesciană ca maladivă, mortificantă etc., discuţiile cad în încrâncenare, provocând polarizări: fie exagerări pioase, fie furii demolatoare, ignorând tocmai esenţialul, aprofundarea analitică.
   Disputat cu febrilitate, aşadar, răstălmăcit, recitat, sărbătorit, redus la clişeu, falsificat (conjunctural, de regulă), Eminescu, suportând varii „jocuri de imagine” a fost, de fapt, o victimă. Taberele în conflict (apărători indignaţi vs contestatari iritaţi) au exploatat, fără milă, tema Eminescu. Încât, ceea ce ştim azi despre marele poet este ceea ce au făcut alţii din Eminescu: tratat festivist, cu admiraţie protocolară, mortificat prin obligativitate şcolară, mustrat, trecut prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor şi corecţiilor sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul gros al aberaţiilor pioase. Fiindcă, negreşit, „caracuda publicistică” se înfruptă cu astfel de enormităţi, exagerând în ambele sensuri. Un Eminescu confiscat, clişeizat, desfigurat, împovărat prin cumul etichetologic (profetism, titanism, ecumenism, teleportare ş.a.) şi, mai ales, necitit, sfârşeşte prin a fi înstrăinat de sine. Acesta e marele pericol al despărţirii de Eminescu. În locul unui Eminescu viu, avertiza Solomon Marcus, riscăm să avem doar o statuie.

*
   Pentru cultura română, problema Eminescu rămâne, se ştie, un război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi Eminescu – un spirit inflexibil, netranzacţional – nu a fost un îngust doctrinar de partid. Încât asumarea eminescianismului, captându-i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică identitară) devine un imperativ, urmărind, în timp, şi devenirea sa, prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în siajul cărora a crescut literatura română. Verificând „rezistenţa” celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul culturii noastre. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie haotică, măcinându-şi energiile în eterna ciondăneală politică, cunoaşte, în Evul Media, şi o deculturalizare freatică, „birjărind” limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare, întârzie asimilarea lui Eminescu. Despre El, spunea Tudor Arghezi, ar trebui să vorbim „mai des şi cât mai des”, cu dorinţa de a-l avea mereu în preajmă.
            De o permanentă actualitate, actualizat abuziv (deseori), castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext propagandistic, Eminescu, prin propensiunea enciclopedică, rămâne, spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte constitutivă a identităţii noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu cerea „să se tacă mult” despre poetul-gazetar, recomandând „o cură de decenţă”, observăm că nu tăcerea ar fi soluţia. De fapt, nici nu s-a tăcut; iar decenţa incriminează, în egală măsură, atât jenantele exhibiţii eminescofobe, cât şi abundenţa encomiastică. Până la urmă, şi „ghiduşiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucaşul număr al Dilemei (nr. 265 / 27 februarie – 5 martie 1998) au revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse şi dovedind că Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându-ne în „cercul fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar dacă, fatalmente, strădaniile unor generaţii succesive, bănuia criticul, produc „o alternanţă de dominante”. Arsenalul combatanţilor din „Galaxia Grama”, invocând, repetitiv, o originalitate discutabilă şi o biată valabilitate locală (şi ea contestată), întreţine o benefică polemică. Dovedind, astfel, că trecerea lui Eminescu prin lumea noastră ne-a marcat definitiv, ispitindu-ne a desluşi, fără istov, profunzimile operei: „Din lungul vremurilor vad / Va răsări cuvântu-mi”, ne avertiza poetul (v. Când amintirile...). Chiar dacă, în epocă, nu putea avea faima de azi.
   Îngrijorat de simptomele înstrăinării, Alex Ştefănescu se întreba ce s-ar putea face pentru „relansarea” operei lui Eminescu, înţelegând că soluţia ar fi să recucerim o altă stare de spirit*). „Ca în vremurile noastre bune”, zice criticul, invadat de nostalgie. Ne putem întreba, fără a fi neapărat maliţioşi, când or fi fost ele... Oricum, faţă de Eminescu, ne prevenea Noica, con-vieţuind cu el, trebuie „să ne aşezăm în răspundere”. N. Iorga, în 1930, scria mustrător: „îl pomenesc mulţi, îl studiază câţiva şi nu-l urmează nimeni”. Încât, acelaşi Noica, acceptând punerea lui în cumpănă, cerea – imperativ – să fie făcută „cu tot atâta cuprindere şi belşug de idei”. Cine ar fi cutezătorul? Chiar ivindu-se, nimeni, dincolo de opţiuni, rivalităţi, orgolii inflamate etc., nu poate semna ex-comunicarea. În cazul lui Eminescu vorbim despre o despărţire imposibilă. Deşi un „ritual al iconoclastiei” bântuie, vizând nume mari ale culturii. Eminescu, însă, rezistă. Din fericire, fixat în epicentrul fondului sentimental al neamului, ca „divinitate intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijoraţi şi alergizaţi de îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă şi viaţă, stârneşte polemici înverşunate într-o lume turmentată, centrifugă, bântuită, în plin vacarm, de febra contestatară. Fireşte, nu (îi) dorim o posteritate somnoroasă, inerţială şi, dealtminteri, nici un nume nu trebuie scutit de tratamentul critic. Dar de aici şi până a propune „desfiinţarea” unor personalităţi literare e cale lungă. Ceea ce nu pare să-i descurajeze pe furibunzii şi inclemenţii pigmei literari. Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri. „Consumat” istoriceşte (după unele voci), mumificat, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele. Încât, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halou admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (zicea Noica), se oferă generos exegezei.
   
Revizitarea lui Eminescu, în adecvaţie, însă, cu Eminescu, ar cere (ne anunţa, cu o îngrijorare mustrătoare, P. Creţia) un lucid „examen de conştiinţă”. Ieşit „din adâncul firei româneşti”, prizonier al unei limbi pe care a desăvârşit-o, Eminescu a fost vârful de lance al unei bătălii canonice, provocată şi câştigată de junimişti. Iar profeţia maioresciană suna răspicat: la Eminescu se va raporta „toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”. Avem, aşadar, obligaţia de a ajunge la Eminescu. Eliberat de clişee, ieşit din staza religioasă, Eminescu trebuie să intereseze ca scriitor viu. Cum esteticul e o valoare relaţională, nu autonomă, rezultă că acest prezenteism este un efect de receptare. Rămâne de văzut dacă într-o epocă iconocentrică şi într-o societate mediatico-spectaculară, Eminescu mai interesează. Altfel spus, dacă mai este citit, dincolo de euforia aniversară şi de lespedea superlativelor, îngropând opera. Bineînţeles, acţionează paralizant şi „frica de Eminescu” (M. Mincu). Dar Eminescu e al nostru, e în mâinile noastre şi trebuie să ne „împrietenim” cu el. El devine. Şi dacă nu putem şti,  scrutându-l cu ochii viitorului, cine va fi Eminescu, să încercăm măcar să aflăm (cum propunea Ilina Gregori, căutându-i „umbra” la Berlin) cine a fost. Şi cum va rămâne în memoria generaţiilor de mâine, nădăjduind că nu ne vom lepăda de el. Cu identitate proteică, Eminescu, cel care ne-a salvat şi ne-a proiectat în eternitate (scria, încrezător, Mircea Eliade), creşte din el însuşi.
   Cu poziţie dominantă în imaginarul colectiv românesc, Eminescu a fost fixat, prin prestigiul călinescian, sub glorioasa sintagmă de poet naţional. Această consacrare simbolică, longevivă, suspectată de imobilism, îi îngrijorează pe unii comentatori alergici, doritori a reconfigura canonul, pulverizând îndărătnicele „tabuuri naţionale”. Precedată de folosirea formulei de „autor naţional”, de circulaţie pe la mijlocul veacului al XIX-lea, buclucaşa sintagmă suportă – demonstra Dan Mănucă – diferite accepţiuni (etnică, culturală, psihologică, etno-filosofică, istorică, artistică), impuse de afirmarea sentimentului naţional în epocă, exaltând, în literaturile mici, argumentul etnic, îndeosebi. Chiar dacă respectiva construcţie lexicală pare a-l scufunda pe marele poet în atemporalitate, chiar dacă apelul la Eminescu (anexat ideologic în varii direcţii) are un indiscutabil rol legitimant, sintagma a suportat „succesive redesenări” (cf. Ioan Stanomir). Cei preocupaţi de „istoria şi anatomia unui mit cultural” deplâng, se pare, rezistenţa etichetei fondatoare, firească, dealtminteri, pentru o cultură începătoare, în căutare de sine, bântuită de spaime identitare şi acuzând febril nevoia de repere. Tinereţea culturii noastre avea nevoie de această identificare, consacrând simbolic un construct cultural pe tipar mitic. Şi supus, inevitabil, uzurii simbolice, cu deosebire prin grila didactică, rulând un buchet de bătătorite teme critice.
Totuşi, în biografia ultimilor ani eminescieni, ne încredinţa testamentar Petru Creţia, vom găsi mereu „ceva adânc de aflat”. Antimitologul Lucian Boia, devenit – prin şarja de la Humanitas – un istoric „popular”, crede, dimpotrivă, că mitul eminescian „e pe cale de a se disloca”, poetul revenind la condiţia lui originară. Mai mult, într-o proaspătă apariţie editorială (Mihai Eminescu, românul absolut, 2015), analizând „facerea şi desfacerea unui mit” şi recunoscând că practică, de fapt, o mitologie răsturnată, Lucian Boia, contestând, şi el, „fabrica de mituri conspiraţioniste”, afirmă senin că „subiectul”, ambalat în formula lui Petre Ţuţea, a încetat să intereseze! Totuşi, dacă „transfigurarea” (emergenţa mitului în imaginarul românilor) se bucură de inventarierea scrupuloasă a ingredientelor, „destructurarea” e doar anunţată. Aşadar, „desfacerea” mitului se amână! Dl. Boia, contrazicând spusele lui M. Eliade, pentru care, prin Eminescu, era salvată identitatea neamului, ne rămâne dator cu o demonstraţie imposibilă!
            Imprevizibil, cum mărturiseşte, refuzând înregimentarea, cu „vocaţie de om liber” (v. dialogul cu Eugen Stancu, în Istoriile mele, Ed. Humanitas, 2012), Lucian Boia vrea o Istorie inteligentă; asta ar însemna un „joc intelectual”, în care istoricul îşi pune, neostenit, întrebări, căutând răspunsuri noi, ferindu-se, de regulă, de verdictele tari. Or, Lucian Boia, dovedind hărnicie şi stil gazetăresc (împins spre tabloidizare), contrariază. Cultivă dezinvolt colajul de idei şi pozează în demolator, preocupat de teme fierbinţi. Pledează pentru o Românie altfel, ca unicitate în negativism, marşând pe „condiţia de frontieră” (între impulsuri contrarii, între izolare şi receptare); în ochii lui Alex Ştefănescu apare ca „un profesionist al denigrării românilor”. Evident, subiectul Eminescu (un subiect prea bun, zicea Mihai Ghiţulescu) nu putea să-i scape. „Chinuit” de aflarea unui titlu potrivit, se opreşte la formula lui Ţuţea, revizitând „fazele transfigurării mitice”; altfel spus, cercetează emergenţa mitului eminescian în imaginarul românilor, într-o carte care, suntem preveniţi, discută doar tangenţial despre Eminescu!
            Seria de autor de la Humanitas l-a făcut, peste noapte, popular. „Starizat”, cu reputaţia unui istoric mereu în răspăr cu „ideile de-a gata”, atent la stil, „conservatorul” (totuşi!) Boia merge pe propriu-i drum, ispitit de demitizarea discursului istoriografic (demythologizing turn), urmând sfatul lui Voltaire: istoria nu trebuie să plictisească! Desigur, nici să calomnieze...Aici, în jocul cu trecutul, pendulând între adevăr şi ficţiune, avem acces doar la reprezentări şi imagini, parţiale şi superficiale. Istoria, recunoaşte L. Boia, rămâne un domeniu aproximativ; iluzia scientistă s-a spulberat, acea Istorie precisă, cum o voia Ranke, s-a dovedit o utopie; încât, fiind „mai puţin ştiinţifică”, nici nu dă soluţii. Firesc, şi demersurile lui Boia, impuse ca adevăruri personale, de o deconcertantă diversitate, chiar sub armură demitizantă, rămân în zariştea aproximaţiilor.
            Eminescu, prins în capcana adulaţiei (ca mit intangibil) ori contestat ciclic, supus „mutaţiei valorilor”, este folosit în fel şi chip. Aici, L. Boia are dreptate: „tot ce se petrece astăzi e problema noastră, nu a lui” (p. 199). Instrumentalizarea postumă oscilează, observăm, între absolutizarea autoritară şi relativizarea inteligentă (când nu e anihilantă). Dacă, în epocă, Eminescu – scrie, minimalizator, Boia – era „doar ceva mai mult decât un necunoscut” (p. 195), memorialistica, un „gen delicat”, îi trezeşte, îndreptăţit, serioase rezerve, urmând a fi consumată „cu moderaţie” (p. 209). Se războieşte cu „fabrica de mituri conspiraţioniste” respingând mal-praxis-ul medical ca „eroare voită” (p. 193) şi ironizează, fără rost, „trista” lume academică, cea care „nu pare a-şi pune prea multe întrebări” (p. 186), lansând, însă, „vorbe mari fără acoperire”, glorificând un Eminescu „atotştiutor şi a toate prevestitor”. E vizat, se înţelege, şi dublul academician (Mihai Cimpoi), ignorându-i-se truda de-o viaţă pe tărâmul eminescologiei, acceptat, totuşi, ca „principal specialist în Eminescu de pe malul stâng al Prutului” (p. 190). În fine, preocupat de teza anihilării lui Eminescu (p. 198), Lucian Boia notează că „marea ofensivă anti-Eminescu” (p. 174) a pornit în 1998, odată cu Dosarul Dilemei. Şi se întreabă îngrijorat: „De ce atât de târziu”? O explicaţie, bună în toate împrejurările, ar fi „deceniile de comunism” (p. 174), dar Boia îşi pune nădejdea în oboseala zelatorilor. Consfinţind „prizonieratul” lui Eminescu, cu atâţia paznici dogmatici, construcţia mitologică „e pe cale de a se disloca”, aflăm (p. 215). Nici cu traducerile nu stăm grozav. „Refuzat la export” (cf. Ioana Bot), cu un impact firav, Eminescu se înfăţişează „destul de oarecare” şi rămâne „un nume necunoscut”     (p. 212). Concluziv, faimosul istoric ne consolează: „nu e nimic de făcut” (p. 213).
            Iată că cel care, după vorbele lui Cioran, ne-a dat un rost şi care „era o lume”, poate fi, într-o ţară nevertebrată, tăgăduit cu uşurătate, infirmând – prin zelul denigratorilor – profeţia lui Geo Bogza. Suferind pentru „ruşinea de-a nu şti tot”, cum zicea Noica, Eminescu nu e doar un mare poet. El este şi rămâne simbolul identitar al unui neam, greu încercat de istorie, ispitit, prin voci cârtitoare, de voluptatea maculării şi nesaţiul autodenigrării. Să observăm, în treacăt, că până şi Eugen Negrici (v. Iluziile literaturii române, 2008) era mai blând, acceptând că, dacă în receptarea operei, ne aflăm la un punct de răscruce, mitul lui Eminescu    „n-ar merita a fi rănit” (p. 76). El şi-a conservat „puterea misterioasă de reverberaţie”, satisfăcând – în timp – complexele identitare. În fond, blamata „efervescenţă mitogenetică” nu este doar a noastră...








*) Încercând a trezi, în regim de captatio, curiozitatea neiniţiaţilor, refuzând orice fandoseli speculative şi exegeze hipersofisticate, proiectul lui Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem (cu, deja, cinci fascicole apărute), propunea o lectură (recitire) relaxată, „la firul ierbii”, provocând fie entuziasm (Tudorel Urian), fie reacţii tăioase, anunţând ratarea ca eminescolog a criticului (Şerban Axinte).