9 aug. 2016

UN ROLLER AL EMINESCOLOGIEI

                                                                                                                Theodor CODREANU 
Mitologie sau mistificare?
Un ins care crede că se pricepe la toate, inclusiv în materie de eminescologie, este Lucian Boia, militant în slujba ideologiei political correctness, armă prin care crede că va produce „revizuirea” istoriei româneşti echivalată integral cu o mitologie, fără legătură cu ştiinţa. Altfel spus, cu adevărul. Punctul de plecare al lui Boia nu este doar „ciupeala” la cântar de natură comercială, ci, ca să ne menţinem în termeni eminescieni, el falsifică însuşi cântarul adevărului, lucru extrem de grav şi care descalifică de la bun început, chiar dacă în faţa necunoscătorilor el poate face o puternică impresie, cum i s-a întâmplat lui Cătălin Ştefănescu, autorul unei emisiuni longevive şi onorabile de la Televiziunea Română, „Garantat 100%”. Capul de afiş al emisiunii dedicate poetului, 15 ianuarie 2016, a fost cartea lui Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit (2015), carte în faţa căreia moderatorul s-a arătat de-a dreptul extaziat, lăudând informaţia, claritatea, argumentaţia, chit că toate debordează de un schematism izbitor, „demitizarea” promisă fiind, în realitate, o mistificare neruşinată. Lucian Boia are, într-adevăr, capacitatea unei demonstraţii ideologice, care, în viziunea lui este aceea a demităzării, pornind de la teza că tot ce nu convine planului „corect politic” musai trebuie să fie declarat mit, adică o minciună ordinară îngurgitată de prostime cu ajutorul unor falşi intelectuali.
Primul semn al falsificării cântarului adevărului este denaturarea conceptului de mit. Lucian Boia era obligat să studieze mai întâi ce gândesc atât cei vechi, cât şi modernii despre mit (inclusiv ce gândeşte Emineascu!), despre resorturile naşterii unui mit, despre adevărul încorporat de simbolistica mitului. În atare privinţă, el se dovedeşte incapabil să iasă dintre zidurile reci, încorsetante, ale unei gândiri hylotropice, mecaniciste, de vetust cadru raţionalist cartezian. În contradicţie cu logica monovalentă a judecătorului său de astăzi, Eminescu gândea într-o perspectivă holotropică, la care „demitizantul” de-acum nici măcar nu poate visa, darmite s-o mai şi priceapă. Pentru că are oroare de gânditori ai fenomenului mitologic precum Mircea Eliade, Boia decretează că mitul e o formă cancerigenă în sânul omenirii (mai ales la popoarele mici, cum sunt românii!), cancer care trebuie extirpat sau chimioterapeutizat. Asta se vrea cartea lui despre „mitul Eminescu”. Ne anunţă încă din titlu: mulţii, „psihotici” cum sunt, au făcut mitul. A sosit însă vremea desfacerii lui: iată misiunea istorică încredinţată de Zeiţa Raţiunii inegalabilului Lucian Boia.
„Descoperirea” noului „eminescolog” e că mitul Eminescu a fost zidit pas cu pas de către Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, G. Ibrăileanu, Octav Minar, G. Călinescu, Mircea Eliade, Perpessicius, Ion Vitner, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, George Munteanu, Edgar Papu, Petre Ţuţea, Constantin Noica ş.a.m.d., culminând în comunismul naţional, parcă în vederea unei finalităţi de factură hegeliană: împlinirea geniului românesc în două personalităţi: Nicolae Ceauşescu şi Emil Cioran, ultimul mare „fanatic” al mitului Eminescu. Tot ce s-a zidit, cu migală, într-un secol, la statuia lui Eminescu în slujba acestor doi din urmă s-a făcut: „Cât se va fi multiplicat Eminescu, ca să se potrivească atât de bine şi cu Ceauşescu, şi cu Cioran!”[1] Boia avea neapărată nevoie de Ceauşescu pentru a-i arunca în flăcările iadului pe Eminescu şi pe Cioran! Cu toate acestea, constată, alarmat, că deşi Ceauşeştii au fost ciuruiţi de gloanţe, democraţia postdecembristă nu i-a lecuit pe români de mitul Eminescu. Dimpotrivă, continuă avalanşa de cărţi despre poet; ba, un Eugen Simion amplifică mitul publicând miile de pagini manuscrise, care n-ar avea nicio valoare literară. Aici, îi vine în sprijin o apreciere a lui Nicolae Manolescu, unul dintre puţinii demitizanţi: „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes.”[2] Boia crede că nici vreun interes de altă natură, încât, prin eforturile sale „ilegale” (vezi procesul care i s-a intentat din cauza editării manuscriselor eminesciene), Eugen Simion intră în rândul ultimilor „mitomani”: „Eugen Simion este un conservator pentru care Eminescu rămâne integral valabil şi demn de interes.”[3]  Încât democraţia, în loc să ne scape de Eminescu, ni-l vâră şi mai tare pe gât, ca pe broscoiul unui curat şi luminat politician, ceea ce a făcut ca un sensibil tânăr licean, viitorul iniţiator al „faimosului” număr 265/1998 al revistei „Dilema”, Cezar Paul-Bădescu (actualmente pus să ne iniţieze în lectura cărţilor, la aceeaşi televiziune care a reuşit să nu mai fie „naţională”, mirându-se că nu mai are audienţă!), s-a simţit aşa de sufocat, încât, Doamne, fereşte, era să sucombe din pricina lui Eminescu. Fireşte, Boia citează cu generozitate din cel agresat de poet, mai mult decât din textele eminesciene: „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. (Oare de la cine lipsea „substanţa”?, n.n.). La rândul lui, poetul însuşi era ceva incert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” Admirabil autoportret… autodemitizant! Demn de „luciditatea” boiană, care continuă să ne compătimească şi să ne dea lecţii de eminescologie. Alt geniu luat ca martor din „adevărata eminescologie” este Marius Chivu, care a constatat şi el, la fel de sigur, că „elevii fug când aud de Eminescu”, fiind „urât” teribil de ei. Uită să spună de care elevi e „urât”.
Boia este la fel de entuziasmat de alt „eminescolog”, Dan Alexe, care ne dă un compătimitor ultimatum: „Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari. Dacă trăia azi, ar fi lucrat probabil la ICR, ar fi fost frustrat şi arogant.” Confuzie de persoane într-o minte „necrescută”: între Patapievici şi Eminescu! Pe Dan Alexe l-a luat gura pe dinainte, vorbind de funie în casa spânzuratului! Are dreptate Lucian Boia: „Ce să mai spunem. Am vrut democraţie, trebuie să-i suportăm şi consecinţele: cuvântul e liber!”[4] Credea, hiperlucidul nostru, că se referă la întreţinătorii „mitului Eminescu”, neştiind că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Ne arată aşa cum suntem!
Dar să revenim la mit. Obsedat de ideea că mitul e minciună, domnul Boia, „hermeneutul”, ar fi trebuit să ştie că mitul, în simbolistica lui, este o formă narativă de cunoaştere mai complexă decât raţionalismul modern demitizant, simplificator. René Girard deplângea impasul pseudoliberalismului individualist european, care, alături de marxismul defunct şi de nazism, a ajuns să fie curentul de gândire cel mai rupt de realitate din câte s-au perindat în istorie, ignorând că mitul precreştin era superior demitizării postmoderne, nefiind un simulacru. (A se vedea Violenţa şi sacrul, Prăbuşirea Satanei ş.a.). Eminescu ştia asta, răspunzându-i, avant la lettre, acuzatorului său de azi: „E păcat cum că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decât manifestaţiunea palpabilă, simţită a unei idei oarecari. Ce face d. e[x]. istoricul cu mitul? Îl lasă cum e or îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el jucării mnemotehnice pentru copii? (Exact ceea ce face un pseudoistoric precum Lucian Boia!, n.n.). Nimic mai puţin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sunt minciune şi arată cum că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e de ajuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o imiţi în zugrăveală pe hârtie – ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.”[5]
Aici e problema d-lui Boia: el se opreşte la „minciună” şi nu înţelege nimic din mit, fiind orb şi surd la ceea ce se ascunde. Altfel spus, cum a sesizat Eminescu, nu se comportă ca un adevărat istoric, ci ca un ideolog. De pildă, el nu ştie că mitul precreştin rezolvă totdeauna o criză sacrificială, rezultat al violenţei din lume. E în joc existenţa unei colectivităţi care crede, în cele din urmă, că mânia zeilor poate fi potolită prin identificarea vinovatului transformat în victimă ispăşitoare, sacralizată, divinizată, în cele din urmă. Girard a demontat întreg mecanismul ţapului ispăşitor. Criza sacrificială trece prin fazele toţi-contra-toţi şi toţi-contra-unul, pentru ca, finalmente, prin sacrificarea şi sanctificarea acelui Unu, să se reinstituie pacea şi armonia în comunitate. Nu e cazul cu Eminescu, din două pricini fundamentale: 1) Mitizarea victimei ispăşitoare este un fenomen precreştin, or, prin sacrificarea Mântuitorului s-a pus capăt istoriei victimei ispăşitoare. Biblia este cel mai complex şi mai limpede text victimar. Încă profeţii Vechiului Testament, în frunte cu Isaia, anunţă că venirea lui Emmanuel/Hristos înseamnă şi suprimarea jertfelor de animale, namivorbind de jertfele umane[6]. Raţionaliştii confundă Evanghelia cu mitul. Ei vorbesc despre mitul creştin, ceea ce constituie cea mai grosieră lectură a Bibliei. Între mituri şi Evanghelii, asemănarea nu are sens decât sesizând diferenţa fundamentală dintre ele, arată Girard. Evangheliile explică miturile, dar miturile nu pot explica Evangheliile. Fiind creştin „ridicat la puterea a 10-a”, cum se autodefineşte poetul într-un text enigmatic (fila 8 a mss. 2275 bis), Eminescu poate interpreta miturile prin Evanghelie, dar nu şi „mitograful” său contemporan, care face alergie şi în faţa creştinismului ortodox pe care-l acuză că a contribuit la crearea „mitului Eminescu”. 2) În atari condiţii istorice, este o gafă evidentă să îl plasezi pe Eminescu într-o epocă precreştină, afirmând că la sfârşitul secolului al XIX-lea românesc se putea naşte un mit. O fi fost Eminescu „paseist”, dar nici chiar aşa ca domnul Boia, care-l trimite pe poet nu în vremea lui Alexandru cel Bun, ci în aceeaşi perioadă în care s-a zămislit mitul lui Oedip! Nu a existat în România anului 1883 o dezordine socială, publică, în stare să provoace o criză sacrificială de tipul toţi-contra-toţi, pentru ca, în cele din urmă, să se transforme, prin contaminare mimetică, în aflarea ţapului ispăşitor într-un singur individ (toţi-contra-unu), iar acesta să fie Eminescu. O contrazice însuşi Lucian Boia, care caută să demonstreze că Eminescu nu însemna prea mare lucru în epocă pentru ca să fie asimilat cu o primejdie publică. Deci mitul nu se putea naşte. Şi totuşi „s-a născut”, crede Boia, iar pentru asta „istoricul” inventează o geneză agonică, treptată, cu suişuri şi coborâşuri, pe parcursul unui veac şi ceva. O aberaţie mai întinsă ca aceasta nu se poate imagina. Un mit, dacă există, nu poate fi negat, distrus prin demitizare, cum încearcă „noii eminescologi”. Mitul lui Narcis a devenit un bun cultural al umanităţii, tocmai pentru că e mit. Îl poţi uita prin incultură, ignoranţă. Dar, se pare, chiar şi Lucian Boia nu doreşte ca Eminescu să dispară în neant, ci numai pretinsul „mit”. Este o evidentă confuzie între mit şi cultul pentru o mare personalitate. Eminescu s-a impus în rândul personalităţilor emblematice din culturile naţionale, precum Dante, Shakespeare, Goethe, Hugo, Puşkin, ceea ce afirmă textual Tudor Vianu, de pildă. Aşadar, Eminescu este o realitate pe care Boia, din raţiuni obscure, o agresează cu o mână şi dă de înţeles c-o apără cu alta. Este soluţia unei tipice conştiinţe sfâşiate, ivite în urma unui traumatism sau a unui experiment în sânul căruia Boia et comp. sunt cobai ideologici, în cazul nostru. Am mai invocat experimentul unui celebru neurofiziolog, Wilder Graves Penfield (1891-1975). El a întrerupt, la un pacient, legătura neuronală dintre cele două emisfere ale creierului şi a constatat un fapt uluitor: individul a început să se agreseze cu o mână şi să se apere cu cealaltă! Victimă a unui experiment izomorf, ideologic, de astă dată, Lucian Boia îl atacă pe Eminescu în postura lui de „român absolut” (istoricul însuşi, fiind român, pe sine se agresează, sub imperiul sentimentului românesc al urii de sine, cum ar spune Luca Piţu) şi crede că-l apără pe Eminescu neromân, cosmopolit, în postura exclusivă de poet. Şmecheria aceasta e cusută cu aţă albă, fiindcă în transformă pe Eminescu într-o maladivă fiinţă schizofrenică (ceea ce unii medici au şi încercat). În realitate, Eminescu e cel întreg. Nu poţi apăra poetul distrugând gânditorul. Îi trimiţi în neant pe ambii. De fapt, asta şi face Lucian Boia, refugiindu-se în fantasmele unui raţionalism mistic.

Matrapazlâcuri anamorfotice
Şi iată cum procedează: printr-un flagrant dezbin de sine, ca în experimentul lui Penfield. Mitul de „desfăcut” ar fi Eminescu, „românul absolut” (Petre Ţuţea), „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „poetul naţional” (G. Călinescu), „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica) etc. Împotriva acestor formule (termen eminescian!) s-a dezlânţuit un adevărat război al „demitizanţilor”. Ei nu pot identifica aici decât „formule” mitologizante. Vorba poetului: în formulă numai formula pot citi ca nişte bieţi inşi aflaţi în curs de alfabetizare. Nu le dă prin minte că asemenea formule trimit la arhetipuri (C.G. Jung), la realitatea holotropică, transpersonală (Stanislav Grof), inaccesibilă gândirii leneşe, respinse de idee, cum ar zice Ion Barbu. N-au citit sau n-au înţeles nimic din Archaeus, ca singura realitate pe lume. Lucian Boia recunoaşte, totuşi, la Eminescu o „realitate”: muzica poeziei sale, îndemnat, pretinde el, de Tudor Vianu: „Să nu fie Eminescu decât un cântec, o melodie obsedantă? S-ar putea însă ca tocmai Vianu să aibă dreptate. Toată mitologia eminesciană s-a înălţat pe celebritatea dintâi, izvorâtă din muzicalitatea obsedantă a versurilor.”[7] O fi, numai că Vianu nu vorbeşte de un mit Eminescu, ci despre o realitate culturală Eminescu. Dar dacă la Vianu, la G. Călinescu, la Camil Petrescu ş.a.m.d. muzica eminesciană are consistenţă ontologică şi estetică, deopotrivă, la Boia devine sămânţa răului, vinovată de naşterea mitului Eminescu. În realitate, ar fi putut înţelege că muzica eminesciană descindea deja dintr-un arhetip: muzica lui Orfeu, care s-a întâmplat să fie şi trac. Dar Boia nu a întârziat să manifeste oroare faţă de dacismul eminescian impregnat de harfa lui Orfeu. Nu arhetipul orfic, transpersonal, până la care plonjează Eminescu este pus în balanţă, ci frica de mitul Eminescu pus pe seama primilor critici, în frunte cu Titu Maiorescu. Admite, fără să-l citeze pe G. Călinescu, că muzica eminesciană este inexplicabilă. Inexplicabilă va fi fost şi aceea a lui Orfeu. Eminescu o ştie şi îşi asumă orfic lumea, identificată de poet şi cu armonia lui Plato sau a pitagoreicilor. Literatura fiind fiica mitologiei (Eliade), era firesc ca transferul orfic să se producă şi asupra imaginarului eminescian. Sonetele către Orfeu ale lui Rainer Maria Rilke, ca să dau un exemplu, întră în acest transfer mitic prezent şi-n imaginea Orfeului eminescian din Memento mori şi din alte texte. Dar un transfer mitic nu înseamnă şi crearea unui nou mit, ci e o variaţiune pe aceeaşi temă. Orfismul eminescian intră în sfera valorilor, nu a mitologiei, înţeleasă de Boia ca  mitizare confundabilă cu „mistificarea”, cu minciuna. Ca să-şi uşureze misiunea, Boia apelează la clişee şi „matrapazlâcuri” (vorba lui Eugen Ionescu) de felul celor emise de un Ioan S. Ordeanu, între 1914-1933, cel care vedea peste tot în opera lui Eminescu simboluri ale României[8]. Printr-un joc sofistic, el transferă clişeele de tip Ordeanu asupra întregii eminescologii. Să-i urmărim efortul descriptiv al „genezei” şi multiplicării „mitului” Eminescu, totul împănat cu locuri comune pe care, cel mai adesea, le prezintă ca „descoperiri” proprii, mimând superioritatea absolută faţă de tot ce s-a „scornit” pe marginea valorilor eminesciene. Premisa lui e să combată toate „prejudecăţile”: „Vor spune cei pătrunşi de superioritatea absolută a poetului că în cazul lui nu de mit este vorba, ci de purul adevăr. Cu alte cuvinte, Eminescu e într-adevăr chiar atât de mare pe cât îl arată mitul.”[9] Nu, nu este, ne asigură Boia, reducând eminescianismul la cercul strâmt al raţionalismului său. Măreţia lui Eminescu a fost afirmată, înţeleasă de la sine, nu şi dovedită, crede demitizantul. Boia reia toate atacurile perindate în mai bine de un secol spre a „dovedi” că poetul a fost „mitizat”. „Hermeneutul” nu-şi dă seama că repunerea pe tapet a ostilităţilor faţă de Eminescu atestă limpede inexistenţa condiţiei mitice care presupune unanimitatea unei comunităţi faţă de cel sacralizat. Sacralizarea unei persoane, în timpurile moderne, nu mai e posibilă nici măcar în dictaturi, unde se nasc opoziţii, disidenţe. Întreţinerea unui cult al personalităţii n-ar supravieţui morţii sau înlăturării dictatorilor. Repet, Boia confundă planurile, şi nu în mod inocent, între mit şi cultul personalităţii. Dovadă că asimilează „mitul Eminescu” cu apologia deşănţată a lui Nicolae Ceauşescu. Controversele din jurul lui Eminescu, începute din timpul vieţii, neîncheiate nici astăzi, arată limpede că nu e vorba de mit, ci de o personalitate puternică, vie, un geniu în stare să genereze metamorfoze profunde în paradigma unei culturi. Asta nu le dă pace lui Boia şi comilitonilor. Coşmar de peste un secol.
Fireşte, „desfacerea mitului” trebuia să înceapă cu limba română. Între primii contestatari, inşi precum Aron Densusianu, Anghel Demetriescu, Gr. Gellianu, Alexandru Grama i-au reproşat lui Eminescu necunoaşterea limbii române, abaterile grave de la norme. Adevărul fiind prea izbitor împotriva acestora, Boia admite că „Din apriga încleştare cu limba română, poetul a ieşit în cele din urmă învingător.”[10] Eroare gravă: Eminescu nu s-a „încleştat” niciodată cu limba română, ci i s-a supus ca nimeni altul, căutând-o peste tot, în vorbirea poporului, în folclor, în opera înaintaşilor. E o biruinţă în supunere în faţa geniului limbii române. Boia nu ştie de afirmaţia capitală a poetului: nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, formulare asociată cu: nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul este stăpânul nostru. Aşadar, nu e vorba de nici un război al lui Eminescu nici cu limba română, nici cu adevărul, ci cu neorânduiala din limbă şi cu neorânduiala produsă de minciună: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă, ş-a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte.”[11] E doar una dintre multele afirmaţii despre adevăr la Eminescu. Altfel spus, adevărul trebuie căutat peste tot, şi în mit, şi în poveste, căci în ele stă ascuns archaeus, singura realitate pe lume. Dar treaba asta e prea complicată pentru raţionalismul reducţionist al d-lui Boia.
„Hermeneutul” nostru trece însă peste toate şi vrea să ne lumineze: „Cum de s-a petrecut transfigurarea?” Adică trecerea în mit. Bănuieşte că e la mijloc o „emoţie împărtăşită”, trăită de cititorii poetului în faţa muzicalităţii versurilor, muzica fiind pe înţelesul oricui, ca şi versurile eminesciene, simple, la mintea cocoşului. Texte precum La Steaua (sic!) şi Luceafărul sunt de-a dreptul didactice, pe înţelesul tuturor. Ba, în simplismul său, poetul a mai ţinut să dea explicaţii despre înţelesul poemului într-o cunoscută notă pe fila 56 a mss. 2275. Un critic s-a străduit, totuşi, să-l facă pe Eminescu să pară mai complicat, văzând în el un poet dificil. E vorba de Vladimir Streinu. Nicicum, Eminescu, în realitate, nu trece de suprafaţa lucrurilor, e mai „profund” doar în „ipotezele exegeţilor decât în intenţiile poetului”[12]. Astfel, miile de pagini care s-au scris despre Luceafărul, dar nu numai, sunt neantizate dintr-o singură măiastră lovitură, ca semne ale nebuniei mitologice a eminescologilor. O nebunie generală a culturii româneşti! Cum de s-a ajuns să se spună bazaconia că Luceafărul este „poemul «suprem»”? se întreabă uluit Lucian Boia, când bietul text „are un înţeles cât se poate de explicit (în ciuda exegeţilor care au încercat să-l mai complice). Cititorul poate pricepe fără dificultate ceea ce poetul a ţinut să precizeze”[13]. Se putea altfel? Făcătură mitologică!
Poezia de dragoste? Şi aceasta facilă, simplă versificaţie, romanţă, gen minor care nu poate evita „căderea uneori în banal, şi nici o anume «dulcegărie»”[14]. Exemplul edificator este Pe lângă plopii fără soţ (sic!), „cea mai cunoscută şi în egală măsură cea mai rea şi cea mai bună compoziţie de acest gen. Strofa care urmează reprezintă probabil nivelul cel mai de jos din întreaga operă a lui Eminescu”. (Boia citează prost, nerespectând dispunerea versurilor de către poet, nu cunoaşte titlurile multor poeme şi este un precar mânuitor al folosirii virgulei în propriile texte!). Nu are nicio bănuială că versul cu care începe strofa vizată: „O oră să fi fost amici,” e, de fapt, în voinţa auctorială, O oară…, iar dacă ar mai avea şi obiceiul lecturării eminescologilor, ar fi aflat de la N. Georgescu cam ce-ar fi vrut să spună Eminescu prin oară, altceva decât oră. Luceafărul este redus de „exeget” tot la condiţia unui op de prost gust a unei romanţe, ceva mai complicată, care „nu e departe de cea a «plopilor fără soţ»”, iar asta trece în ochii stupizi ai cititorului mortificat în mit drept „elaborarea eminesciană desăvârşită.”[15] Recunoaşte şi el, preluând alte poncife ale unor critici, că Eminescu era un „perfecţionist”, dar numai în raport cu forma, ceea ce l-ar fi împiedicat să fie atent la noutăţile artei poetice din plan european şi autohton. De aceea, a rămas un nefericit conservator şi-ntr-ale poeticii, mergând spre simplificare şi refuzând revoluţionarea domeniului, în consecinţă nedându-i prin minte să arunce peste bord învechitele reguli ale prozodiei şi versificaţiei[16]. Ignorant în materie de formă poetică, Boia desparte, vetust, formă şi fond, neavând curiozitatea să discearnă cam ce-a vrut Eminescu să spună în texte de felul celui următor: „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea.”[17]
Ca să scurtăm lucrurile, asta e părerea d-lui Boia în materie de poezie eminesciană, simplismul ei fiind singurul argument în geneza mitului. Numai că exegeţii poetului nu s-au mulţumit cu atât, ei au o posibilitate neaşteptată de mitizare şi-n în ziaristica lui Eminescu. Mai mult, în accidentul biografic de la 28 iunie 1883 au descoperit o adevărată mană picată din cer, adăugând vrăjirii muzicale de romanţă alte dimensiuni ale mitologiei secolului al XIX-lea: „geniu nebun”, „geniu neînţeles”, „poet blestemat”, tânăr rătăcind  „ca un «mort viu»” printre contemporani: „Tinereţea, ca şi nebunia, e parte integrantă (şi puternic valorizabilă) a mitului său.”[18] Sigur că ne putem exercita în voie maliţia şi „superioritatea” faţă de mentalităţile de şcoală romantică sau simbolistă din secolul al XIX-lea. E posibil ca în ochii primilor cititori ai ediţiei princeps, din 1883-1884, să fi primat cele zise de d-l Boia (o spun şi eu cu mult mai argumentat şi detaliat), dar a afirma că nu valoarea volumului de Poesii a contat, ci ingrediente ca nebunia, sifilisul terţiar şi epigrama lui Alexandru Macedonski au fost decisive în ochii unui Titu Maiorescu, bunăoară, care pune temelie prestigiului poetic eminescian prin studiul din 1889, e mai mult decât o mistificare. Pe d-l Boia nu-l interesează decât că analiza maioresciană e piesă „la mitologia eminesciană”: „Nu Maiorescu a creat mitul Eminescu, dar contribuţia lui la cristalizarea acestuia nu e deloc neglijabilă. Vorbele criticului aveau greutate: devenise îndrumătorul recunoscut al vieţii culturale româneşti.”[19] Asta susţinea şi autorul studiului blăjean din 1891: „n-a fost nici geniu, şi nici barem poet. Ci o ceată de oameni, din alte motive, a sedus publicul nostru cu cultul lui Eminescu în un mod, care nu se va putea nicicând scuza. (...) De la 1883 încoace, cultul lui Eminescu îşi serbează prin publicul nostru toate orgiile sale”[20]. Cum se vede, Grama (neştiind ce va urma) extindea crearea mitului eminescian la toată Junimea, iar Boia îl completează acoperind întreaga eminescologie a următorului veac. Numai că Grama, canonic fiind, ştia că nu poate fi vorba de mit, în cazul Eminescu, ci de un cult! Exact ceea ce Boia nu pricepe!
Proprio motu, Boia nu depăşeşte cu nimic inepţiile lui Grama, preluându-le, pur şi simplu, în haine actualizate, dar sub masca perfidă a „preţuirii” poetului. Am abordat pe larg tentaţiile spre mistificare a bolii lui Eminescu în capitolul Mistica „nebuniei” din cartea mea Eminescu în captivitatea „nebuniei” (Chişinău, 2011, Iaşi, 2013), reluat şi dezvoltat în eseul „Simptomuri” carteziene în „nebunia” lui Eminescu din vol. Eminescu „incorect politic” (2014). D-l Boia nu face decât să calce pe aceleaşi cărări rătăcite, subliniate de mine, pretinzând că „demitizează”. El preia necritic şi prejudecăţile asupra ediţiei princeps, ocultând sau necunoscând progresele făcute în atare privinţă prin cercetările lui N. Georgescu şi Dan Toma Dulciu. Crede că structura volumului aparţine exclusiv lui Maiorescu, iar respingerea exemplarului oferit de critic la sfârşitul anului 1883 nu-i altceva decât simptom de nebunie, ignorând că în acel moment Eminescu îşi revenise, dat fiind că medicii de la Ober Döbling sistaseră nefastul tratament cu mercur început în sanatoriul doctorului Şuţu.
Vrăjiţi de muzica versurilor, continuă d-l Boia, mitul a fost acceptat şi de adversarii politici ai poetului: „mitul dintâi este al poetului, şi nicidecum al ideologului. Ca poet, îl pot îmbrăţişa şi adversarii ideologici”[21], precum socialiştii sau liberalii. Aici ne ciocnim de o noutate spectaculoasă, ca semn al „creativităţii” boianiene: Eminescu nu a generat doar un mit, cel al poetului de geniu, ci, în timp, multe alte mituri, ba chiar şi contramituri de felul celui călinescian, la „divinul critic” coexistând, paradoxal, şi celelalte mituri. Cert e că, prin mitul dintâi, cel al poetului, românii îşi satisfac toate frustrările istorice. Megalomania lor inventează universalismul poeziei eminesciene: „Prin el, românii ajung egalii celor mai mari, intră în universalitate. Mitul Eminescu este şi o construcţie, într-un fel necesară, izvorâtă din complexele culturii româneşti.”[22] În realitate, nefiind traductibil, nu numai că a fost şi a rămas necunoscut în lume, dar şi în vremea lui a fost puţin citit nu numai ca poet, dar şi ca jurnalist, ne asigură Lucian Boia, denaturând nişte citate din Caragiale, rupte din context. Îl contrazic multe cercetări, atât pentru teritoriile româneşti (la moartea poetului, sunt ecouri de regret peste tot, dar şi în străinătate), iar difuziunea europeană a început încă din timpul vieţii. Noutăţi, în atare privinţă, aduc Dan Toma Dulciu şi Dumitru Copilu-Copilin. Poezia lui Eminescu a marcat şi scriitori importanţi din Bulgaria (Hristo Botev) şi Slovacia (Ivan Krasko) etc. Oare este puţin lucru că întreaga operă a lui Emil Cioran, valoare europeană recunoscută, se trage direct din Rugăciunea unui dac, după mărturia expresă a autorului? Uimitor, dar din pricina alergiei faţă de Eminescu, Boia îl urăşte şi pe Cioran, numindu-l „falsul cinic”[23], demn de a fi pus lângă Ceauşescu.
Revenind, chiar şi poezia a creat mai multe „mituri”. Maiorescu poartă şi aici vina, căci în 1902 a cedat Academiei lada cu manuscrise, încât Iorga nu a întârziat să exclame: Un nou Eminescu apăru. Maşina românească de fabricat mituri s-ar fi pus din nou pe treabă, descoperind „Nu doar un Eminescu «îmbogăţit», ci un Eminescu diferit, chiar cu totul diferit, pur şi simplu opus primului Eminescu. S-a petrecut[,] în consecinţă[,] o reelaborare radicală a mitului.”[24]
Faţă de autorul de „romanţe” din ediţia princeps, se iveşte naţionalistul, care debordează în Mureşanu, în Memento mori, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, în alte texte, culminând cu deja cunoscuta Doină, „de-a dreptul naţionalistă şi xenofobă”, încât se creează un nou mit: „marele profet al naţiunii române”[25]. Dacă în ediţia Maiorescu predominau temele universale, postumele ar avea păcatul că sunt prea „româneşti”[26]. Ba Eminescu ameninţa cu crearea unui corpus de drame naţionale (un dodecameron dramatic), pe care, din fericire, n-a mai apucat să-l scrie, lăsând doar fragmente. Cât priveşte „xenofobia”, zadarnic s-a străduit, de exemplu, acad. Ioan-Aurel Pop, istoric profesionist şi nu improvizat în ideolog, să-l lămurească pe acest ultim amator de etichete, cum stau lucrurile[27]. (Boia crede că Eminescu a scris o poezie „xenofobă”, „complet irecuperabilă”[28], Doina, pe când titlul adevărat e Doină!). Nu şi nu: mitomanii o ţin una şi bună, incapabili să iasă din cercul lor strâmt, unde se simt zei fericiţi, infailibili. Improvizaţii îi acuză pe eminescologi că au creat un multiplu mit Eminescu. De fapt, autorii pretinsului „mit” sunt chiar adversarii „naturali” sau cei atinşi, ca români resentimentari, de sentimentul urii de sine, boală grea şi incurabilă, se vede treabă. Dar mai mult de atât, nu numai că sunt obsedaţi de „mitul Eminescu”, dar au creat, pe lângă acesta, multe alte „mituri” prin tot atâtea etichetări şi păcate descoperite poetului: mitul xenofobiei, al antisemitismului, al pesimismului, al reacţionarului, al paseistului, al antidemocratului, al antieuropeanului, al ateului, al protolegionarului etc., tot atâtea minciuni învăluite în maladia numită de Maiorescu beţie de cuvinte. Ei concurează, astfel, pe toţi lăudătorii naivi sau ideologici ai poetului şi gânditorului Eminescu, nefiind decât reversul feţei acestora. Dar dacă la primii predomină naivitatea sentimentală, la ceilalţi înfloreşte mistificarea ideologică. Sau de-a dreptul spus, minciuna. Să luăm doar două exemple. 1) Zice, biruitor, d-l Boia: „Eminescu se opune hotărât acordării de drepturi politice populaţiei evreieşti.”[29] Tipică afirmaţie de lăutărist (v. Constantin Noica, Despre lăutărism, Editura Humanitas, 2007), specifică celor care cântă după ureche, după auzite, iar nu după text. Dacă l-ar fi citit pe Eminescu, ar fi aflat că, din contră, poetul a fost unul dintre cei care a avut o poziţie justă în contextul revizuirii art. 7 din Constituţie: „Ştim prea bine că art. 7 al Constituţiei cuprinde o piedică absolută şi că mulţi izraeliţi, din cei care ar fi meritat drepturi, au fost loviţi de acel articol.”[30] În consecinţă, ziaristul propunea elaborarea unor legi care „să dea posibilitatea de a se şterge rânduri-rânduri şi inegalitatea aceasta”, adăugând: „Dacă izraeliţii se simt într-adevăr fii ai României şi sunt devotaţi ei, dacă ţara noastră e singura lor patrie, dacă toate sentimentele lor sunt legate de acest pământ sfânt pentru ei ca şi pentru noi pentru că acoperă osemintele părinţilor lor, daca îşi iubesc patria ca şi ceilalţi, dacă inima lor se întristează când ea se află în nevoi, dacă toate acestea sunt, precum şi noi suntem şi noi bucuroşi a crede că sunt, atuncea: Hic Rhodus, hic salta!”[31]
Dar nu, Lucian Boia ţine morţiş să-l vadă pe Eminescu „protolegionar” (etichetă pusă de I. Negoiţescu, într-un moment de rătăcire political correctness), prin care poetul ar trebui să intre sub incidenţa Legii 217/2015, spre a i se nega aura de model public, negare ce ar aduce cu sine, ca în cazurile deja ştiute (Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia ş.a.) eliminarea statuilor, a numirii străzilor etc. din spaţiile publice. Ce colosală izbândă istorică ar însemna dărâmarea sutelor de statui[32] eminesciene atât din ţară, cât şi din întreaga lume! În schimb, să rămână, graţie generozităţii d-lui Boia şi a comilitonilor, doar poetul romantic şi romanţios, unul istoricizat precum toţi ceilalţi scriitori.
Distrugerea mitului Eminescu are vreo altă semnificaţie?
De aici, spaima d-lui Boia faţă de formule precum cea a lui Petre Ţuţea, Eminescu, românul absolut, neînţelegând că filosoful trimite la arhetip, la arheului românilor, despre care poetul însuşi a vorbit în cele două articole dedicate basmului popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De aici frisoanele în faţa afirmaţiei lui A.D. Xenopol că Eminescu „va stăpâni toate veacurile cât se va mai vorbi pe pământ limba românească.”
2) Cel de al doilea exemplu de lăutărism se referă la aprecierea atitudinii lui Eminescu faţă de Războiul de Independenţă. D-l Boia încurcă borcanele de la bun început. El crede că volumul din seria Opere interzis spre difuzare de către Nicolae Ceauşescu, la presiunile rabinului Moses Rosen, este IX, nu X. În realitate, Opere, IX s-a tipărit şi s-a difuzat în 1979. Volumul X a fost amânat până în 1989, editorii, în frunte cu D. Vatamaniuc, sperând să poată fi difuzat cu ocazia centenarului morţii, ceea ce nu s-a întâmplat, la decizia tocmai a „beneficiarului mitului Eminescu”, care ar fi fost Nicolae Ceauşescu, în mistificările d-lui Boia. Masivul volum X (736 p. format academic) cuprinde începuturile publicisticii eminesciene la ziarul „Timpul”, din 1877-1878, exact cea consacrată Războiului de Independenţă, dar şi din anii 1879-1880. De cel mai mare interes sunt articolele prilejuite de Războiul de Independenţă, în centrul căruia Eminescu pune problema Basarabiei, drept „cestiune de existenţă pentru poporul român”. Fireşte însă, nu şi pentru judecătorul lui de astăzi. Foarte probabil, lipsa apetitului pentru lectura publicisticii eminesciene îl determină pe Lucian Boia să evalueze atitudinea jurnalistului prin ochii lui Constantin Banu, cel care, în 1927, îi reproşa lui Eminescu faptul că a neglijat semnificativ evenimentele Războiului de Independenţă, jurnalistul de la „Timpul” considerându-le inutile în contextul istoric. „Banu avea[,]în fond[,] dreptate”[33], decide Boia, nepricepând profunzimea atitudinii eminesciene, subliniată de un istoric de profesie precum Nicolae Iorga. Eminescu nu numai că nu a neglijat evenimentele, dar este şi cel mai important observator şi evaluator al lor. O dovedesc cele peste cinci sute de articole, studii, note dedicate Războiului de Independenţă şi Basarabiei. Păcat numai că atât Banu, cât şi Boia nu le-au observat!
„Obsedantul deceniu”
Sintagma nu se referă la aceea, devenită celebră, emisă de Marin Preda, numind anii 1950-1960, chit că e un deceniu de… 11 ani. Lucian Boia îl transbordează în interbelic: 1930-1940. Astfel, „obsedantul deceniu” al proletcultismului devine „obsedantul deceniu” al mitului Eminescu ajuns pe culme. De aceea, d-l Boia îl dublează în capitolele VII şi VIII: Deceniul Eminescu, recte Deceniul Călinescu, un deceniu în două ape, de coşmar, precum potopul din timpul lui Noe, salvatorul treaz al speciei culturale fiind, desigur, acelaşi domn Boia. Depinde unde pui corect accentul în limba română. A boi, în limba română, înseamnă şi a falsifica, a denatura ceea ce-i natural, adevărat. Citim în orice dicţionar explicativ: a boi = a înşela, a păcăli: bine l-am boit! zice un personaj al lui Ion Creangă. Limba niciodată nu minte, cu atât mai mult când este vorba de cromatonime.
D-l Boia regretă dramatic că, după Grama şi primii detractori, până la E. Lovinescu, nimeni n-a mai încercat să se opună mitizării lui Eminescu. La început, l-a atacat, ca şi Ştefan Zeletin, pentru reacţionarismul gândirii, ca antiliberal. Lăsăm la o parte că şi pretinsul „antiliberalism” eminescian este relativ, poetul vizând pe radicalii „roşii” (specia C.A. Rosetti), iar nu liberali feriţi de boiaua roşie, ca Mihail Kogălniceanu. Textele o atestă, dar asta nu contează în ochii d-lui Boia. Nu mai vorbim de „ruşinoasa” etichetă de „reacţionar”, mult vânturată în celălalt „obsedant deceniu” (de la Ion Vitner la Mihai Novicov şi Ovid S. Crohmălniceanu). Eminescu a explicat cum stă treaba cu „reacţionarismul” său (a reacţiona întru însănătoşirea unui corp grav ameninţat de maladie à la mort, vorba lui Kierkegaard), iar gânditori postmoderni şi transmoderni precum Virgil Nemoianu, Jean-François Revel, Antoine Compagnon ş.a. vorbesc de şansa de a fi reacţionar, ca Dante, Shakespeare, Cervantes sau Montaigne. Şi Eminescu, de adăugat[34]. Maniacii caţavencieni ai progresului cu orice preţ nu vor putea înţelege astfel de observaţii: „Progresul deplin, nestânjenit şi linear reprezintă drumul cel mai scurt spre stagnare şi moarte. Această tendinţă este împiedecată, întârziată şi, de fapt, contracarată de reacţia (s.n.) unor gesturi creatoare.”[35] Exact ce spune şi Eminescu.
Să revenim însă la E. Lovinescu. La început, acesta l-a contestat pe Eminescu nu doar ca jurnalist, prevăzând că, alături de Caragiale, şi autorul Luceafărului se va învechi. Revizuindu-se critic însă, Lovinescu şi-a menţinut scepticismul în legătură cu viitorul dramaturgului, în schimb nu şi-n ce-l priveşte pe Eminescu: „Până şi Lovinescu se aliază la opinia generală”[36], zice cu mâhnire Boia, ba, de necrezut, îl aşază pe român alături de Dante: „Prea repede a cedat Lovinescu!” se indignează istoricul justiţiar, observând cât de amarnic s-a înşelat criticul: „Astăzi, ar fi putut constata deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene.”[37] Hotătât lucru: Lucian Boia are orbul găinilor! Realitatea arată că, după 1989, au apărut şi apar, în fiecare an, câteva cărţi şi sute de articole şi studii închinate geniului eminescian. Ceea ce arată exact contrariul unei „erodări”. Anul trecut până şi Lucian Boia nu s-a putut abţine, publicând o carte despre Eminescu! Ba, această cărţulie mai are şi onoarea de a fi comentată. Pasămite, comparându-l cu Dante, cum va face şi Tudor Vianu, Lovinescu dădea apă la moară lui Nicolae Iorga, cel cu formula odioasă „expresia integrală a sufletului românesc”: „În această formulare nu mai apărea vreo distincţie de epocă sau de generaţie; totul se prindea în absolut.”[38] Cu astfel de situări, în deceniul 1930-1940, prelungit până în 1944 (sic!), „A fost un salt, considerabil, în mitologia eminesciană.”[39] Culmea, marilor critici interbelici (Lovinescu, Streinu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, D. Caracostea) li s-au alăturat şi tinerii din gruparea Criterion, îmboldiţi de magistrul lor Nae Ionescu: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a. Cu aceşti primejdioşi „mitomani”, „Eminescu intră în absolut, ca o expresie nu doar a unei epoci sau a unei ideologii, ci a spiritului românesc din totdeauna.”[40]
Ca şi Engels, creatorul legendei negre a românilor, d-l Boia neagă existenţa românilor ca naţiune europeană normală (el a şi scris o carte cu titlul De ce România e altfel?, în două versiuni, 2012, 2013). Cartea aceasta este pusă integral în slujba „demitizării” întregii istorii româneşti, fiind echivalentul celei comentate aici şi care m-a şi determinat să-l numesc pe autor „un Roller al eminescologiei”. Altminteri, în De ce România e altfel?, d-l Boia recunoaşte, indirect, că este un discipol rollerian, reactualizând teza celebră a acestuia că românii sunt o naţiune preponderent „slavă”[41], teză îmbrăţişată cu sârg ideologic de către doctrinarii moldovenismului din Basarabia. Anormanlitatea ar veni de acolo că România nu s-a născut după un proiect cartezian de ţară, ci s-a fundat doar mitic, pe un sentiment, ca şi mitul Eminescu: naţionalismul fanatic: „În lipsa fermentului naţional, România n-ar fi existat: ţara aceasta a fost materializarea unei credinţe.”[42] Mai mult de atât: România s-a clădit pe xenofobie, pe „ura” împotriva minorităţilor care au venit să-i civilizeze pe opincari şi mămăligari: „Prea mulţi «minoritari» în oraşele României, prea mulţi «minoritari» – într-un fel de-a dreptul «majoritari» – în diversele sectoare ale economiei româneşti. şi, peste toate, o umbră de nelinişte: va rezista România fracturilor din interior şi ameninţărilor din afară?”[43]
Problema relaţiei dintre majoritari şi minoritari (dintre autohtoni şi periferici, în limbajul filosofiei istoriei şi civilizaţiei, la Neagu Djuvara[44]) este una reală, centrală în istoria civilizaţiilor. Degeaba încearcă Boia s-o arunce în spatele românilor, ca pe o vină supremă, ca oprimatori ai minorităţilor, când lucrurile stau cu totul altfel. Am tratat pe larg subiectul în cartea mea A doua schimbare la faţă (2008, 2013), dar d-l Boia nu citeşte, o ţine morţiş cu parti-pris-urile sale. Ar fi aflat, de pildă, că Eminescu, nefiind xenofob, a înţeles relaţia naturală, profundă dintre autohtoni şi periferici, soluţia lui fiind cea a antitezelor în armonie, preluând conceptul de la Heliade: Echilibrul între antiteze. Este aceeaşi soluţie ca la Neagu Djuvara, chiar dacă acesta nu vrea să ştie că a mers pe urmele lui Eminescu. Fireşte, Lucian Boia nu cunoaşte, nici nu vrea să ştie. El nu iese din obsesia naţionalismului românesc, intolerant, nedrept, criminal. Poate că politicienii români (incluşi de Eminescu în ceea ce a numit „pătura superpusă”) nu s-au priceput totdeauna să armonizeze relaţiile dintre autohtoni şi minoritari, dar nu există o dominantă a dezechilibrului în defavoarea celor din urmă. Boia însuşi observă, fără să vrea, că, adesea, minoritarii s-au comportat ca „majoritari”, susţinuţi de imperiile vecine. În Ardeal, nu s-au comportat minoritarii ca „majoritari” oprimatori, sute de ani? În Basarabia, în Bucovina nordică, nu s-au comportat minoritarii (şi încă se mai comportă, până la pragul nimicirii autohtonilor)? Eminescu a explicat fenomenul răsturnării raportului dintre autohtoni şi periferici prin teoria golului etnic, cunoscută bine încă de Dimitrie Bolintineanu şi de Jules Michelet. Dar Boia nu vede, nu aude, nu citeşte, somnolând în mitomanie. „Vinovăţia” românilor nici nu se putea să nu fie extinsă la Biserica Ortodoxă Română, şi ea întreţinătoare a mitului Eminescu, a tradiţionalismului etc. Ba, mulţi prelaţi s-au erijat în eminescologi, precum Miron Cristea, Bartolomeu Anania, părintele Constantin Galeriu ş.a. E deranjat, bunăoară, şi de faptul că Patriarhul Daniel a susţinut, la o sesiune academică, o comunicare despre patriotismul şi universalismul lui Eminescu[45], în loc să se preocupe de ceea ce credea poetul despre religie, dacă nu cumva o fi fost chiar… ateu.
Pe de altă parte, Eminescu trebuie pus acolo unde îi este locul, opus Europei civilizate: „Naţionalismul «etnicist» şi puternic mitologizat al perioadei îşi află figura simbolică supremă în Mihai Eminescu, după cum, invers, Titu Maiorescu continuă să ilustreze raţionalismul şi evoluţionismul de tip vest-european.”[46] Dacă lucrurile ar sta cum le prezintă sinistra farsă boiană, ar mai fi pus Maiorescu vreo cărămidă la soclul lui Eminescu? Criticul, dimpotrivă, a preţuit tocmai europenismul impersonal, atotcuprinzător al personalităţii eminesciene, ştiind prea bine că poetul milita nu pentru un îngust naţionalism „etnicist”, ci pentru un naţionalism în marginile adevărului, formulă lansată chiar de Maiorescu, lăudată de Eminescu. Mai mult, prin vocea lui Toma Nor, poetul îmbrăţişează cosmopolitismul (prefigurator al globalismului), dar care se armonizează cu fiinţa popoarelor: „cosmopolit sunt şi eu; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de esplicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean.”[47]
Semnificativă şi neputincioasă mirarea lui Boia că nu doar Lovinescu s-a lăsat ademenit de Eminescu, ci şi un Eugen Ionescu. Acesta îi făcuse praf, în Nu, pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe Camil Petrescu ş.a., dar n-a avut curaj să se lege de Eminescu, motivând că nu vrea să comită „matrapazlâcuri optice”. Şi nu avea dreptate? Boia însă a pariat tocmai pe astfel de matrapazlâcuri optice, cunoscute în arta barocă drept anamorfoze.
Dar cel care a dat amploare absolută mitului Eminescu nu putea fi decât G. Călinescu, singurul critic român care a avut geniu. Cu atât mai grav, deduce Lucian Boia: „Marele şantier Eminescu abia acum avea să se deschidă. Acum se conturează «eminescologia» ca un câmp de cercetare specific, s-ar spune o «ştiinţă» de sine stătătoare.”[48] Necruţător, eminescologul nostru pune între ghilimele cele două cuvinte, sugerând că e vorba de o pseudoştiinţă, ceea ce poate fi valabil şi pentru cărţulia domniei sale. Culmea, spre această nouă „ştiinţă” a îndemnat şi un critic serios precum Pompiliu Constantinescu, somând mediul universitar să creeze o „catedră Eminescu”. De s-ar fi înfăptuit asta, poetul s-ar fi pomenit „într-o splendidă izolare, în raport cu toţi ceilalţi scriitori, rămaşi de-a valma, sub patronajul Catedrei de istoria literaturii române.” Comedia se amplifică. Dau năvală în „ştiinţa eminescologiei” mai toţi criticii, încât „mitul Eminescu” se intersectează cu legenda călinesciană, care ameninţa să se transforme şi aceasta în mit dacă nu venea eliberatoarea zi de 23 august 1944. Totuşi, a rămas ceva: imaginea strălucitoare a „divinului critic”, în numirea lui Eugen Barbu, întărită de Nicolae Manolescu, cel care şi el vedea în autorul lui Ioanide „singurul nostru critic literar care a avut geniu”: „Se simte din aceste cuvinte că până şi cel mai renumit critic literar de astăzi rămâne încă sub vraja magistrului.”[49] Noroc că s-a smuls, cel puţin, de sub vraja Eminescului, în faţa căruia Călinescu a capotat, începând chiar cu Viaţa lui Mihai Eminescu, „piesă mitologică, de aşezat, la loc de cinste, în colecţia mitologiilor eminesciene”, cum, pe bună dreptate, consideră Boia, aprecia Ioana Bot.
Vraja mitologică începe cu originea etnică a lui Eminescu. În chip fantezist, Călinescu l-ar considera pe Eminescu român, şi încă „român verde”, pe când, în „realitatea” d-lui Boia, protagonistul mitului este rutean sau orice altceva, nu însă român, cum l-a vrut, abuziv, „divinul critic” pentru ca minciuna mitică să convingă pe xenofobii de români. În imaginarul boian, faptul ar fi un argument forte pentru „desfacerea” mitului: românii să nu se mai iluzioneze cu românismul eminescian: e fals! D-l Boia ar fi trebuit, totuşi, să citească şi cartea foarte documentată a lui Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu, vol. 1, Originile (1989). Ar fi putut observa că transformarea lui Eminescu în rutean, armean, rus, turc etc. e curată mistificare. Pe de altă parte, statutul etnic şi spiritual de român a fost lămurit chiar de poet, care pune capăt şi controversei asupra a ceea ce sunt românii: nici daci, nici latini, nici slavi, nici moldoveni: Suntem români şi punctum. Dar nu, totul i se pare d-lui Boia „mitologie” în viaţa lui Eminescu, de la stabilirea originii până la sifilisul terţiar de care eminescologii şi medicii s-au străduit să-l absolve. Oricum ai da-o, tot mit e: Călinescu a optat pentru sifilis dobândit pentru a nu ieşi din calificativul „român verde”, adică sănătos de la natură. Dar tot mitologie devine şi opinia grupului de medici adunaţi de Academia Română la un simpozion naţional care au stabilit că poetul n-a suferit de sifilis, ci de o maladie bipolară (psihoză maniaco-depresivă), agravată iatrogenic din clipa internării la sanatoriul Şuţu, prin tratamentul fatal cu mercur[50]. Şi asta pentru că, în pofida mizeriei lui umane, odată „Ieşit din viaţă, poetul capătă dimensiuni cosmice, devine veşnic precum Hyperion.”[51] Maliţia „raţionalistului” se arată inepuizabilă sau se transformă în pamflet, acuzându-l pe Călinescu de lipsă de scrupule: „Călinescu nu are scrupule de nici un fel. Odată cu el, veşnicia lui Eminescu nu mai pretinde demonstraţie, se înţelege de la sine.”[52] Ce mai contează miile de pagini scrise despre Eminescu! Călinescu rămâne primul dintre „mitomani”. La acest rang îl ridică şi G. Ibrăileanu care considera Viaţa lui Mihai Eminescu drept „monumentul cel mai impunător ce s-a ridicat până astăzi lui Eminescu.” Se-nţelege că marea veneraţie călinesciană a culminat în Istorie… („o carte fetiş”), prin nechibzuita sintagmă poet naţional, care, în mintea d-lui Boia şi a confraţilor, i-ar exclude pe ceilalţi scriitori de la atributul naţional. Prin Călinescu, sintagma „capătă autoritate deplină, ca o pecete definitivă.”[53] Boia a avut însă norocul să apuce vremea spulberării în cele patru vânturi a nefericitei formule călinesciene.

Promisiunea uitată
Singurul regim politic care, vorba lui Alexandru Grama, a promis eliberarea României nu numai de regimul culturii burgheze şi naţionaliste, dar, în primul rând, de sub jugul ruşinos al lui Eminescu, a fost cel adus de eliberatorii sovietici, la 23 august 1944. Ei au avut curajul să-l scoată pe Eminescu din librării şi din biblioteci, eliminând, în primul rând, fetişul sintagmei „poet naţional”. Venise marea promisiune a „desfacerii” mitului. Poetul plătea şi pentru jignirile aduse muscalilor de-a călare (Doină), care, de la 1700 s-au tot străduit să ne „elibereze”, mai întâi – Basarabia, apoi, în sfârşit, toată ţara. Venise vremea istoricului Mihail Roller, care se va reîntrupa, atât ca istoric, cât şi ca eminescolog, în Lucian Boia. Pentru prima oară Eminescu primea o lovitură aproape mortală, împlinind visul de mai târziu al d-lui Boia ca poetul să fie redus straşnic la dimensiunile unui liric obişnuit, în orice caz, cam de nivelul lui Th. Neculuţă, care oricum avea mai multă poezie proletară decât Eminescu, cel care nu se putea prezenta în mijlocul noii corectitudini politice decât cu discursul Proletarului şi cu Viaţa. Din păcate, trezia (vorba lui Dan Alexe, cel cu creşteţi, fraţilor, treziţi-vă) n-a ţinut mult. Oricât de „colaboraţionist” s-ar fi dovedit G. Călinescu, el nu-şi putea scoate din minte mitul Eminescu la care trudise atâta. Astfel, chiar drastic cenzurat de profeţii internaţionalişti, se dovedea că Eminescu nu putea fi scos din mintea „reacţionară” a românilor. Ba chiar şi cei mai zeloşi poeţi proletcultişti se pretindeau a fi măcar un al doilea Eminescu: A. Toma, Mihai Beniuc. Un Geo Bogza, avangardistul rebel, distrugător de „mituri”, nu se legase nici el de Eminescu. Dimpotrivă, era un păzitor şi un crescător al mitului.
Şi cum astfel de tendinţe, care reizbucneau ici şi acolo, n-ar fi fost de ajuns, problema de nerezolvat rămânea la românii din exil. Ei se identificau de-a dreptul cu „mitul Eminescu” prin care sperau să nu dispară, ca posibilitate de rezistenţă prin cultură. Teoreticianul, prin excelenţă, al rezistenţei prin cultură era Mircea Eliade. Nu era, propriu-zis, un critic literar, ci mai mult de atât, cu o viziune holotropică asupra lumii demnă de geniul lui Eminescu. În acei ani de cumpănă spunea Eliade, într-o prefaţă la poeziile lui Eminescu apărute la Biblioteca română din Frankfurt (1949): „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.” Ce ciudat! Aflat în raiul libertăţilor occidentale, Eliade tânjea după „mitomana” Românie a lui Eminescu! Cu alte cuvinte, prin Eliade, dar nu numai, mitul Eminescu continua să se „facă” şi să facă ravagii dincolo de fruntariile ţării. Boia mai toarnă gaz pe foc, citând şi celebra afirmaţie eliadescă privitoare la ecuaţia Eminescu-identitatea românească: „Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi, cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”[54] Îngrozitor să mai vrei să nu dispară Cartea lui Eminescu! Doar, de-a lungul istoriei, au dispărut atâtea opere… Din nefericire, Eliade încununa ceea ce începuse G. Călinescu, chit că, în 1949, acesta nu mai putea să afirme chintesenţa naţională a operei lui Eminescu. Boia nu vede însă la Eliade, la generalul Nicolae Rădescu (sub conducerea căruia se înfiinţase, „eminescian”, Comitetul Naţional Român), la regele Carol al II-lea, la Constantin Papanace, la N.I. Herescu şi la alţii decât disperarea desţărării, pe care n-are cum s-o înţeleagă decât ca paliativ al mitului Eminescu: „Se agaţă de Eminescu, cu disperarea celui care şi-a pierdut ţara.”[55] Boia se arată fericit: el nu poate avea astfel de disperări în faţa lui Eminescu, este eliberat, despărţit de „mit” pentru totdeauna, în numele raţiunii. O infirmitate este ridicată la rang de… mit salvator, ca să fiu în tonul exegezei lui Boia.
De îndată ce Eminescu a trecut de „obsedantul deceniu” proletcultist, d-l Boia constată că eminescologia s-a reîntors, uşor-uşor, la obsedantul deceniu eminescologic călinescian. În 1964, Călinescu reuşeşte să retipărească Viaţa lui Mihai Eminescu, ce-i drept, cu unele retuşuri prin care dispar referinţele prea stridente la naţionalismul poetului. A fost de-ajuns pentru resuscitarea  mitului, încât promisiunea jdanovistă a fost repede încălcată, odată cu faimoasa Declaraţie din aprilie, 1964, datorată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sub Ceauşescu, mitul va înflori în voie, exceptând exegeza publicisticii, jurnalistica fiind retipărită cu probleme şi în tiraje pentru specialişti: „În acest context, Eminescu revine, în multe privinţe, la vechea lui imagine: aceea de exponent genial al fondului naţional românesc. Mult mai aproape de interpretările anilor ’30 decât de reconsiderarea poetului în primii ani de comunism.”[56] Iată marele regret al promisiunii nerespectate: în loc de un poet onorabil, istoricizat, Eminescu redevine ceea ce vedeau în el, din exil, Mircea Eliade şi Emil Cioran. De aceea, cei doi mari gânditori vor fi asimilaţi, cu o neruşinare greu de imaginat, megalomaniei lui Ceauşescu. Textele eminescologiei interbelice s-au retipărit masiv, dar, curios, observă Lucian Boia, fiind cenzurate „tocmai expresiile naţionaliste”[57]. El crede că nu fiindcă naţionalismul era incompatibil cu internaţionalismul, ci pentru a masca naţional-comunismul, nevorbind de funie în casa spânzuratului. Fireşte, spânzuratul era chiar naţionalismul eminescian, faimosul cadavru din debara, identificabil aici cu naţionalismul poetului. Spre deosebire de Horia-Roman Patapievici, d-l Boia este cu mult mai aproape de semnificaţia „cadavrului din debara”, care e, în definitiv, o parşivă coroborare (nemărturisită) cu nazismul lui Martin Heidegger. Sintagma s-a folosit întâia oară împotriva marelui filosof german de către un „filosof” francez, Emmanuel Faye, autorul cărţii „desfacerii” unui mit: Heidegger. L’introduction du nazisme dans la philosophie (Albin Michel, Paris, 2005). O ripostă pe măsură a venit prin volumul  coordonat de François Fédier,  Heidegger, à  plus forte raison (2007, Paris, Fayard). Faye „decreta” în gândirea lui Heidegger fundamentul ontologic al naşterii nazismului, simbolizându-l prin sintagma „cadavrul din dulap”, fluturat, criptic, în opera filosofică. Replica lui François Fédier[58]: „Am citit tot ce a scris şi vă pot spune că nu există nici un cadavru în dulapul lui Heidegger.” Dacă Patapievici a făcut să plutească în vag „cadavrul din debara”, pe care, a explicat mai târziu, nu el, ci naţionaliştii îl scutură, Boia merge la ţintă, măsurând cu aceeaşi balanţă „cadavrul” lui Eminescu, naţionalismul, cu cadavrul lui Heidegger, nazismul. De aceea, Boia flutură cu satisfacţie identificarea eminescianismului cu un protolegionarism, fluturat, la rându-i, într-un moment de rătăcire, de Ion Negoiţescu. D-l Boia face mai departe legături, între Eminescu şi „legionarismul” de tinereţe al lui Cioran, al lui Eliade, care s-a perpetuat în naţional-comunismul lui Ceauşescu, judecat ca o formă de fascism/nazism. De aici născocirea triumviratului Eminescu-Ceauşescu-Cioran, la care am făcut deja trimitere. Boia nu ezită să întocmească liste de eminescologi care au „roit” în jurul mitului, adăugându-i, la cei interbelici, pe cei din perioada Ceauşescu (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, D. Vatamaniuc, Al. Oprea, Edgar Papu, George Munteanu, Petru Creţia, Mihai Drăgan, ca să-i amintesc doar pe aceştia), reproşându-le: „O carte care să-l relativizeze sau să-l coboare pe Eminescu n-ar fi fost de conceput.” Ceea ce este o dovadă a necunoaşterii eminescologiei. Singurul eminescolog de menţionat ar fi doar I. Negoiţescu, autorul Poeziei lui Eminescu (1968). În realitate, şi această carte creşte „mitul”, dând dimensiuni nebănuite postumelor, cu o relativă scădere a interesului pentru „perfecţiunea” antumelor, preţuită, între alţii, de G. Ibrăileanu. Concluzia: „Susţinătorii supremaţiei eminesciene merg uşor până la capăt… adică spre infinit.”[59] Aflăm, cu această ocazie, o mare descoperire ştiinţifică şi filosofică: infinitul are capăt! Mai ales bieţii basarabeni au atins capătul infinitului, cu versul lui Grigore Vieru, Eminescu să ne judece. Fireşte, emancipatul domn Boia nu înţelege de ce au nevoie basarabenii de „judecata” lui Eminescu. Nu-i nimic, doar este istoric de profesie!
Într-o asemenea „promiscuitate” mitologică, trebuia să vină şi momentul treziei din coşmar. Divinitatea raţiunii l-a însărcinat pe Lucian Boia să pună capăt rătăcirii de peste 130 de ani prin mlaştina mitului Eminescu, confundată cu paradisul culturii româneşti. ceea ce alţii au făcut în atâţia ani sterili, i-a fost dat ilustrului domn Boia să desfacă cât ai clipi din ochi, deschizând României şi culturii sale drumul către adevărata istorie.
Promisiunea invaziei staliniste eliberatoare, de la 1940 şi 1944, se vede abia acum împlinită, cu asupra de măsură.







[1] Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 170.
[2] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralele 45, Piteşti, 2008, p. 408.
[3] Lucian Boia, op. cit., p. 183.
[4] Ibidem, p. 185.
[5] M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, ediţie îngrijită de Magdalena Vatamaniuc-Lungu, p. 237.
[6] Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia, trad. din greaca veche şi note, de Laura Enache, studii introductive, de Ingrid Bauer, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, pp. 38-40.
[7] Lucian Boia, op. cit., p. 127.
[8] Ibidem, pp. 66-68.
[9] Ibidem, p. 15.
[10] Ibidem, p. 14.
[11] M. Eminescu, Fragmentarium, p. 126.
[12] Lucian Boia, op. cit., p. 17.
[13] Ibidem, p. 18.
[14] Ibidem, p. 19.
[15] Ibidem, p. 20.
[16] Ibidem, p. 13.
[17] M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 332.
[18] Lucian Boia, op. cit., pp. 21, 22.
[19] Ibidem, p. 25.
[20] Ibidem, p. 43.
[21] Ibidem, p. 27.
[22] Ibidem, p. 30.
[23] Ibidem, p. 169.
[24] Ibidem, p. 47.
[25] Ibidem, p. 48.
[26] „Fapt este că, pe cât de universală este poezia lui «definitivă», pe atât de «româneşti» apar multe dintre textele rămase în manuscris.” (p. 49).
[27] Cf. Ioan-Aurel Pop, Eminescu şi străinii, în „Academica”, iunie-iulie 2014, reluat în „Curtea de la Argeş”, nr. 6(67), iunie 2016, p. 13.
[28] Lucian Boia, op. cit., p. 132. Sintagmă asimilată în contextul eliminării poeziei din ediţiile de după 1947.
[29] Ibidem., p. 59.
[30] M. Eminescu, Opere, X, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 285.
[31] Ibidem.
[32] Isteţii şi revoluţionarii desantişti din nr. 265/1998 al revistei „Dilema” nu întâmplător au ridiculizat statuia emblematică a sculptorului Gheorghe Anghel de la Ateneu, propunând una grotescă, megalomanică, pe malul mării, în stare să-i vindece pe români de Eminescu. Agresiunea împotriva statuii (mitului) e sugerată până şi de coperta cărţii d-lui Boia, care înfăţişează o fotografie din profil a unui bust Eminescu, surogat al statuii lui Gh. Anghel.
[33] Lucian Boia, op. cit., p. 82.
[34] Vezi şi Theodor Codreanu, Şansa de a fi reacţionar, în „Origini”, Romanian roots, A Review of Literature, Ideas, and The Arts Sponsored by „LiterArt XXI” & Criterion Publishing, Atlanta, Georgia – USA, vol. XI, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2007.
[35] Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, 1989, trad. rom. de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 210.
[36] Lucian Boia, op. cit., p. 82.
[37] Ibidem, p. 85.
[38] Ibidem, p. 86.
[39] Ibidem, p. 87.
[40] Ibidem.
[41] Lucian Boia, De ce România e altfel?, Editura Humanitas, ediţia a II-a adăugită, Bucureşti, 2013, pp. 39-41. Originea daco-romană ar ţine de pura mitologie, pe când, în realitate, românii „au mai mult sânge slav decât roman” ceea ce „este de domeniul evidenţei” (p. 39).
[42] Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit,  p. 88.
[43] Ibidem, p. 89.
[44] Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.
[45] Lucian Boia, op. cit., p. 189.
[46] Ibidem, pp. 90-91.
[47] M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 180.
[48] Lucian Boia, op. cit., p. 104.
[49] Ibidem, p. 108.
[50] Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, coord. Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015. În acest volum semnează: Eugen Simion, Irinel Popescu, Ioan-Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda, Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruţ Sarafoleanu, Vladimir Beliş.
[51] Lucian Boia, op. cit., p. 113.
[52] Ibidem, p. 114.
[53] Ibidem, p. 125.
[54] Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ediţie realizată de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 55, 57.
[55] Lucian Boia, op. cit., p. 142.
[56] Ibidem, p. 152.
[57] Ibidem, p. 153.
[58] Coautorii cărţii coordonate de Fédier: Massimo Amato, Philippe Arjakovsky, Marcel Conche, Henrri Crétella, Françoise Dastur, Pascal David, Hadrien France-Lanord, Matthieu Gallou, Gérard Guest, Alexandre Schild.
[59] Lucian Boia, op. cit., p. 171.