16 sept. 2016

GEORGE COŞBUC - 150 DE ANI DE LA NAŞTERE

                   George Coşbuc - poetul cu cea mai rafinată artă prozodică din poezia românească.
            
           Blajin, chibzuit, cu umorul său blând şi inofensiv, George Coşbuc intră în viaţă ca o navă cu toate pânzele sus pe vreme senină.
            Puţini scriitori români s-au bucurat de o mai vie atenţie şi simpatie, de o atât de caldă primire în viaţă, încât - pe drept cuvânt - Liviu Rebreanu îşi punea întrebarea, Cum a putut un om atât de dezarmat să înfrunte viaţa aprigă, necruţătoare, pătimaşă din Bucureşti? Cum a reuşit să cucerească poziţia cea mai înaltă în mişcarea literară?
            Străin de ambiţii şi interese de grup, Coşbuc nu urmărea succese efemere, nu alerga după vana fantomă a gloriei.
            Nu vrea să sperie pe nimeni, nici cu ştiinţa, nici cu talentul său - observă A. Vlahuţă.
            Şi totuşi, el are în epocă adeziunea mulţimii, care n-a avut-o nici Macedonski, atât de atent la răsunătorul operei sale.
            Când la Terasa, într-o zi, dorind o cafea, ocupă o masă (care era goală) şi i se spune: e masa poeţilor, Coşbuc, luându-şi timid pălăria, se ridică şi pleacă. Chiar atunci, când avea loc în jurul său o recunoaştere oficială el se furişa modest sub cupola Academiei, sta emoţionat în faţa aplauzelor, ascultându-şi elogiul ca într-o strană veche de biserică - spune Al. Husar.
            G. Coşbuc s-a născut în anul 1866 în s. Hordou, judeţul Bistriţa- Năsăud. În 1887 debutează la revista Tribuna din Sibiu.
            Este primul traducător în româneşte al poemului Divina Comedie de Dante Alighieri, Odiseea de Homer, Eneida de M. Eminescu.
            Deşi a activat după M. Eminescu, G. Coşbuc a cultivat versul de o vitalitate activă, regenerator al poeziei posteminesciene dominate de nostalgie şi pesimism. Poetul şi-a însuşit din tinereţe filosofia robustă a ţaranului român, a folclorului autohton. Nu fără temei C. Dobrogeanu-Gherea l-a numit poetul ţărănimii.
            G. Coşbuc, însă, n-a rămas la nivelul folclorului, la etapa de cântăreţ al ţăranului, ci - mai ales prin operele sale de vârf Doina, Decebal către popor, s-a înălţat la rangul de poet naţional, al tuturor românilor.
            Pe urmele lui V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coşbuc dovedeşte o sensibilitate adâncă faţă de splendorile naturii şi artă neîntrecută a evocării acestora. Poetul umanizează natura şi fauna Patriei, stabileşte cu ele un dialog intim:
Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte?
Strănilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?
(Vestitorii primăverii)
            Autorul se manifestă ca un patriot fervent, preaplinul sufletului său turnându-l într-o suită de definiţii metaforice ale dragostei de patrie:
Ţară-avem şi noi sub soare,
Şi-o râvnesc duşmanii destui,
Dar prin vremi asupritoare
N-am lăsat-o nimănii...
(Cântec)
            Nu putem să nu cităm şi din poezia Graiul neamului. Cu secole în urmă duşmanii strămoşilor noştri au încercat să le fure graiul, însă nu l-au dar, după care vine timpul să apere bogăţia spirituală a neamului generaţia nouă:
Astăzi stăm şi noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm
Vor căta mereu duşmanii
Graiului român pierzare,
Dar să piară ei cu toţii
Nu l-am dat, şi nici nepoţii
Nu-l vor da.
            După 150 de ani de la naştere G. Coşbuc trăieşte în conştiinţa urmaşilor. Poetul transmite posterităţii un mesaj ce emană direct din sufletul său, căci opera sa e, în fond, revărsarea unui suflet ardent:
Sunt suflet din sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi- amarul.

Publicat: Chirilă Maria