5 sept. 2016

Mihai Eminescu și morala gazetarului

   

 Eminescu este numit redactor-șef al ziarului „Timpul‟ la începutul anului 1880 și rămîne în fruntea respectivului cotidian pînă la sfîrșitul lui decembrie 1881. În această calitate, poetul răspunde la orientarea politică a ziarului bucureștean, precum și de materialele cărora le face loc în coloanele sale. Este o epocă de amploare neobișnuită în activitatea unui ziarist. Acum publică Eminescu, număr de număr, articole de politică internă în care se ocupă de condițiile grele de viață ale țărănimii, critică administrația de stat pentru tot felul de abuzuri și protestează împotriva proiectelor de legi întocmite de guvern prin care se propuneau schimbări în sistemul de învățămînt și în organizarea magistraturii. În editorialele de politică externă se ocupă de situația românilor din Imperiul austro-ungar și atrage atenția guvernului liberal că nu putea stabili bune relații cu imperiul vecin cîtă vreme acesta nu-și schimba politica sa de oprimare a «naționalităților».
   Eminescu elaborează în acești doi ani, cît stă în fruntea ziarului „Timpul‟, și cîteva din studiile sale fundamentale. Sînt de amintit Studii asupra situației, Creditul mobiliar, precum și cele intitulate de editori, Pătura superpusă și Studii etnologice. Poetul cercetează tratatele unor filozofi și economiști ca N. Machiavelli, J. S. Mill, J.B. Say, A. Smith, Fr. List, A. Tocqueville, pe baza cărora elaborează teoria sa cu privire la pătura superpusă. «Oamenii se impune să fie judecați, susține Eminescu, în funcție de munca pe care o depun în producerea de valori materiale și spirituale.» Pornind de la acest principiu, el critică necruțător pe toți cei care exploatau munca «claselor pozitive» fără să facă distincție specială între români și «străini». Am atrage atenția asupra faptului că Eminescu manifestă, în această perioadă, cea mai largă înțelegere pentru «Cumpăna» și «Fraternitatea», două publicații susținute de evrei, și critică necruțător «Românul» și «Telegraful», principalele cotidiene românești. Poetul nu face distincție nici între liberali și conservatori. Aduce, astfel, laude lui I.C Brătianu, șeful guvernului liberal, pentru unele acțiuni ale sale și își manifestă dezaprobarea pentru altele, întreprinse de P.P. Carp și alți membri marcanți  ai Partidului conservator. Presa vremii remarcă, pe bună dreptate, că Eminescu substituie ideologiei conservatoare propria sa orientare politică și transformă organul de presă al acestuia într-o publicație «personală». „Telegraful‟, criticat violent de Eminescu în repetate rînduri, își informa cititorii încă din 11 noiembrie 1881, că poetul urma să fie înlăturat în scurt timp de la conducerea cotidianului conservator. Ziarul bucureștean era bine informat.
   Conducerea Partidului conservator îl numește la 1 ianuarie 1882 redactor-șef al oficiosului conservator pe G.G. Păucescu, care se grăbește să publice, chiar în primul număr din acel an, un lung editorial programatic. Noul redactor-șef se dezice de orientarea politică anterioară a cotidianului conservator și informează cititorii că instituise un comitet de control asupra tot ce se va publica în ziar. «S-a instituit pe lîngă redacțiune – arată G.G Păucescu – un comitet compus din cîțiva din tinerii cei mai distinși ai societății noastre și a cărui misiune va fi de a veghea ca ideile susținute în ziar să fie conforme cu tendințele partitei [partidului]». Cititorii mai erau informați că fuseseră introduși în redacție și doi redactori noi, G. Marian și N. Christescu, care sînt recomandați ca tineri de mare viitor. Cîteva săptămîni mai tîrziu, cel dintîi se retrage din redacție la «interesele sale private». Nu știm nimic despre cel de-al doilea tînăr de viitor.
   Eminescu rămîne în redacția „Timpului‟, în urma acestor schimbări, ca simplu redactor, cum fusese și înainte de 1880. Poetul este profound afectat de retrogradarea sa, însă nu era omul care să suporte cenzura comitetului de direcție și cu atît mai mult a unor «tineri de viitor». Continuă să dea articole politice, însă mult mai «temperate» decît în epoca precedentă. Găsește însă o formă nouă în care să-și continue critica sa împotriva guvernului liberal și a corupției din societatea vremii. Poetul recurge acum la pseudonime semnalate și de unii cercetători (I. Crețu, Mihail Eminescu,  București, 1968, pp. 338-341; Bucur, Marin, Pseudonimul „Fantasio‟ și Eminescu, „Revista de teorie și istorie literară‟, XXVII, nr. 1, ian.-mart. 1978, pp. 55-60).
   Eminescu publică cu pseudonimul Nemesis cîteva Portrete politice, în care îi prezintă pe N. Fleva, P. Grădișteanu și C.A. Rosetti. Deși critică activitatea politică a acestora, cei vizați nu răspund, desigur, pentru motivul că procedeul se întîlnea frecvent și în articolele politice pe care le publica „Timpul‟. Mai important este cel de-al doilea pseudonim al lui Eminescu,Fantasio, cu care semnează o suită de cronici privind viața mondenă a societății bucureștene, crimele ce se judecau la tribunale, unele reprezentații teatrale și chiar scene de culise din viața de familie. În una din aceste cronici [Babele au trecut…], publicată în 14 martie 1882, descrie o scenă din familia unui om politic, a cărui fiică, «Doamna X», cu «nume sonor» și «bonetul frigian», iubea un Adonis, cu «un caracter foarte zburdalnic». Acesta o înșela, pe numita doamnă, cu prietena sa cea mai apropiată. «La ora indicată – relatează Eminescu – , pe cînd amanții se pregăteau să-și dea probe elocvente de amor, Doamna X, ca Nemesis, zeitatea răzbunătoare, năvălește în cameră și nici una nici două apucă de coade infidela amică. Vai! Coadele erau false și-i rămîn în mîini. Furioasă, vindicativa amantă o apucă de gît spre a o zugruma și-i zgîrîie obrazul cu unghiile, cu riscul de-ai scoate ochii. În acest timp, Adonisul, profitînd de învălmășeală, o șterge repede din cameră cu capul gol și cu îmbrăcămintea în dezordine, se suie într-o birjă și dispare.»
   Eminescu comentează, mai departe, că Doamna X nu mai putea fi văzută la Șosea și că va trece mult timp pînă ce «figura sa» putea lua înfățișarea obișnuită. Încheie cu cuvintele: «O, amor, tu ai pierdut Troia».
   Deși Eminescu nu amintește nici un nume și nu dă indicații din care să se vadă la cine anume se referă, C.A. Rosetti se grăbește să publice în «Românul», ziarul său, o scrisoare deschisă, Moralitatea partitei conservatoire (24 martie 1882, p. 265), în care protestează împotriva atacurilor privitoare la familia sa. «Una din aceste femei – scrie C.A. Rosetti – anume arătată este fiica mea.» C.A. Rosetii cere o reparație publică la aceste insulte. Eminescu publică Un răspuns d-lui C.A Rosetii (nr. 68, 27 martie 1882, p. 2) în care arată ca Fantasio  își propunea să fie serios și în consecință nu garanta «în privința unui scandal ce s-ar fi petrecut» și cum cititorii „Timpului‟ cunoșteau acest ziar, nu-l costa nimic să spună că, în realitate, «n-a fost vorba de fiica d-lui Rosetti». Își arată însă uimirea că tocmai C.A. Rosetti, omul politic cu vază în Partidul Liberal, «arunca publicității numele fiicei sale» și nu manifesta nici măcar atît respect pentru familia sa. «În cele din urmă prevestim pe toți – scrie Eminescu, – că nu numai șefii Partidului conservator, dar chiar direcțiunea politică a ziarului este cu totul străină de cronicile noastre. Aceasta o declarăm o dată pentru todeauna.»
   Direcțiunea politică nu supraveghea, cum se desprinde de aici, cronicile lui Eminescu semnate cu pseudonim și poetul își ia libertatea să dea un asemenea răspuns. În final îl acuză pe C.A Rosetti că, pentru a ataca pe adversarii săi politici, nu se sfia să tîrască în publicitate pînă și numele fiicei sale. «Acest eroism – scrie Eminescu – nu-l putem nici înțelege, nici aproba.»
   C.A. Rosetti găsește acest răspuns nedemn și publică în «Românul» (2 aprilie 1882, p. 283) o nouă scrisoare deschisă, pe care o adresează lui Lascăr Catargiu, I. Em. Florescu, T. Rosetti, Al. Lahovari, T. Maiorescu, Gr. Păucescu și în care aduce dovezi că Eminescu se referea la fiica sa. Ținea să atragă atenția că își numise fiica Libertatea-Sofia și făcea apel la opinia publică să condamne atacurile îndreptate împotriva familiei sale.
   Eminescu consacră acestei scrisori deschise Un al doilea răspuns D-lui C.A. Rosetti (nr. 74. 6 aprilie 1882, p. 1), în care arată că ea constituia un bun prilej «a rîde un moment cu lectorii noștri». Poetul se arată însă surprins că C.A. Rosetti caută să-l determine cu orice preț să recunoască faptul că Doamna X era fiica sa. «Este invederat – scrie Eminescu – că nu stă în putința noastră  de-a scoate pe bătrînul ziarist din ideea nenorocită ce și-a format.»
   Se desprinde și din acest al doilea răspuns al lui Eminescu că cronicile sale nu erau supuse cenzurii comitetului de supraveghere instituit în ianuarie 1880. «Românul» se mărginește să amintească Partidului conservator într-un scurt răspuns, Comitetul ziarului „Timpul‟ (4 aprilie 1882, p. 293) , că promisiunile din declarația programatică din ianuarie 1880 nu erau îndeplinite și că aceste cronici ce se publicau în  „Timpul‟ nu erau «conforme cu tendințele partitei». Acest avertisment nu rămîne fără urmări. După această dată Eminescu nu mai publică cu pseudonimul Fantasio decît cîteva cronici, la mari intervale și în care se limitează să descrie aspecte din viața culturală bucureșteană. 
D. Vatamaniuc
Sursa: Manuscriptum. – 1982. – Nr. 2. – p. 10-13.