28 oct. 2016

OMUL CU DOUĂ DUMINICI

Unul dintre darurile Sfântului Duh este „Darul puterii în credință, împotriva greutăților și ispitelor”. Sfântul Apostol Pavel (Gal,5,22), ca roade ale Duhului pomenește: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor”. Și psalmii dinPsaltirea Maicii Domnului ne îndeamnă la dragoste, iertare și răbdare. Poetul Traianus (Traian Vasilcău) a răbdat, a iertat și cu toată dragostea lui creștinească a organizat un Spectacol de zile mari c-un generic semnificativOmul cu două duminici, manifestare literar-culturală prilejuită lansării celor 17 volume de poezii traduse în 18 limbi(!) ale lumii. Directoarea Centrului Academic Internațional Eminescu, Elena Dabija, a remarcat faptul, că „ …este un sentiment de respect pentru biblioteca pe care are onoarea să o reprezinte, ca un poet recunoscut prin opera sa să organizeze un atare spectacol în incinta acestui templu cultural eminescian”. Și distinsul militant cultural, scriitorul și jurnalistul Laurian Stănchescu a ținut să menționeze că „poetul Traianus este unul din cei mai remarcabili scriitori români și că poezia lui este așteptată și citită cu dragoste de către oamenii de diferite vârste, iubitori de frumosul spiritual de pe pământ”. Tot confratele de pană  Laurian Stănchescu, din numele delegației române, care a venit la această serată de mare anvergură, a înmânat protagonistului spectacolului, Traianus, o coroană de lauri din frunze de dafin, în semn de admirație și recunoștință pentru ceea ce făurește dânsul în poezia românească. Prezentându-și cărțile de poezii traduse în mai multe limbi străine, Traianus a remarcat faptul că traducerea și editarea celor 17 volume se datorează unei colaborări fructuoase cu 60 de poeți și specialiști în traduceri din diverse colțuri ale lumii și le este recunoscător pentru munca lor neostenită depusă. Cunoscuta poetă de limbă rusă și traducătoare, Alla Korkina a mărturisit auditorului prezent la spectacol, că „ …i-a fost foarte ușor să-l traducă pe colegul său Traianus,  fiindcă poezia lui este scrisă cu suflet și se citește ușor, are Metaforă și Sens. El este cu adevărat un poet modern și interesant.”. C-un viu interes au fost ascultate și poeziile traduse în lectura poetei Alla Korkina. „…Versurile poetului Traianus sunt ca niște mărgăritare pentru dulcea limbă românească. Fiecare poezie scrisă de domnia sa te îndeamnă la credință, dragoste și bunătate”,- a evidențiat și prozatoarea-romancieră Ana Onică, autoare și a unor manuale de limbă română. După un recital impunător de poezii în interpretarea autorului Traianus, jurnalistul și poetul de limbă bulgară Gheorghi Barbarov s-a văzut să declare că ,,…versurile lui Traianus m-au sensibilizat foarte mult și ca pe niște sentimente frumoase mi-a fost ușor să le transpun și în limba bulgară. Mai mult, mă văd obligat și onorat să colaborez cu acest mare poet și la alte proiecte de creație”. Șipublicista Veronica Pârlea-Conovali, magistru în istorie, a venit la spectacolul „Omul cu două duminici” cu mare bucurie, ca să-i elogieze creația lui Traianus și să specifice, că „sala Centrului Academic Internațional Eminescu este pe bună dreptate arhiplină, un argument elocvent că poezia lui Traianus esteiubită de cititori și că dânsul are mulți prieteni care știu să se bucure de realizările sale incontestabile”. Poeta Renata Verejanu, care a venit și cu un buchet de flori pentru sărbătorit, a constatat, că…„ Traianus este un mare poet și merită toată dragostea din partea cititorului, căci poezia lui este scrisă pe înțelesul tuturor”. Despre creația poetului Traianus s-au scris multe referințe de către renumiți scriitori și critici literari de pe ambele maluri ale Prutului, multe din ele fiind publicate în diverse ziare și reviste de specialitate. O analiză amplă a poeziei protagonistului spectacolului literar-artistic, Traianus, a făcut șisavanta și poeta Lidia Gonța-Grosu, care a citit de la microfon unele pasaje din studiul său, semnalând și faptul că, „.. este cu neputință să nu te apleci asupra versului poetului și să nu-i analizezi creația lui plină de Gând, Metaforă și care-și are propriul său Stil”. Catrene satirice și mini-parodii au fost dedicate poetului Traianus de către epigramistul și pictorul caricaturist Ștefan Agachi,recunoscând, că „…scriitorul Traian Vasilcău(Traianus) a fost acela care l-a îndemnat și susținut să scrie versuri umoristice și satirice și a venit cu nerăbdare de la Ștefan-Vodă  ca să-i strângă mâna și să-i spună un cuvânt de mulțumire”. De la sudul Basarabiei a poposit la Chișinău și poetul Todur Zanetca să se familiarizeze cu poezia lui Traianus și să o traducă în limba găgăuză. Distinsul compozitor, poet, profesor și activist obștesc Constantin Rusnac, apreciindu-i creația lui Traianus, s-a destăinuit că „…este foarte ușor să colaborezi cu poetul seratei cu pricina, căci versurile lui sunt melodioase și-i destul doar să le „îmbraci” cu note muzicale.” Cele mărturisite de către Constantin Rusnac au fost argumentate cu lux de amănunte de către cântăreții Valeriu Mocanu, Stela Simona, Mihai Doloton,  Gheorghe Feghiu și Iulian Caranfil, care au interpretat și cântece pe versurile poetului Traianus, iartraducătoarea poeziilor în limba italiană, profesoara Veronica Vârtosu, a constatat în discursul său, că, „… a avut o mare satisfacție citindu-i creația scriitorului și redarea metaforică a poeziei lui în limba italiană a fost pentru ea doar o revelație poetică”. Destul de emotiv s-a produs și recitalul de poezii altinerei poete Natalia Pântea de la Ungheni, consemnând faptul că„… versurile lui Traianus au inspirat-o mult și a favorizat să scrie și ea cu abnegație poezii înmănuncheate într-o cărțulie în curs de editare”. Cuvinte de recunoștință pentru ilustrarea celor 17 volume de poezii traduse în 18 limbi a adus poetul Traianus confratelui de condei, artistului plastic și fotograf Victor Cobzac, care a depus un efort enorm, fără nici o remunerare financiară. „ Cea mai bună remunerare , a explicat plasticianul Victor Cobzac, a fost citirea cărților până la ilustrarea lor grafică, iar dacă ele au îmbrăcat și o altă haină artistică este o bucurie pentru mine”. Și parohul bisericii din Ghidighici, preotul Maxim Melinti a venit direct de la slujba divină la spectacolul „Omul cu două duminici” „…ca să asculte poezii creștine chiar din gura poetului Traianus, care e un psalmist modern, al mileniului III ”.
     E seară târzie de duminică, dar nimeni nu se pregătește să părăsească sala, nici cei din Chișinău, nici cei veniți de la  București, Tîrgu-Jiu, Vulcănești, Ștefan- Vodă, Ungheni, Călărași și Ghidighici, mai mult- și trecătorii din preajma Centrului Academic Internațional Eminescu se înghesuiesc la ușă ca să tragă cu urechea cuvântul poetic rostit de către unul din cei mai valoroși poeți români, Traianus (Traian Vasilcău), care pe bună dreptate a fost catalogat de către subsemnatul acestor rânduri, ca un adevărat Sisif al scrisului românesc, iar frumoasa lui familie în frunte cu vedeta Televiziunii Naționale Natalia Moraru-Vasilcău și junele liceist Flaviu-Lucian Vasilcău, care au fost prezenți la spectacol, ca o adevărată cetate pentru soțul și tatăl Traian, și la bine și la greu. Cu nerăbdare au așteptat cei prezenți la spectacol și recitalul de versuri în interpretarea poetului român basarabean Traianus, care s-a încumetat să destăinuie cum se scrie poezia și de cât suflet este necesar ca să placă cititorului. Tot Domnia sa a remarcat că toate cele 17 volume de poezii traduse în 18 limbi ale lumii au fost distribuite Consulatelor și Ambasadelor din Republica Moldova a ţărilor în limbile cărora au fost traduse, mai mult- ele vor fi distribuite și bibliotecilor publice din Chișinău. Prin spectacolul „Omul cu două duminici”, avându-l ca protagonist pe poetul român basarabean Traianus se confirmă spusele lui Miron Costin că „Nasc și la Moldova oameni!”
Ion Cuzuioc,
 medic și scriitor, Ambasador al Păcii
Preluat:  https://traianvasilcau.wordpress.com/2016/10/13/omul-cu-doua-duminici/



26 oct. 2016

ISTORICUL INTEGRALEI EMINESCU

                                                                                                            Prof. univ. dr.  Nicolae Oprea                                           
  Timp de două decenii după dispariţia sa tragică (şi peste şaptezeci de ani de la debutul absolut), Mihai Eminescu nu era cunoscut (şi recunoscut ca mare poet) decât din aşa-numita ediţie Maiorescu (Poesii de Mihail (!)Eminescu) apărută la sfârşitul anului 1883 după stil vechi şi începutul lui 1884, după stil nou, care cuprindea doar 61 de poezii (dintre care Mai am un singur dor, în trei variante). Culegerea publicată la Editura  Librăriei Socec et Comp. (datată pe pagina de titlu:1884) încorpora majoritatea poemelor publicate în revistele Convorbiri literare şi Familia, în versiuni autentificate de poet. Dintre ineditele recuperate de criticul junimist (în versiuni finale autografe) se remarcă poemele de maturitate artistică, Odă, Glossa, Mai am un singur dor, Luceafărul şi patru dintre cele cinci Scrisori intitulate abuziv Satire. Recunoscând că poeziile din ediţie nu au fost revăzute de autor, Titu Maiorescu simte nevoia să menţioneze în succinta prefaţă (datată decembrie 1883): „Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară. El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari.” În aranjamentul criticului, „colecţia” de Poesii, cum o numeşte, se deschide  simbolic cu Singurătate şi sfârşeşte cu Criticilor mei. Ornată cu vignete pe fiecare pagină, ediţia princeps a fost tipărită într-un tiraj de o mie de exemplare, cum aflăm din corespondenţa lui Maiorescu.
            Apropiaţii poetului ştiau, însă, că există un corpus masiv de manuscrise eminesciene. Întrucât dispăruseră fără urmă la moartea poetului, în gazetele vremii apar tot felul de supoziţii. Erijaţi în detectivi amatori, Şt. O. Iosif şi Ilarie Chendi vor afla de la ultima gazdă a poetului că „lada” burduşită cu manuscrise fusese însuşită, la câteva luni după moarte, de trei domni care s-au prezentat „prietenii răposatului.”  Necunoscuţii vor fi somaţi public să dezvăluie tezaurul eminescian. Cazul va fi elucidat ceva mai târziu, în termeni paşnici. La început de secol modern, în 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu donează Academiei Române pachetul cu 43 de manuscrise olografe însumând 15 mii de pagini. În scrisoarea însoţitoare  a donaţiei se recunoaşte valoarea absolută a poetului cu destinul frânt înainte de vreme: „De la Mihail Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diferite ocaziuni – multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet.” Manuscrisele se aflau, cum declară contemporanii, într-o mare dezordine care ilustra aievea traiectul vieţii zbuciumate a geniului. În acest fel, se punea capăt falsurilor prezentate drept inedite de plastografi fără scrupule de soiul lui Octav Minar. Şi se atenuează acuzele aduse criticului junimist, privind modificarea textelor eminesciene incluse în ediţia princeps. Astfel, variantele de laborator ale Luceafărului descoperite ulterior demonstrează că nu Maiorescu este vinovat de eliminarea a patru strofe şi ajustarea textului, modificările aparţinând poetului. Unul dintre coordonatorii de mai târziu ai Integralei Eminescu, Petru Creţia – într-o postfaţă care însoţeşte reeditarea fidelă a ediţiei princeps în anul de graţie 1989, la centenarul morţii – nu-l iartă pentru schimbarea titlului Scrisoare în Satiră după paradigma latină (Horaţiu), fără girul poetului şi modificările făcute cu „bune intenţii”: „într-un număr de cazuri emendează textul, cu cele mai bune intenţii, dar cu rezultatul că, cele mai adesea, dintr-o insuficientă înţelegere a segmentului respectiv, îl alterează sau chiar, în alte cazuri, îl modifică arbitrar în virtutea unor criterii estetizante, aşa încât, în toate locurile unde textul dat de Maiorescu diferă de cel al Convorbirilor literare, textul revistei este mai bun.”
            Destinul operei postume începe efectiv în secolul al XX-lea, când editorii vor avea revelaţia imensităţii şi, implicit, a valorii perene a operei eminesciene. Truda istoricilor literari abia acum începe să dea roade. Proxima ediţie fusese alcătuită cu uşurinţa diletantului, beneficiind de prefaţa căpitanului Matei Eminescu; în anul 1900: Poesii, Cu o notiţă biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului. Din 1902, însă, îşi intră în atribuţiuni editorii şi filologii profesionişti. Chiar dacă, în paralel, continuă să fie reprodusă ediţia princeps însoţită de Nota maioresciană –din care apar patru ediţii până în 1889 şi ajunge la ediţia a unsprezecea în 1913, înlocuindu-se denumirea pretenţioasă de „Prefaţă” cu „Notiţă biografică” de T.M. -, ponderea revine, de această dată, culegerilor de Opere comple(c)te. Cât de complete erau se va vedea în timp. Printre iniţiatorii proiectelor de publicare a operei integrale sunt de amintit: A.D. Xenopol, V. G. Morţun, Nerva Hodoş, Ilarie Chendi, Gh. Adamescu, G. Bogdan-Duică, Constantin Botez ş.a.   Oricum, profitul cunoaşterii operei în adâncime va fi resimţit ca atare, de unde şi puzderia de poeţi eminescieni apăruţi în literatura epocii; în general, romantici întârziaţi apăsând strident pe coarda sentimentală. Cercetarea manuscriselor produce câteva revelaţii de reală utilitate filologică în stabilirea cronologiei şi a variantelor. În primul rând, se restabileşte forma finală a Luceafărului, prin compararea versiunilor, şi se rectifică data naşterii poetului. Mai important este că se stabileşte data debutului absolut la 12/ 24 ianuarie 1866, cu La mormântul lui Aron Pumnul, poezie adolescentină găzduită în broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul sub semnătura M. Eminoviciu. Se ştia până atunci că începuturile poetului ţin de Familia din Pesta a lui Iosif Vulcan, unde se publică, la peste o lună după oda funebră, poezia De-aş avea, sub botezul literar al directorului revistei, cu numele Mihaiu Eminescu.
            Prima ediţie cu adevărat ştiinţifică „îngrijită după manuscrise”, cum se menţionează, îi aparţine eminescologului Ion Scurtu (1877-1922) şi apare în 1908, cu titlul generic Poezii. Din culegerea destul de cuprinzătoare, care se deschide sugestiv cu La mormântul lui Aron Pumnul şi se închide cu Doină, nu lipsesc: Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossa, Mortua est, Floare albastră, Sara pe deal şi cele cinci scrisori. La repetarea ediţiei, în 1910, uşor modificată, Ion Scurtu propune înlocuirea titlului inexpresiv al antologiei de Poezii cu Lumină de lună. În chip inexplicabil, însă, titlul nu a fost preluat de editorii ulteriori, deşi Eminescu însuşi – cum reiese dintr-o însemnare găsită în manuscrise – pregătise pentru tipar un volum cu acest titlu generic. Cu atât mai mult cu cât întreg peisajul universului eminescian este scăldat de „lumina lină” selenară, dincolo de sensul religios. Căci lirica lui se amplifică în măsura în care razele de lună întreţin clar-obscurul, generând „visări misterioase” şi „poetice şoptiri”. Iar poemul Dacă treci râul Selenei poate fi interpretat, în acest sens, ca o revelatoare artă poetică. După I. Scurtu, dispărut pretimpuriu, ediţiile de poezie, proză şi publicistică eminesciană, cuprinzând antume sau postume, beneficiază de nume ilustre ale culturii româneşti: Nicolae Iorga (în ediţie critică îngrijită), G. Ibrăileanu (cu suspiciuni neîntemeiate asupra postumelor), Mihail Dragomirescu (care împarte poezia eminesciană, după estetica sa radicală, în „Capodopere”, „Opere de talent” şi „Opere de virtuozitate”), E.Lovinescu (adăugând şi romanele sale despre poetul genial), G. Călinescu („ediţie întocmită şi comentată de…”), cu meritul de a fi scris o monografie fundamentală despre Viaţa şi Opera lui Mihai Eminescu,  Lucian Blaga chiar (cu o Introducere din 1923) ş.m.a.
           

24 oct. 2016

NE VEDEM LA BIBLIOTECĂ!

Suntem pe ultima sută de metri în concursul de lectură  BĂTĂLIA CĂRȚILOR. CENTRUL ACADEMIC INTERNAȚIONAL EMINESCU  îți propune spre lecturare cele mai interesante cărţi din acest concurs. Astăzi îţi recomandă următoarea carte. Vă aşteptăm cu drag! 


Publicat: B. Olesea

23 oct. 2016

NICOLAE SULAC-RAPSOD ENEDIT AL NEAMULUI ROMÂNESC


NICOLAE SULAC-RAPSOD ENEDIT AL NEAMULUI ROMÂNESC
80 de ani de la naștere

                                              Larisa Arseni. Colegă de cântec
Colaboratoare la Centrul
Academic Internațional Eminescu.
Maestru în artă.


Cântecul popular românesc este o urmă a istoriei lăsată nouă drept moștenire pentru a ne cunoaște mai bine pe noi, oamenii de astăzi, pentru a ști cine suntem, de unde venim și cine vrem să fim în viitor, dacă dorim să fim tot așa deosebiți la suflet, precum au fost înaintașii noștri...
Frumoasele cântece de pe întinsele plaiuri moldave, care au răsunat timp de câteva decenii în interpretarea marelui rapsod al neamului ne-au menținut la nivel spiritual sufletul. Prin simplul lui nume Sulac a fost predistinat a fi suflet din sufletul poporului, care prin cântecul său sublim, „cu glas de patimi omenești”, ne-a încălzit, ne-a alinat, ne-a înălțat, ne-a purificat, a devenit un nume cu aureolă de legendă și cu sens de simbol al celor mai înălțătoare calități omenești.
...Prima oară când l-am văzut şi l-am ascultat pe Nucolae Sulac eram elevă la şcoală, în comuna Manta, pe atunci raionul Vulcăneşti, astăzi Cahul. Un sat în care cântecul, dar şi hora erau la ele acasă, iar muzica românească de peste Prut trecea peste toate opreliştele timpului şi intra în casele şi în inimile noastre. În vara acelui an, cu eforturi comune ale consătenilor mei a fost construit un cinematograf de vară, cu o scenă enormă, un fel de Palat Naţional”, unde îşi găseau loc toate talentele satului. La inaugurare a fost invitată orchestra de muzică populară Fluieraș, diriguită de  marele dirijor Serghei Lunchevici împreună cu soliştii, astăzi plecaţi în nefiinţă, Tamara Ciobanu, Gheorghe Eșanu, mai era Eudochia Lica, o voce cristalină, care mi-a intrat în suflet pentru totdeauna. Toţi au cântat extraordinar, dar apariţia lui Nicolae Sulac, un tânăr zvelt, cu un  chip frumos și cu un zâmbet cuceritor, m-a fermecat. Cântecul lui era altfel nu ştiu cum, avea în voce un fel de tristeţe, dramatism, un timbru al vocii care imediat se impunea şi-ţi pătrundea în suflet, indiferent de mesajul cântecului. Îmi amintesc cum, fiecare cântec l-a interpretat de mai multe ori la cererea consătenilor. Pe urmă îl mai auzeam la radio. l-am cunoscut personal în anii 70, după ce pentru o bună perioada de timp dispăruse din vizorul publicului. Cântecul lui Nicolae Sulac  nu se înscria în cerinţele vremii, suna prea româneşte, ori poate era în căutarea sinelui.
Eu pe atunci, eram studentă la Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de litere, dar colaboram paralel și cu  orchestra Folclor, fondată şi dirijată de un alt mare rapsod al neamului Dumitru Blajinu. Pentru că eu, ca şi Nicolae Sulac, dar şi alţii, m-am născut cu doina în suflet, cântecul care poate încape în sine toată durerea şi bucuria unui neam. Fiind observată de Mircea Oțel, viorist, compozitor, aranjor, am fost invitată în  orchestra Lăutarii, prima formaţie, care tocmai s-a organizat la Filarmonica de Stat, cu o formulă deosebită de celelalte orchestre. În prima parte a concertelor se prezenta doar muzică populară, solişti fiind Larisa Arseni (subsemnata) şi Nicolae Sulac, iar în partea a doua se cănta muzică uşoară, interpretată de Nicolae Sulac şi Mircea Oțel,  dirijor era unul din fraţii Usaci. Îmi amintesc că s-a lucrat mult timp la program, fiecare cântec fiind selectat cu multă atenţie, în aşa fel încât să fie interesant publucului larg, dar să nu derangeze nici cenzura  care, pe atunci, vegea şi zi, şi noapte, ca nu cumva să răsune vreun cuvânt s-au motiv românesc. La premieră, când a apărut Nicolae Sulac pe scena Filarmonicii de Stat, sala mare fiind neîncăpătoare în acea seară, publicul s-a ridicat în picioare şi a strigat într-un glas, de parcă făcuse repetiţie, „Hristos a înviat!”. Mai mare apreciere pentru un artist nu cred că putea fi. Popularitatea artistului  Nicolae Sulac, dar şi a orchestrei Lăutarii creştea de la o zi la alta. Aveam sute de concerte, am colindat practic toată Moldova dintr-un capăt în celălalt. Am intreprins turnee şi peste hotarele Moldovei, în toate republcile fostei Uniuni Sovietice, căntecele şi doinele noastre, graţie melodicităţii, dar şi ritmului dinamic, erau înţelese şi apreciate peste tot. A fost o perioada grea pentru căntec, dar şi frumoasă. Fiecare interpret îşi făcea propriul repertoriu, propriul stil, dar şi propria imagine.
Din motive familiale am plecat din ţară, dar revenind am evoluat în diverse concerte de nenumărate ori alături de Nicolae Sulac. Întotdeauna mă simţeam onorată să particip în concerte alături de acest mare cântăreț, care pe mulţi i-a scos din anonimat, i-a făcut renumiți, sper să-i fie recunoscători pentru aceasta. Era o fire foarte autentică, de multe ori fără scrupule chiar, dacă nu-i convenea ceva, ţi-o spunea pe şleau, nu umbla cu piatra-n sân. Ţin minte prin anii1986, am avut un turneu în Bulgaria şi România, cu mai mulţi solişti şi muzicieni de forţă, domnul Nicolae Sulac, Maria Sarabaș, Nina Ţurcanu... însoţiţi de o orchestă condusă de domnul Vasile Goia. După ce am prezentat mai multe concerte în Bulgaria, ne-am oprit în România pentru câteva zile, dar nu ni s-a permis nici un concert, motivul era lesne de înţeles. Am cumpărat atunci din Țara-mamă discuri, bluziţe naţionale (adică ii), bondițe. Mergând spre casă cu autocarul, Nicolae Sulac, s-a ridicat, a făcut o plimbare prin salon, a observat că lângă fiecare scaun era câte un teanc de discuri-venil ale unor mari cântăreţi şi instrumentişti români. Dumnealui s-a uitat la toţi cu luare aminte şi a zis: “Iată acuma am cules noi muzică adevărată de la mama şi de la tata, de la bunici şi moşi strămoşi”. Era o fire cu un simţ am umorului deosebit, un bancagiu neântrecut, hazliu, uneori făcând haz de necaz. Adevărat, era foarte iubit de femei, îl acostau în stradă, oriunde, uneori spunea, că l-o fi blestemat cineva că nu are pace...Până la urmă, însă, cred că n-a avut parte de o femeie care să-l iubească necondiţionat, dezinteresat, care să ţină la el cu adevărat, să-i fie alături şi la bine şi la greu, să construiască acel cuib în care orice om se simte liniştit şi protejat, n-a avut nici una curajul să-şi asume această povară, sacrificiu, dar şi bucurie... Oamenii de creaţie sunt firi de o sensibilitate aparte, de aceea ei au nevoie de susţinere, protecţie în această lume dură, ca să poată trăi și crea. Păcat că n-a mai trăit să-şi poată înregistra toate cântecele pe care le purta în suflet şi pe care întotdeauna le dăruia oamenilor cu prisosinţă.
Astăzi, numele Sulac este o metaforă, care se pretează la redarea noțiunilor de talent, autentic, frumos, sublim, cinste, demnitate, patriot, spiritual, cu umor fin etc., etc.
Pentru mine a fost şi va rămâne un nume notoriiu în patrimoniul naţional. Îi voi purta mereu vie amintirea Omului şi Cântăreţului Nicolae Sulac Fie să-i dăinuie numele în amintirea neamului său.
Fericit va fi acel cântăreț care se va învrednici de înalta apreciere: un Sulac al cântecului popular...


10 oct. 2016

ALĂTURI DE TRAIANUS, OMUL CU DOUĂ DUMINICI

                                                                                                Elena Dabija, director CAIE
La 9 octombrie, în incinta Centrului Academic Internațional Eminescu, a avut loc lansarea a 17 volume de poezii și aforisme semnate de Traianus (Traian Vasilcău) și traduse în 18 limbi de către  60 de specialiști din 15 țări.
Proaspătul laureat al Premiului Național a fost felicitat la începutul evenimentului de dna Elena Dabija, directorul Centrului și de poetul și militantul cultural Laurian Stănchescu, cel care i-a adus de la București o coroană simbolică din frunze de laur.
În continuare autorul a prezentat blocul Francez, care conține 6 volume traduse din limba română, după care scriitoarea Ana Onică s-a pronunțat asupra valențelor poeziei lui Traianus într-un timp fără cultură majoră.
Natalia Pîntea din Ungheni a recitat, deosebit de emoționant, 3 poezii din creația autorului, iar poetul și semnatarul prezentării grafice a celor 17 volume, dl Victor Cobzac, a destăinuit sălii pline cum s-a produs întîlnirea sa cu poetul Traianus.
În continuare autorul serii a citit din Blocul German, care conține 3 volume. Interpreta Stela Simona a cîntat admirabila piesă scrisă pe versurile autorului “Te aștept, Iubire,-n viața mea”, iar scriitorul Ion Cuzuioc a afirmat că familia lui Traianus e cetatea lui, cea a unui Sisif al Poeziei.
Poeta  Renata Verejanu  l-a încurajat pe autorul nostru să scrie, fiindcă este un poet adevărat și l-a sărutat cu un buchet de crizanteme albe, iar interpretul Iulian Caranfil l-a înduioșat pe poet cu Melancolia cîntecului său.

Poeta și traducătoarea Alla Korkina a prezentat poezii din volumul tălmăcit în limba rusă, afirmînd că poezia lui Traianus copleșește inima prin Metaforă și Sens, deși trebuie să ai o chemare și-o pregătire aparte ca s-o poți traduce. Artistul Valeriu Mocanu a strălucit prin cîntecele sale purtînd filonul național-patriotic, unul dintre care a fost scris pe versurile noi ale lui Traianus.
Blocul Englez a fost ilustrat prin 2 volume, după care compozitorul, poetul și Secretarul general al Comisiei Naționale pentru UNESCO,  dl Constantin Rusnac  a  realizat un portret al celui care a fost în prim-planul serii de 9 octombrie.
Poetul și cantautorul Mihai Doloton de la Călărași a interpretat la acordeon o lucrare inedită pe versurile poetului, iar epigramistul și caricaturistul Ștefan Agachi din Ștefan-Vodă a înviorat atmosfera printr-un ciclu de epigrame și parodii inspirate de creația poetului.
Criticul literar  și poeta Lidia Gonța-Grosu a prezentat un fragment din studiul amplu consacrat Trilogiei Psalmodice „Regăsit în Cer”, apărută la Iași în 2009, după care a urmat Blocul Italian, constituit din 3 volume, exemplificat cu lux de argumente de traducătoarea și profesoara  universitară Veronica Vîrtosu.
Academicianul Nicolae Dabija a transmis salutul Domniei Sale prin telefon, iar profesoara și scriitoarea Veronica Pîrlea-Conovali a evidențiat caracterul poeziilor lui Traianus, care luptă contra imbecilizării societății de către curentul textualismului galopant al cotidianului.

În continuare a fost prezentată cartea tradusă în limba turcă și tătară crimeeană, iar poetul și traducătorul de limbă bulgară Gheorghi Barbarov a evidențiat modalitatea apropierii sale de creația lui Traianus. Pentru a intra în posesia volumului de poezie multilingvă, în mod special scriitorul și traducătorul de limbă găgăuză Todur Zanet  a sosit de la Vulcănești, iar scriitorul Laurian Stănchescu---a adus cu el pămînt din pămîntul de la baștina lui Brîncuși(Tîrgu-Jiu), care amestecat cu pămîntul adus de artistul Valeriu Mocanu din Chișinău a reunificat, într-un mod cu totul deosebit, harta ființei noastre naționale. Evidențiem faptul că în posesia unui asemenea pămînt reunificat s-au bucurat toți cei din sală.
Cantautorul remarcabil Gheorghe Feghiu a dedicat un cîntec de inimă albastră poetului Traianus, după care parohul Bisericii din Ghidighici, preotul Maxim Melinti a încheiat seara, bucurîndu-se de faptul că noi, în persoana lui Traianus(Traian Vasilcău) avem parte de un psalmist modern, al mileniului III.


4 oct. 2016

EMINESCU - PEDAGOG ŞI REVIZOR ŞCOLAR




            Eminescu ca şi Ion Creangă a fost un pedagog aşa cum este ca: poet, ziarist, om politic, sociolog etc.
            Eminescu a fost şi a însemnat mult în pedagogia românescă.
            A fost un pedagog înnăscut dar care n-a avut prilejul să-şi pună în practică principiile sale pedagogice. Puţinul timp cât a ocupat funcţia de revizor şcolar, i-a fost prilej unic de experimentare.
            Noroc, că în timpul revizoratului său a cunoscut un om de suflet, un real talent şi un prieten cu care s-a înţeles, Ion Creangă - învăţătorul din Sărărie. De la Eminescu n-au rămas prea multe dovezi, privitoare la pedagogia sa, dar din cele reeşite din procesele verbale, articolele lui culturale, apoi raportul despre abecedarul lui Creangă pe care l-a recomandat Ministerului să-l premieze, este suficient şi justifică aici Eminescu motivul pentru care l-a propus, bazat pe principii pedagogice, ceea ce înseamnă că era un cunoscător al pedagogiei.
            Când un prieten al lui Eminescu a plecat din Iaşi, a fost rugat să-l suplinească şi să predea limba germană în liceu, toţi s-au aşteptat că noul profesor să prezinte elevilor emoţiile sale artistice, transformând clasa într-un cenaclu literar. Din contra, Eminescu a utilizat altă metodă: a făcut ceea ce azi numim în pedagogia contemporană, fişa individualităţii.
            În scurtul timp ce a fost revizor şcolar, a rămas în istoria învăţământului.
            A organizat conferinţe active, era aderentul unui învăţător bine plătit şi conştiincios. A prevăzut, că un învăţător prost plătit, nu va fi capabil de nimic. Lucrurile acestea se pot spune şi azi.
            Eminescu avea despre învăţători o frumoasă idee. Ştiuse să-i captiveze prin inspecţiile făcute şi prin conferinţele organizate. Rar organ de control avusese tactul poetului.
            Eminescu, înainte de a fi revizor şcolar, avea o clară noţiune despre cultură, dspre educaţie.
            El vedea o şcoală concretă, vie, nu admite să se conducă şcoala de către persoane incompetente. Când va ieşi şcoala de sub conducerea oamenilor nepregătiţi? se va întreba Eminescu: Dar unde sunt revizorii care să-l imită pe Eminescu? Cine l-a ascultat pe Eminescu?
            Rezultatul afost înlocuirea lui. Înlăturat din post, era natural să scrie articolul Ilustraţii administrative. Desprindem câteva rânduri: Trebuia ca şcolile să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare, precum se şi începuse pe vremea lui Mihail Kogălniceanu şi d-lui Laurian care nu erau decât simpli preofesori de liceu. Generaţia următoare ar fi făcut altele mai bune şi astăzi am fi avut şcoli bune şi o generaţie sănătoasă, oare ar şti să gândească limpede.
            Eminescu a fost un pedagog. În cele mai critice vremuri ştiut să fie şi educator al întregului neam românesc.
Sursa: V. Gheţea. Eminescu pedagog şi revizor şcolar.
Selectat: Maria Chirilă