26 oct. 2016

ISTORICUL INTEGRALEI EMINESCU

                                                                                                            Prof. univ. dr.  Nicolae Oprea                                           
  Timp de două decenii după dispariţia sa tragică (şi peste şaptezeci de ani de la debutul absolut), Mihai Eminescu nu era cunoscut (şi recunoscut ca mare poet) decât din aşa-numita ediţie Maiorescu (Poesii de Mihail (!)Eminescu) apărută la sfârşitul anului 1883 după stil vechi şi începutul lui 1884, după stil nou, care cuprindea doar 61 de poezii (dintre care Mai am un singur dor, în trei variante). Culegerea publicată la Editura  Librăriei Socec et Comp. (datată pe pagina de titlu:1884) încorpora majoritatea poemelor publicate în revistele Convorbiri literare şi Familia, în versiuni autentificate de poet. Dintre ineditele recuperate de criticul junimist (în versiuni finale autografe) se remarcă poemele de maturitate artistică, Odă, Glossa, Mai am un singur dor, Luceafărul şi patru dintre cele cinci Scrisori intitulate abuziv Satire. Recunoscând că poeziile din ediţie nu au fost revăzute de autor, Titu Maiorescu simte nevoia să menţioneze în succinta prefaţă (datată decembrie 1883): „Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară. El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari.” În aranjamentul criticului, „colecţia” de Poesii, cum o numeşte, se deschide  simbolic cu Singurătate şi sfârşeşte cu Criticilor mei. Ornată cu vignete pe fiecare pagină, ediţia princeps a fost tipărită într-un tiraj de o mie de exemplare, cum aflăm din corespondenţa lui Maiorescu.
            Apropiaţii poetului ştiau, însă, că există un corpus masiv de manuscrise eminesciene. Întrucât dispăruseră fără urmă la moartea poetului, în gazetele vremii apar tot felul de supoziţii. Erijaţi în detectivi amatori, Şt. O. Iosif şi Ilarie Chendi vor afla de la ultima gazdă a poetului că „lada” burduşită cu manuscrise fusese însuşită, la câteva luni după moarte, de trei domni care s-au prezentat „prietenii răposatului.”  Necunoscuţii vor fi somaţi public să dezvăluie tezaurul eminescian. Cazul va fi elucidat ceva mai târziu, în termeni paşnici. La început de secol modern, în 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu donează Academiei Române pachetul cu 43 de manuscrise olografe însumând 15 mii de pagini. În scrisoarea însoţitoare  a donaţiei se recunoaşte valoarea absolută a poetului cu destinul frânt înainte de vreme: „De la Mihail Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diferite ocaziuni – multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet.” Manuscrisele se aflau, cum declară contemporanii, într-o mare dezordine care ilustra aievea traiectul vieţii zbuciumate a geniului. În acest fel, se punea capăt falsurilor prezentate drept inedite de plastografi fără scrupule de soiul lui Octav Minar. Şi se atenuează acuzele aduse criticului junimist, privind modificarea textelor eminesciene incluse în ediţia princeps. Astfel, variantele de laborator ale Luceafărului descoperite ulterior demonstrează că nu Maiorescu este vinovat de eliminarea a patru strofe şi ajustarea textului, modificările aparţinând poetului. Unul dintre coordonatorii de mai târziu ai Integralei Eminescu, Petru Creţia – într-o postfaţă care însoţeşte reeditarea fidelă a ediţiei princeps în anul de graţie 1989, la centenarul morţii – nu-l iartă pentru schimbarea titlului Scrisoare în Satiră după paradigma latină (Horaţiu), fără girul poetului şi modificările făcute cu „bune intenţii”: „într-un număr de cazuri emendează textul, cu cele mai bune intenţii, dar cu rezultatul că, cele mai adesea, dintr-o insuficientă înţelegere a segmentului respectiv, îl alterează sau chiar, în alte cazuri, îl modifică arbitrar în virtutea unor criterii estetizante, aşa încât, în toate locurile unde textul dat de Maiorescu diferă de cel al Convorbirilor literare, textul revistei este mai bun.”
            Destinul operei postume începe efectiv în secolul al XX-lea, când editorii vor avea revelaţia imensităţii şi, implicit, a valorii perene a operei eminesciene. Truda istoricilor literari abia acum începe să dea roade. Proxima ediţie fusese alcătuită cu uşurinţa diletantului, beneficiind de prefaţa căpitanului Matei Eminescu; în anul 1900: Poesii, Cu o notiţă biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului. Din 1902, însă, îşi intră în atribuţiuni editorii şi filologii profesionişti. Chiar dacă, în paralel, continuă să fie reprodusă ediţia princeps însoţită de Nota maioresciană –din care apar patru ediţii până în 1889 şi ajunge la ediţia a unsprezecea în 1913, înlocuindu-se denumirea pretenţioasă de „Prefaţă” cu „Notiţă biografică” de T.M. -, ponderea revine, de această dată, culegerilor de Opere comple(c)te. Cât de complete erau se va vedea în timp. Printre iniţiatorii proiectelor de publicare a operei integrale sunt de amintit: A.D. Xenopol, V. G. Morţun, Nerva Hodoş, Ilarie Chendi, Gh. Adamescu, G. Bogdan-Duică, Constantin Botez ş.a.   Oricum, profitul cunoaşterii operei în adâncime va fi resimţit ca atare, de unde şi puzderia de poeţi eminescieni apăruţi în literatura epocii; în general, romantici întârziaţi apăsând strident pe coarda sentimentală. Cercetarea manuscriselor produce câteva revelaţii de reală utilitate filologică în stabilirea cronologiei şi a variantelor. În primul rând, se restabileşte forma finală a Luceafărului, prin compararea versiunilor, şi se rectifică data naşterii poetului. Mai important este că se stabileşte data debutului absolut la 12/ 24 ianuarie 1866, cu La mormântul lui Aron Pumnul, poezie adolescentină găzduită în broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul sub semnătura M. Eminoviciu. Se ştia până atunci că începuturile poetului ţin de Familia din Pesta a lui Iosif Vulcan, unde se publică, la peste o lună după oda funebră, poezia De-aş avea, sub botezul literar al directorului revistei, cu numele Mihaiu Eminescu.
            Prima ediţie cu adevărat ştiinţifică „îngrijită după manuscrise”, cum se menţionează, îi aparţine eminescologului Ion Scurtu (1877-1922) şi apare în 1908, cu titlul generic Poezii. Din culegerea destul de cuprinzătoare, care se deschide sugestiv cu La mormântul lui Aron Pumnul şi se închide cu Doină, nu lipsesc: Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossa, Mortua est, Floare albastră, Sara pe deal şi cele cinci scrisori. La repetarea ediţiei, în 1910, uşor modificată, Ion Scurtu propune înlocuirea titlului inexpresiv al antologiei de Poezii cu Lumină de lună. În chip inexplicabil, însă, titlul nu a fost preluat de editorii ulteriori, deşi Eminescu însuşi – cum reiese dintr-o însemnare găsită în manuscrise – pregătise pentru tipar un volum cu acest titlu generic. Cu atât mai mult cu cât întreg peisajul universului eminescian este scăldat de „lumina lină” selenară, dincolo de sensul religios. Căci lirica lui se amplifică în măsura în care razele de lună întreţin clar-obscurul, generând „visări misterioase” şi „poetice şoptiri”. Iar poemul Dacă treci râul Selenei poate fi interpretat, în acest sens, ca o revelatoare artă poetică. După I. Scurtu, dispărut pretimpuriu, ediţiile de poezie, proză şi publicistică eminesciană, cuprinzând antume sau postume, beneficiază de nume ilustre ale culturii româneşti: Nicolae Iorga (în ediţie critică îngrijită), G. Ibrăileanu (cu suspiciuni neîntemeiate asupra postumelor), Mihail Dragomirescu (care împarte poezia eminesciană, după estetica sa radicală, în „Capodopere”, „Opere de talent” şi „Opere de virtuozitate”), E.Lovinescu (adăugând şi romanele sale despre poetul genial), G. Călinescu („ediţie întocmită şi comentată de…”), cu meritul de a fi scris o monografie fundamentală despre Viaţa şi Opera lui Mihai Eminescu,  Lucian Blaga chiar (cu o Introducere din 1923) ş.m.a.
           
Dar restituirea operei integrale este iniţiată de neobositul critic şi istoric literar Perpessicius (1891-1971), la 5o de ani după trecerea în lumea umbrelor a  poetului-prozatorului-publicistului-folcloristului-dramaturgului-traducătorului cu numele Mihai Eminescu, în 1939, când publică primul volum din ediţia critică – sub genericul Opere -, Poezii tipărite în timpul vieţii.  Volumul inaugural, în mod ciudat, nu  este editat sub egida Academiei Române, posesoarea tezaurului eminescian, deşi Perpessicius menţionează în „Prefaţă” că cercetările au fost autorizate de forul academic: „…editorul are a mulţumi înainte de toate conducerii Academiei Române şi conducerii Bibliotecii, a căror largă înţelegere i-au autorizat cercetările şi le-au dat putinţa să se împlinească în cele mai perfecte condiţiuni.” Editat de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, aşadar, volumul I apare exact în luna şi anul semicentenarului morţii scriitorului, într-un tiraj de 3250 de exemplare. Surprins de „vastitatea materialului”, primul îngrijitor al ediţiei critice depăşeşte planificarea iniţială, adăugând încă două volume pentru opera antumă, publicate cu dificultate în timpul războiului: Poezii tipărite în timpul vieţii cu subtitlul Note şi variante: de la „Povestea codrului” la „Luceafărul” (1943) şi Poezii tipărite în timpul vieţii cu subtitlul Note şi variante: de la „Doina” la „Kamadeva”   (1944).
            Pe fondul convulsiunilor social-politice imediat postbelice, instaurarea regimului comunist  conduce la întreruperea intempestivă a ediţiei  critice. Mai mult decât atât, multe dintre ediţiile interbelice sunt indexate într-un Catalog al scrierilor cenzurate. Astăzi ne apare enormă şi absurdă lista titlurilor de ediţii interzise: Opere complete, I. Literatura populară; Opera politică; Poezii postume; Poveşti şi nuvele; Scrieri politice; Poeme populare; Poezii; ediţii îngrijite, la vremea lor, de Ion Pillat, Perpessicius, Gh. Adamescu, G. Murnu, D. Murăraşu, A.D. Xenopol, Ion Creţu ş.a. Ca şi cum poezia lui Eminescu putea fi redusă la Împărat şi proletar, poem reprodus în toate ediţiile acceptate de cenzură. Abia după aproape un deceniu, diriguitorii culturii comuniste sunt nevoiţi să admită valoarea poetului naţional, fără restricţii de texte considerate „subversive”. Sub îngrijirea aceluiaşi Perpessicius – care-şi pierde treptat vederea descifrând caligrafia eminesciană -  se reia firul integralei, în 1952, cu publicarea celui de-al patrulea volum: Poezii postume (completat cu: Introducere, Tabloul ediţiei şi Anexe), la Editura Academiei R.P.R. Deşi Perpessicius este acuzat (în oficiosul partidului, „Scânteia”) că nu s-a despărţit de „concepţiile greşite” din trecut fiindcă n-a luat atitudine critică, în prefaţă şi introducere, faţă de „criticul reacţionar Titu Maiorescu”, cercetarea lui istovitoare asupra manuscriselor continuă, până la orbire. Mai apar, cu mari sincope, în deceniile următoare marcate de proletcultism, sub aceeaşi îngrijire de acurateţe filologică, alte două volume din ediţia critică:  Poezii postume (cu Anexe, Note şi variante, Exerciţii şi moloz, Addenda şi Corrigenda, Apocrife, Mărturii, Indice), în 1958; şi Literatura populară  (cuprinzând Poeme originale de inspiraţie folclorică, Lirica populară, Balade, Dramatice, Basme în proză, Proverbe. Asemănări. Cimilituri, Cântece de lume. Irmoase), în 1963). În Prefaţa la volumul V, editorul sexagenar simte nevoia să repete semnificativ: „obiectivul prim şi propriu al ediţiei noastre, ca şi meritul ei, către care pururi râvneşte, rămâne unul şi acelaşi: să reconstituie etapele creaţiei eminesciene cu toată vasta şi implicata ei fiziologie. Desigur, n-am neglijat nici informaţia bibliografică , nici investigaţia de istorie literară, mai largă sau mai de amănunt, nici dezbaterea şi uneori polemica, toate însă în accesoriu faţă de ţelul suprem ce ne-am impus, acela anume de a reproduce cu fidelitate fiinţa autentică a manuscriselor.” (s.n.)
             La şase ani după moartea întemeietorului  ediţiei integrale (în toate volumele următoare se va specifica „Ediţie critică întemeiată de P.”) apare la Editura Academiei R.S.R. volumul al VII-lea, Proza literară (1977), îngrijit de  un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române coordonat de Petru Creţia, dar cu studiul introductiv păstrat de la acelaşi mare editor (cum l-au numit urmaşii) Perpessicius. Coordonatorul Petru Creţia (1927-1997), un eminescolog cu ţinută elevată, pasionat şi erudit, era recomandat de pregătirea temeinică în limbile clasice (fost universitar în domeniu) şi experienţa de cercetător la Institutul de Filozofie (trudind la traducerea integrală a lui Platon, împreună cu C. Noica). Înzestrat cu „vocaţie de descifrator” (uzând de propria expresie), el va fi şi autorul studiului introductiv al volumului al VIII-lea care apare, din pricini obscure, peste mai bine de un deceniu: Teatru original şi tradus. Traducerile de proză literară. Dicţionarul de rime (1988). Într-o bizară dezordine editorială, dictată, după toate indiciile, de cenzura comunistă, apar ritmic în ultimul deceniu comunist volumele:  IX – Publicistică 1870-1877 (1980); XIV – Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice (1983); XI – Publicistică 1980, Timpul (1984); XII – Publicistică 1881 şi XIII – Publicistică, 1882-1883, 1888-1889 (1985); VIII (1988); X – Publicistică 1877-1880  şi XVI  - Corespondenţă. Documentar (1989). Amânarea unor volume se explică prin problematica spinoasă din articolele lui Eminescu din „Timpul”, de la chestiunea evreiască până la problema Basarabiei. După volumul al IX-lea, Petru Creţia este înlocuit la coordonarea ediţiei cu un preferat al regimului, Al. Oprea (1931-1983), directorul Muzeului Literaturii, care va scrie şi studiile introductive. Iar după moartea acestuia, îşi asumă rolul de coordonator un alt istoriograf agreat de regimul defunct, colaborator al şcolii politice „Ştefan Gheorghiu”, Dimitrie Vatamaniuc (n. 1920), care a încheiat pactul cu diavolul din 1971, devenind informator al Securităţii (conform comunicatului CNSAS); fără să-şi trădeze pasiunea de eminescolog de reală probitate filologică.
            Cele 16 volume ale Integralei Eminescu se încheie după revoluţie cu volumul restant, al XV-lea, Fragmentarium. Addenda ediţiei, publicat în 1993, sub îngrijirea a doi coordonatori, Petru Creţia (pentru Addenda) şi D. Vatamaniuc (pentru Fragmentarium, titlu preluat din manuscrisele eminesciene), care semnează împreună  scurtele Lămuriri asupra ediţiei. Pasajul de încheiere al prefeţei atrage atenţia asupra nevoii de perfecţionare a editării integrale şi critice pornind de la cele 16 volume de temelie: „Cu acest volum XV, penultimul în ordinea serială, dar cel din urmă în cea cronologică, editarea integrală şi critică a scrierilor lui M. Eminescu ajunge la capătul ei, la peste o jumătate secol de la publicarea, de către întemeietorul ei Perpessicius, a primului volum (1939). Considerăm însă că această ediţie, trecută prin atâtea vicisitudini istorice, este numai o primă, importantă, etapă în direcţia ediţiei definitive.” Dincolo de modestia afişată, Petru Creţia însuşi dovedeşte la mijlocul anilor ’80 că mai există texte pierdute, „uitate într-un scrin” sau texte criptice, greu descifrabile, atunci când publică în „România literară” o versiune inedită a dramei istorice Alexandru Lăpuşneanu. De-atunci cercetările continuă, din convingerea că creativitatea eminesciană a fost nelimitată. Oricum, fundamentul a fost aşezat prin integrala Eminescu, încheiată la câţiva ani după centenarul morţii, chiar dacă tirajele au fost infime, iar spre sfârşit chiar obscure: vol. II – 3900 ex.; vol.III – 3626; vol.IV – 4000; vol. V – 4300; vol. VI – 6600; vol. VII – 7500. Din 1977, cenzura a interzis afişarea tirajelor în caseta editorială, pe fondul scăderii lor vertiginoase. După mărturia lui D. Vatamaniuc, singurul care mai trăieşte dintre coordonatori, volumul problematic, al X-lea, a ieşit pe piaţa cărţii în doar 120 de exemplare. Chiar dacă Centru Naţional de Studii „Mihai Eminescu” de la Ipoteşti nu prea  funcţionează în ultimul timp, nutrim convingerea că „Omul deplin al culturii româneşti” (cu expresia lui Noica) va focaliza interesul cercetătorilor din noile generaţii meniţi să  refacă şi să completeze ediţia critică, editând-o măcar într-un tiraj egal cu numărul scriitorilor din România.