28 nov. 2016

„CRUDA TAINĂ” EXISTENŢIALĂ EMINESCIANĂ

                                                                                         Mihai Cimpoi, academician
A citi lumea – cu ajutorul cărţilor, adică a lui Shakespeare, Schopenhauer şi al maestrului „viu”, reprezentat de Iubită – înseamnă a dezlega problema vieţii şi morţii, a te iniţia în labirintul dedalic al lumii. (Cartea e asociată de Gilbert Durand sfântului Graal.) Taina rămâne necunoscută şi cugetătorii rămân „palizi, siniştri”, în faţa chipului ei de sfinx şi a „uşilor istoriei” care nu se deschid şi nu oferă nicio şansă pentru dezlegarea enigmelor (ca în Memento mori).
„A vieţii crudă taină”; cu toate sensurile pe care le ascunde, cu toată înşelătoria istoriei (de care vorbeşte Hegel) nu se distaină, poetul apelând astfel, la un inspirat regionalism (Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu ne dă sensul de „a da pe faţă, a trăda”).
Intrăm, acum, în variatul repertoriu eminescian al izomorfismelor taină – mister (misteriu) – mistică – secret – enigmă şi al derivatelor acestora, dintre care cel mai productiv agent figurativizator este, bineînţeles tainic.
În complexul simbolism al Tainei eminesciene vom distinge o pluritate de semnificaţii care relevă mai multe aspecte ale discursului mitopo(i)etic:
completitudinea ontologică prin cuprinderea întregului spectru de manifestări ale Fiinţei;
sporirea ontologică prin valorizarea unei hipersensibilităţi, căruia i-am zis sinergism şi care este denumită de spaniolul Dámasu Alonso hiperestezie limită;
limitarea ontologică, generată de conştiinţa îngrădirii pe care îl aduce contactul cu lumea, cu exterioritatea, stranietatea (în sens freudian);
ocultarea ontologică, pe care o aduce conştiinţa reducerii la Nimic, la „cifra cea obscură”, la relativizarea valorilor şi nietzscheanul „apus de zeitate”.
O ontologie a Tainei (Misterului, Enigmei, Secretului) se prefigurează cu o intensitate graduală şi o varietate tipologică/fenomenologică a deschiderilor/închiderilor, iluminărilor/ocultărilor, a mişcărilor ascendente/ascendente etc.
Poetul porneşte de la simbolistica generală – universală şi autohtonă, sprijinit de o imaginaţie ce-i permite să construiască contextele sale.
Unele incursiuni la „izvoare”, la sensurile originare sunt necesare pentru a pune în evidenţă, pentru a „distăinui” puterea creativă a poetului.
În simbolistică, taina „este privilegiul puterii „şi un semn al participării la putere”, fiind legată totodată de ideea de tezaur stând sub pază. Relaţiile dintre zei sunt reglate de deţinerea secretelor (dezvăluirea unui secret de către Hercule îl salvează pe Prometeu). Eliberarea de lanţurile lui Zeus înseamnă eliberarea sufletului de angoase. Păstrarea secretelor asigură „un puternic sentiment de superioritate”. Alchimiştii văd taina tainelor în piatra filozofală (cf. Jean Chevalier, Alain Ghebrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, Bucureşti 1995, p. 323-327).
Într-o însemnare studenţească găsim o reflecţie despre starea de linişte ca stare de echilibru în care între terezelele opuse limba arată drept în mijloc şi o definire a vieţii simţite de noi ca „o serie infinită de acte de voliţiune pozitivă sau negativă, de da, sau nu”. O altă însemnare începe cu expresia germană Er hat sich abgepaspelt ţ s-a depănat şi se redeapănă. „Aici e misterul pentru un autor – foarte interesant la început – devine neinteresant mai târziu” (ms. 22750) (Fragmentarium, p.  375).
La origine, mister (lat. mystērium) desemnează ceremonia secretă care onora o divinitate şi la care participau numai iniţiaţii (De exemplu: misteriile romane ale Bunei zeiţe). Avem, pe de o parte, o semnificaţie ce ţine de iniţiere, iar, pe de altă parte, una ce vizează mysteria decendi, adică secretele artei retorilor. Nu lipseşte nici noţiunea de mister religios. Misticus denumeşte, la Vergiliu, misteriile în genere, iar în cazul misteriilor lui Bacchus e legat de altul de purificare prin vânturători cu viţa de vie (cf. G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983, p. 738).
Enigma, în greceşte (aívyμa) se referă la o „expresie ambiguă, încâlcită”. Provenind din vechea slavă, taina semnifică ceva ascuns, intim, ţinut în secret, nespus, nearătat cuiva, minciuna (cf. Vl. Dal, Tolkovîi slovari, IV, 1980, p. 386), dar şi neînţeles, necunoscut, nepătruns de minte pătrunzând în limba noastră şi-a adăugat sensurile religioase ştiute astăzi. Eminescu însuşi utilizează expresia „sfânta taină”. În teologia creştină misterul reprezintă esenţa dogmelor religioase la care nu accede raţiunea, putând fi cunoscută doar calea revelaţiei divine. Cele mai semnificative mistere se conţin în viaţa evanghelică a lui Christos (cf. Dicţionar de filozofie, Bucureşti, 1978, p. 461).
„Sunt un univers necunoscut”, spune poetul despre el însuşi într-o însemnare manuscrisă. Universul este configurat ca o construcţie piramidală, a cărui vârf ar fi Taina. Este sub formă de scară; o schelărie simbolică a Sorţii dominată de „cei ce se pot ridica de asupra tuturora”, ceilalţi, „neştiuţi”, pierzându-se „în taină ca şi spuma nevăzută”. Enigma vieţii are aici un evident substrat budist („Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”): „Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,/ De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi/ Făr’ a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…/ Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,/ De asupra tuturora se ridică cine poate,/ Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită/ Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?.../ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc” (Scrisoarea I).
Cine pune pecetea Tainei „pe-a dezlegărei uşi”? Soarta. De aceea, adresându-se Înţelepciunii, poetul mărturiseşte: „M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte,/ Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!” (O înţelepciune, ai aripi de ceară!).
E o afirmaţie care trebuie luată ca o preteriţiune, cu sensul ei opus: el „se închină” sorţii, aducătoare de moarte ca unui dat, ca unei condiţii sine qua non a providenţei.
Interogaţia asupra enigmei vieţii îl oboseşte, îl face să intre în transă, să aibă sentimentul supradimensionat, dus gradual până la hybris că totul se ascunde într-o cifră obscură, în cifre ce se înmulţesc, secând mintea. În plan figurativ o atare stare se traduce prin topoii pierderii (dispariţiei, pieirii, căderii în nefiinţă, stingerii): „Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpu creşte-n urma mea… mă-ntunec .” (Trecut-au anii…); „Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi”  (vers din De câte ori iubito admirat de Eugen Ionescu); „Pierdută-i a naturii sfântă limbă” (O înţelepciune, ai aripi de ceară!); „Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac, din care după propria mărturisire, şi-a extras lamura filosofiei sale Emil Cioran).
Poetul pierde Plinul, identificat cu „armonia dulcei tinereţi” şi cu reprezentarea lumilor cu miile de stele ale Cerului, alegându-se doar cu Golul. „Întregimea vieţii sale” se surpă, se expune în cifre, se vede cheltuită în „visuri amar-amăgitoare”, în „păreri” (aparenţe), în „nimicuri”, în „minciuni”. „Lipseşte viaţa vieţii mele”, spune pe o notă radical-nihilistă, căci Golul vine ca rezultat al pierderii valorilor supreme.
Vremea îşi ascunde semnul şi aşa „şters”, aruncându-l în Vidul nenţelesului, necunoscutului, încât problema vieţii nu-i chip de dezlegat în univers: „Sunt ne-nţelese literele vremii/ Oricât ai adânci semnul lor şters?/ Suntem plecaţi sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?/ Suntem numai spre-a da viaţă problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?/ Şi orice loc şi orice timp, oriunde,/ Aceleaşi vecinice-întrebări ascunde?” (O înţelepciune, ai aripi de ceară!).
„Suntem plecaţi sub greul anatemei”/ De a nu afla nimic în vecinic mers!” Suntem numai spre-a da viaţă problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?”. Asemenea întrebări, care sună ca nişte concluzii filosofice cu aer de sentinţe definitive sunt expresia acelui dat sub formă de soartă, aici sinonimizat cu anatemă. Sunt întrebări care vin de-a gata în contextul poeziei, amintindu-ne de golul în care primea darurile Îngerului Morţii şi Îngerului Vieţii Dostoievski în viziunea existenţialistului creştin Lev Şestov: „Tot ceea ce avem, primim nu se ştie de la cine, nu se ştie de unde. Totul ne-a fost dat înainte de-a avea puterea să punem întrebări şi să răspundem la ele” (Lev Şestov, Revelaţiile morţii, Dostoevski – Tolstoi, Iaşi, 1993, p. 21).
Întrebările, care nu se ştie de la cine şi de unde le primim dau năvală în poemele eminesciene, fiind reluate cu o sisifică insistenţă şi cu o putere sporită amintind de intensitatea crescândă a forţelor apei în prejma zăgazurilor.
Poetul îşi imagina şi un dialog între Sfinxul care pune întrebări şi Piramida care răspunde – alegorie a unei interogaţii necontenite asupra sensului vieţii, care-l muncea cu putere obsesivă: „Cum că sfinxul e o-ntrebare şi piramida un răspuns şi că amândouă la un loc sunt o ecuaţie la aceasta n-a gândit nimeni. Ce este viaţa? Întreabă sfinxul. Un raport simetric al unui finit către un infinit, răspunde piramida” (ms. 2261, 181 r. v.).
Conform semioticienilor de azi, discursul po(i)etic se constituie din „imagini ale lumii”, identificabile cu simbolurile şi motivele, care se prezintă ca figuri „tari” printr-un proces de referenţializare internă.
Aşa cum, în cazul lui Goethe, atitudinea faţă de clipa frumoasă este diferită, generând figuri neasemănătoare sau chiar opuse (tragice, dramatice, satirice), la Eminescu, lumea se pune sub semnul plinătăţii valorice sau, dimpotrivă, se relativizează valoric şi atunci este reprezentată ca „o cifră”, ca o sumă de semne „şterse” („adâncit-şterse”).
Apar, în consecinţă, izomorfiile golirii de sens, ale sărăcirii ontice, limitării şi ocultării ontologice, de care vorbeam: semne, cifre, numere, hieroglyphe (aşa transcrie poetul în ms. 2257), simboluri, icoane, imagini, şiruri, monograme. Uneori acestea se adună, demonstrând o funcţionalitate intertextualizantă foarte activă şi menţinând discursul într-un registru elegiac covârşitor: „Şi-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,/ De lemnoasa mân-a morţii inima e stoarsă-acum./ Şi imaginile-s şterse, ce prin el treceau odată,/ Sufletul (dacă există) printre nori îşi face drum// (…) De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,/ Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,/ Pe când nouă-ncă viaţa e o cifră ne-nţeleasă/ Şi-n zădar cătăm răspunsul  la-ntrebarea ce ne-am pus.// În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,/ Şi citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,/ Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,/ Măsurăm maşina lumii cu acea numărătoare/ Şi gândurele-s fantome, şi viaţa este vis” (La moartea lui Neamţu).
Reducerea la nimic a vieţii prin supunere sorţii, prin moarte duce şi la mecanizarea simţirii şi gândirii, reprezentată figurativ prin sistemă, numărătoare, (marea) problemă. „În capetele noastre de semne-s multe sume”, mărturiseşte poetul cu „sufletul moale şi mintea slabă” în Icoană şi privaz, adăugând: „Din mii şi mii de vorbe consistă-a noastră lume”. Insignifianţa lumii o impune această îngrămădire paralelă, potenţată hiperbolic, a semnelor şterse şi vorbelor goale.
În proză şi în publicistică, este adesea invocat Pitagora (sursa este, de fapt Geometria lui Euclidn.n.) regula geometrică denumită ponce asinorum. Amintită şi în Fragmentarium ce semnifică o problemă simplă, care totuşi prezintă, în definitiv, dificultăţi de înţelegere: „E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înăuntrul căruia se rătăceşte câte-o rază slabă, câte-o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o-neremeneşte pe hârtie, pe care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţă lungă care face să vezi într-adevăr că viaţă şi lume sunt un vis” ([Archaeus]).
Marea temă a condiţiei poetului se conturează într-un prim stadiu al limitelor existenţiale. De la simpla întrebare retorică „Au e sens în lume?” din Mortua est până la profunda alegorizare a situaţiei geniului din Luceafărul interogaţia asupra vieţii/ morţii, asupra raporturilor Eu/ Lume cunoaşte o largă scară a intensităţii.
În mod progresiv interogaţia asupra Misterului existenţei cedează locul punerii întrebării fundamentale Cum putem dezlega enigma vieţii. E o întrebare reluată obsesiv, leitmotivic – e marea temă existenţială cu variaţiuni a poeziei eminesciene.
„Oricine ar voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor”; „Mutarea consecutivă a punctului de gravitaţie, adică cele două puncte, este misterul mişcării şi al vieţii”. Astfel de însemnări făcute cu aer de adevăruri axiomatice, cu seninătate olimpiană vor fi puse, în discursul mitopo(i)etic propriu-zis, într-o zonă a incertului, indefinitului.
Poetul seamănă în unele privinţe cu personajul său Moş Iosif: scrie cifre,  note marginale, considerând că toate dezlegările „ce i le insufla mintea lui sănătoasă şi ageră”, „provin numai din combinările astrologice, în cari el incifra ceea ce nu era în ele”. În cazurile în care mintea proprie nu-i oferea vreo dezlegare şi nici astrologia cea grecească nu-l ajuta, „ea aproba numai aposteriori ceea ce el pusese în calculele sale apriori”. Este un polihistor care adună mii de cunoştinţe în jurul „unui singur sâmbure: biblic”, potrivindu-le cu cele din domeniul ştiinţei pozitive şi ideile noi pe care le aduce Apusul. Este cuprins de îndoieli şi, uneori, nu ştie ce să-şi răspundă: „Dacă răspunsul ar fi fost latent în el, dacă el l-ar fi presupus înainte de a întreba cartea lui, atunci desigur că ar fi ştiut să puie sensul tocmai cel voit fără să ştie în spusele obscure a fabulei lui, astfel însă, adesea în deplină nesiguranţă în privinţa celor ce întreba el se simţea neliniştit şi se îndoia adesea de mintea lui proprie”.
Poetul se proiectează în special în „arătarea nemulţumită şi rebelă” a feţei personajului său, în febrilitatea cu care caută dezlegări, în insaţietatea de Polihistor care adună „mii de cunoştinţe” din Biblie, astrologie, ştiinţele pozitive şi în modul critic de a se raporta la ideile „noi” ale Apusului (aduse de tineri).
E uşor de identificat proiecţia aliterativă a interogaţiei existenţiale a poetului în cugetările sărmanului Dionis (Dan-Dionis), a Moşneagului din Archaeus, a lui Euthanasius sau a lui Toma Nor din Geniu pustiu. Nuvelele cu subiecte filosofice şi nu numai se focalizează de obicei în reflecţiile asupra Misterului/ Enigmei Existenţei şi memoriei identităţii: „Cine şi ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din câte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul… numai să fie el” (Archaeus).
Toate aceste personaje alter-ego-uri evidente ale Poetului percep Lumea ca Text (= ca o carte, precum în simbolistica medievală şi romantică), ca un manuscris vechi sau pe care-l scriu ei înşişi în prezent). Astfel, în Contra pagină apare o Doamnă (Signora) Lume care fabrică într-un stabiliment de foto- şi de litografii mii şi mii de bilete à la minuite şi dictează un text Monsignorului culegător de tipografie Destin, acesta punând ce-i trece prin cap nu ceea ce-i dictează (bunăoară în loc de „D-nu Petrică Mofr farsor en gros e ten detail” „PETRICĂ Compte MOFT(E) om politic”; în loc de L. SCHUBERT. Compozitor de geniu „L. SCHUBERT muritor de foame la Viena”). Pe reversul biletelor „ce circulează pe pământ sunt scrise lucruri nediscifrabile”, care „se descifrează abia atunci când biletul încetează d-a circula”. În Sărmanul Dionis personajul titular răsfoieşte un „manuscript de zodii” dăruită de „evreul adânc” Ruben care mărturiseşte că nu-l poate descifra decât la pagina a şaptea şi-o îndeamnă pe umbra sa, înainte de călătoria sa în lună să-i scrie „memorii” şi să-i păstreze manuscrisul într-un „săltar”:
Bine, zise Dan apucând mâna cea rece şi diafană a umbrei, te îndemn însă a scrie memoriul vieţii tale, ca să-l găsesc când voi reveni pe pământ şi să-l recitesc. Tu ai o judecată rece şi vei şti să-mi descrii toată natura vizionară şi înşălătoare a lucrurilor lumeşti: de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei strălucită, că e ferice înlăuntrul gingaşelor sale organe, până la omul ce acoperă cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinică care ţine cât istoria omenirei, acel sâmbure negru şi rău care-i rădăcina adevărată a vieţii şi a faptelor sale – egoismul său”. Umbra este îndemnată să prezinte adevărul despre lumea de nedreptate de pe pământ.
Cartea Lumii, cu textul ei greu sau imposibil de descifrat, îi face pe personajele schiţelor, nuvelelor, însemnărilor caracterologice şi fragmentelor aferente operelor de bază sau independente să se iniţieze în cărţi vechi de necromanţie şi astrologie, în tratatele de ştiinţe pozitive, să se cufunde în subteranele fiinţei, să călătorească, dedaţi în voie viselor, dorinţelor, chemărilor lăuntrice, în spaţiu şi timp. Ea rămâne; esenţialmente, Text pe care-i pusă pecetea, imposibil de desferecat, al Tainei.
Cel care are iluzia că are în mână „cheia voinţei omeneşti”, „chintesenţa mişcărilor istoriei” este – în plan fantastic – marchizul Bilbao. Acesta îi ironizează pe reprezentanţii puterii omeneşti şi ai puterii naturii, pe poeţii care descriu luna şi încearcă să descopere izvoarele gândirei, că el le are pe toate în „sunetul aurului”.
Dând de „ale dezlegării uşi”, închise, pecetluite definitiv, Eminescu îşi simte fiinţa deschisă Tainicului. Putem vorbi, în cazul lui, de un dar deosebit de a se încredinţa inspiraţiei pure şi a surprinde în formele ei protototipice. POETICUL=TAINICUL. E o ecuaţie desăvârşită la el. Căci ne aduce dovada locuirii poetice a lumii, a trăirii unei situaţii originare, care, aşa cum o concepe Hölderlin, este un act de exprimare voluntară ce exclude nevoia şi obişnuinţa şi orice determinare pragmatică.
Poetul merge spre poeticul şi poetizabilul organic (în termenii lui Mikel Dufrenne), unindu-şi fiinţa cu fiinţa Naturii.
E tărâmul prietenos şi plin de armonie, de aer idilic câmpenesc pe care îl găsim în evocările copilăriei cu „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,// Ce fruntea-mi de copil o-nseninară/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri// Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,/ O ceas al tainei, asfinţit de sară” (Trecut-au anii) sau în utopiile lirice din Scrisori create de fantezie („Fantezie, fantezie, când suntem numai noi singuri) şi în poeziile despre codru.
Misterurile clişeistice romantice populează poeziile începuturilor din caietul vienez (perioada Ondinei): „Ca a nopţii poezie/ Cu-ntunericul talor,/ Când se-mbină, se mlădie/ C-un glas tainic, lin, amar?/ Tu, cântare întrupată” (La o artistă). Misterele nopţii vin cu un cântec mistic ce apasă inimile; „Eros saltă nebuneşte” într-un cuib de turturele, care-l dezmiardă şi îl încălzesc „cu un vis de tainic dor” (Misterele nopţii). Încetul cu încetul ele dispar şi în poezia eminesciană se instaurează tainicul, manifestat sub forme mai complexe şi mai subtile de farmec, de sentimente de dragoste sau de stări melancolice, generate de trecerea timpului şi de relaţiile psihologizate cu iubita. Fermecarea, vrăjirea, „răpunerea de farmec” (în termenii frecvenţi ai poetului), are loc într-un registru nu atât idilic, cât dramatic sau în unul combinat, semn doveditor că survine şi o fascinaţie negativă. În „biserica-n ruină”, ce stă „cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, se aude prin ferestre sparte cum ţiuie şi vrăjeşte vântul, iar înăuntru „Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur/ Drept dascăl – toacă cariul sub învechitul mur”. Spre finalul poeziei, înainte de feedbackul „parc-am murit demult”, se revine iarăşi la senzaţia că acel cântec răguşit şi cu sensul obscur al greierului sună în chiar obositul creier al poetului din care lumea a dispărut şi că inima-i bate „ca şi cariul încet într-un sicriu” (Melancolie).
În chiar momentele culminante ale răpunerii de farmec, de vrăjire totală de irezistibila putere a dragostei, poetul e pătruns uneori de un puternic sentiment de singurătate: „Dar nu vine… singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr” (Lacul).
Publicare și selecție: V. Sîrbu
Va urma...

Chișinăul citește

Programul de lectură „Chișinăul citește”, ajuns la a XIII-a ediție și-a finalizat lucrările cu o conferință despre cartea „Kinderland”, autor Liliana Corobca. Centrul Academic Internațional Eminescu a fost reprezentat de liceele „Mihai Eminescu”, „Nicolae Iorga” și „Mircea cel Bătrân”, în total au participat 21 de elevi însoțiți de doamnele bibliotecare: Aculina Golovatenco, Eugenia Stamatin, Lilia Parasciuc. Elevii s-au manifestat foarte activ, exprimându-și opiniile, impresiile despre carte, rugând-o pe scriitoare să continue romanul și să descrie viața de mai departe a personajelor cărții... Realitatea dură, viața acestor copii rămași să fie mamă și tată, să se confrunte cu probleme peste puterile lor i-a sensibilizat și chiar i-a re
voltat pe tinerii prezenți în sală. Se cere o schimbare, trebuie să luptăm...




Larisa Arseni. Colaboratoare la Centrul 
Academic Internaţional Eminesci. 
Maestru în artă

26 nov. 2016

Cultivarea erudiției,spiritului de echipă

   
 În cadrul campaniei de sensibilizare „Ne vedem la bibliotecă”, la 26 noiembrie 2016 Centrul Academic Internaţional Eminescu a găzduit  Clubul moldovenesc de Jocuri Intelectuale, care a fost fondat în ianuarie 2000.
     În prezent există mai multe tipuri de jocuri intelectuale. La noi în republică cel mai popular este Ce? Unde? Când?.
     15 echipe alcătuite din peste 70 de jucători au participat astăzi la a-V-a etapă a Campionatului Moldovenesc de joc Ce? Unde? Când?. În cadrul etapei, s-au jucat 40 de întrebări din diverse domenii: istorie, literatură, geografie, politică, artă etc. Întrebările sunt alcătuite de membrii echipei organizatoare: WTH (responsabil de etapă), Phi, Kernel Panic, Intel.
     Participanții s-au distrat găsind răspunsuri ingenioase, desi nu chiar mereu corecte.  Altădată rămăneau surprinși de răspunsul moderatorului, care de fiecare data argumenta răspunsul corect.
     Participanții au demonstrat spirit de echipă, au aplicat cunoștințele și aptitudinile într-un mod interesant și folositor. Sperăm că au petrecut un weekend frumos în incinta bibliotecii nostre.
    Pentru mai multe detalii vizitaţi :/http://cuc.md/
    Îi aștepăm cu plăcere pentru alte ședințe ale Clubului.
V. Sîrbu

25 nov. 2016

Galina Furdui şi armonia artelor


Îndată ce se face lumină în om,
nu mai este noapte nici în afara lui...
(Fr. Şchiller)
       
          
  La Centrul Academic Internaţional Eminescu, întâlnirile cu personalităţi, cu oameni interesanţi sunt  adevărate sărbători de suflet şi pentru suflet. Avem mulţi reprezentanţi  ai Culturii Naţionale, care de multe ori rămân în umbră, deşi au o activitate prodigioasă, muncind zi de zi, îmbogăţind patrimoniul naţional cu noi creaţii, fie poezie, proză, critică literară, or muzică. Oameni de la care avem ce învăţa şi, învăţând ne îmbogăţim propria personalitate.  Protagonista întâlnurii de astăzi este cunoscuta poetă, textieră (pentru creaţii muzicale), publicistă, redactor emisiuni de muzică radio, redactor literar, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, cea prin mâna cereia au trecut şi trec mii de texte, pe care doamna Galina Furdui cu multă atenţie şi mărinimie le studiază şi le ajustează. O salutăm cu drag şi-i mulţumim pentru că a acceptat invitaţia noastră.
            Cu aceeaşi dragoste şi mult respect vii prezint şi pe ceilalţi invitaţi prezenţi în sală. Ion Ciocanu, critic literar,filolog, pedagog, scriitor român, cunoscut şi recunoccut mai ales pentru atitudinea sa intransigentă faţă de politica de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi de subminare a limbii române în Republica Moldova. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Un bun şi receptiv prieten al Centrului Eminescu. Tudor Palladi – poet, traducător şi critic literar, eseist, recenzent, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, ştiu că la moment pe masa de scris a dânsului sunt două carţi (în proces de apariţie) a poetei Galina Furdui. Marcela Mardare – poetă, prozatoare şi editoare, profesoară de limba şi literatura română, director al editurii „Pontos” şi „Ruxanda”, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Numele Galinei Furdui este unul de referinţă în literatura română.  Activitatea de creaţie a poetei Galina Furdui poate fi împărţită în trei compartimente esenţiale: Activitate literară; Despre creaţia Galinei Furdui; Activitatea pe tărâm muzical-artistic.
            Doamna Galina Furdui scrie o poezie profund filozofică, interiorizată, abordând teme existenţiale, alimentată fiind de realitate, adesea apeleaza şi la subconştient, lucru care denotă o forţă sacră, o forţă ezoterică, pe care o posedă, pe care o simte şi care o ghidează pe poetă în creaţia sa. Orice volum de poezie răsfoit, indiferent de specia literară, îţi dă de gândit, te antrenează într-o lume aparte, lume feerică, care te înalţă, te face să pluteşti în alte dimensiuni astrale.
Cine este Galina Furdui? Aş vrea să-l întreb pe domnul Ion Ciocanu, un mare specialist în domeniu, acela care a stat ore nenumărate aplecat asupra cărţii dumisale: „Impresia de ansamblu e că avem de a face cu o poetă de reale şi diverse disponibilităţi creatoare, altfel zis – cu una în stare să trăiască şi să exprime în diferite registre, unul mai favorabil decât altul adevăratei, autenticei, de aceea rezistentei comunicări artistice. Galina Furdui are simţul imaginii vii, de o frumuseţe lingvistică şi densitate ideatică remarcabilă, sugestibilă de atmosferă proprie dezlănţuirii poeziei şi recepţionării fireşti a acesteia.”
De mai mulţi ani poeta Galina Furdui colaborează cu un alt critic literar, domnul Tudor Palladi pe care îl întrebăm, cum e de lucrat asupra creaţiei Galinei Furdui: greu, ușor, interesant...? Vă rug, să vă referiți la segmentele tematice mai constante din creația Galinei Furdui: despre ființa lăuntrică a omului; relația dintre spațiul uman și cel Suprem; credință și divinitate; poezia pusă pe note; scrierile pentru copii: „Ideatic versul rondelic al Galinei Furdui este cristalizat în mare, trecând toate „Vămile văzduhului” conştiinţei şi raţiunii de sine a poeziei „Ochiul cel de taină”al poetei – „cu invizibilu-n contact” – „Aşează rost în lucruri, lucid” şi „cheamă din înălţimi culoare”. Mărturisirile sosiei lirice furduiene sunt marcate nu numai de francheţe, dar şi de deschiderile sapienţiale ale lui Sesam zăvorâtorul, ferecatul în şapte pereţi : „Piatra desface-n pieptu-i Adevărul - / Un pom cu frunze simple – Bucuria”    sau : „Nu poate fi al tău decât ce ai creat.” De aici şi credinţa în profunzimile ameţitoare ale cuvântului scris, în pagina „crescută”. Cred că suntem pe aceeaşi undă, în aceleaşi dimensiuni astrale şi de aceia lucrez asupra cărţii Galinei Furdui cu multă pasiune, a încheiat criticul literar Tudor Palladi.
Editorul joacă un rol foarte important în aprecierea şi apariţia, scoaterea în lume a unei cărţi, a copilului, adus spre încreştinare şi aici vine Marcela Mardare poetă şi editoare să ne spună, cum apreciază creaţia poetei Galina Furdui. Dânsa menţionează între altele, că în calitatea sa de editor a scos la vederea publicului larg mai multe volume scrise de Galina Furdui, nu este simplu de loc să lucrezi cu această autoare, un caz: „vine la editură cu 200 de pagini, dar până la urmă ajungem la 600”, în acelaşi timp este foarte interesant şi creativ...
Despre Galina Furdui au scris mai mulţi autori: Vlad Ciubucciu, Procopie Raicev, Ion Vornicu, Mihai Cimpoi, Eliza Botezatu,Tamara Cristei, Claudia Partole, Lidia Ungureanu, Arcadie Suceveanu, Steliana Grama, Savatie Baştovoi, Tudor Palladi, Elena Dabija...
            Încă o admiratoare a creaţiei Galinei Furdui este chiar consăteanca poetei Veronica Pîrlea Conovali, (poetă şi publicistă). Dânsa lucrează în prezent la o carte despre Galina Furdui, care va include întreaga evoluţie a Galinei Furdui, începând din frageda copilărie. Veronica Pîrlea ne povesteşte cum şi-a adunat materialele pentru această carte...
Născută prin părţile Sorocii, Vărăncău, prin acele locuri istorice, unde trăieşte veşnicia, pe acele pământuri fertile, care mustesc de talente, de acolo şi-a absorbit seva hrănitoare a sufletului şi spiritului, crescută printre oameni adevăraţi, cu credinţă adevărată în suflet ar fi putut oare să nu  scrie o poezie la fel de adevărată... Poeta Galina Furdui are în palmaresul său circa 40 de volume publicate, acest lucru vorbeşte despre un om de creaţie bine montat în ceea ce vrea să facă şi ştie să facă, cu multă perseverenţă, insistenţă şi o enormă putere de muncă. Anul acesta Galina Furdui a sărbătorit un jubileu frumos, o vârstă când poti face o retrospectivă a celor realizate, dar şi să vezi clar ce mai ai de făcut în viitor, fiindcă drumul cunoaşterii şi al creaţiei este infinit.
Doamna Galina Furdui are o listă întreagă de apariţii editoriale. Potrivit unor studii şi cercetări, volumul „Ne caută o veste” (77 de rondeluri, apărută în 1995) face parte dintre cele mai citite şi apreciate cărţi ale poetei; „Întoarcere în Marele Volum” (rondeluri, 1999): „Citeşti şi încerci uneori senzaţia indecisă a ceva mistic, sofisticat, întreţesut măiestrit în substanţa poetică, acel ceva inedit”; „Vorbeşte Semnul” (77 rondeluri, 2000): „În acest volum cuvântul este împletirea dintre lumină şi întuneric, dintre moarte şi viaţă, aspecte neprivite antonimic, ci mai degrabă ca stimuli regeneratori ai permanentizării unei fiinţări în absolut ce se poate până la urmă dispensa de suportul gestual al omenirii, al cărei destin este supus expresivităţii aleatorii a unor voinţe ce scapă înţelegerii omului”, accentuează Mircea Alexandru Cotârţă.
O apreciere foarte plauzibilă , dar şi foarte exactă a creaţiei Galinei Furdui o face academicianul Mihai Cimpoi, spunând: „Poeta parcurge itinerarul mistic, înălţând liturgic rugăciuni şi invocaţii – către ea însăşi, adică sinele profund, către fiul decedat, către oameni, către Dumnezeu şi Maica Maria şi desprinde mesajele tainice semnificative în elementele reale – în lacrimă, flori, lumină, tăcere. Poeta este în monologuri psalmice, chemare şi îndemn, este cea care vede, ca şi Iosif, Steaua făgăduinţei... este sentinţa    preatristă a propriului nume, este Crucifixul din fiu, aplecat peste hău, este însuşi întruchiparea sacrei tăceri.”
Poeta are versuri în culegeri şi publicaţii periodice.Titlurile poeziilor sunt scurte, laconice, concentrate în esenţă, în acelaşi timp sugerându-ne mesajul. Poeta are versuri traduse în alte limbi în culegeri şi ediţii periodice: azerbaidjană, franceză, rusă..., se ocupă de traduceri, în special din limba rusă. Dânsa face publicistică, note critice, atitudini, cronici, interviuri, dialoguri, mese rotunde, emisiuni literar-artistice pentru fondurile Teleradio Moldova, este şi alcătuitor.
Astăzi este Ziua biobliografiei, iar unica biobibliografie a Galinei Furdui (care cuprinde doar 19 volume), a fost alcătuită în mare parte aici la Centrul Academic Internaţional Eminescu cu suportul d Vera Sîrbu, colega noastră şi cu suportul substanţial al autoarei şi al fratelui dânsei. Doamna Elena Dabija directoarea centrului ştie mai multe, menţionează între altele: "biobibliografiile sunt un gen de cărţi despre cărţi şi despre oameni. Viaţa unui om este o carte fără început şi fără sfârşit şi în acest început şi sfârşit este viaţa fiecăruia din noi. Sunt oameni generoşi care scriu cărţile îşi descriu viaţa  în aceste cărţi şi le dau spre judecata fiecăruia din noi. Galina Furdui nu este o persoană egostă, nu a scris doar pentru sine, dar a publicat şi a dat zbor cărţilor sale, eu le zic cărţilor hulubi ai păcii, iar cărţile sunt prietenii noştri adevăraţi, ele nu ne trădează niciodată, doar ne dau înţelepciune. Această biobibliografie este munca poetei Galina Furdui  până în 2008, iar de atunci au trecut nişte ani pe care trebuie să-i contabilizăm. Această carte cuprinde informaţie despre 19 volume editate, cărţi aparte cu numele Galina Furdui. Are 1291 de articole publicate în culegeri, ziare şi studii profunde despre Galina Furdui, semnate de mai mulţi autori: Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu,Tudor Palladi... Cu biografia , cu arborele genialogic şi un album de poze care reflectă începutul familiei Ciuhrii Furdui. Astfel spus această carte este una lucrată foarte minuţios de dumneaei, de fratele dânsei de bibliotecari şi în special de bibliograful Centrului Eminescu doamna Vera Sârbu. Elena Dabija ne povesteşte despre munca extrem de migăloasă asupra acestei biobibliografii, despre aceea cât de complicat este să cauţi, să aduni toate materialele care sunt în diverse izvoare să le studiezi, să le structurezi, ca în ultima instanţă să ieasă un tot întreg. Acuma, când poeta Galina Furdui a ajuns la 40 de volume această biobibliografie urmează să fie completată, îi urăm să realizeze acest lucru cât mai curând.
Galina Furdui are frumosul obicei poetico-deontologic să-i zicem aşa de a privi în urmă şi a supune judecăţii ceea ce a făcut până la un punct, până la o anumită etapă. E o poetă ce-şi supravegează drumul, care ca în cazul oricărui creator – e un drum spre înţelegerea rosturilor fiinţei.
Galina Furdui mărturiseşte între altele de ce a scris: „Cu dor de lume, cu dor de ceruri mi-am scris cărţile, ele rămânând să întrebe cum trebuie să vină omul cătrte om.”
Moderatoarea întâlnirii, doamna Larisa Arseni continuă, spunând că este timpul să-i ofere cuvântul celei de dragul căreia suntem aici. Doamna Galina Furdui, ce înseamnă o biobibliografie în viaţa unui scriitor? „Am întocmit acestă biobibliografie în intenţia de a sistematiza eforturile scriitoriceşti, cele jurnalistice, ca şi activitatea pe tărâm muzical-artistic ale Galinei Furdui urmând simpla şi concludenta afirmaţie: La sfârşit tot ce-ai lăsat vorbeşte”
            Studiind creaţia literară a poetei am constatat că dânsa îşi adresează sieşi mai multe întrebări retorice: Cine este celălalt prin care o să mă identific pe mine? Cine sunt eu? - răspunsul la care ar fi chiar laitmotivul culegerilor de rondeluri – şapte tărâmuri pe care le străbate poeta: „Întoarcere în Marele Volum”, „Vorbeşte Semnul”, „În Cercuri de Apel”, „Contactul cu lumea”, aşa să fie, doamnă Galina Furdui”
Vă rog să ne spuneţi, ce sau cine va îndemnat, sau v-a motivat să faceţi poezie şi când aţi scris prima poezie, dacă vă amintiţi? Să ne povestit cum au decurs lucrurile, fiindcă la fiecare om cursul vieţii este diferit, la poeta Galina Furdui cum a fost? Credeţi că omul singur îşi face drumul pe care trebuie să-l urmeze, or i-l dă providenţa? După acest drum parcurs vă simţiţi împlinită ca om, dar şi creator de cuvinte, idei şi imagini artistice? Lecturând cărţile dumneavoastră   mi-am amintit afirmaţiile lui Eminescu, care spunea că lumea este o carte incifrată, cu cât o descifrezi mai mult, cu atât ea se incifrează mai mult. Dumneavoastră scrieţi despre această lume, vă ajută poezia să o înţelegeţi mai bine? Poeta este emoţionată, fiindcă amintirile îi răvăşesc sufletul, dar ne răspunde cu drag la toate întrebările aderesate. Nu neagă, că pentru a  pătrunde profunzimea versurilor ei trebuie să ai simţul poeziei, dar şi o pregătire adecvată, iar ca să atingi nişte culmi trebuie să munceşti mai mult decât poţi...
După ce Galina Furdui îşii termină discursul moderatoarea îi provoacă pe elevi la dialog, le propune să-i adreseze întrebări şi desigur să recite ceva din  creaţia dumneaei. Câteva tinere de la Centrul de Excelenţă în Energetică şi Electronică, îndrăgostite de literatură recită mai multe poezii: „Ce s-a întâmplat cu steaua mea” (Gabriela Boţan), „Azi e să-măntâlnesc cu mine” (Nicoleta Botnari), „Mi-e dor de-o seară cu romanţe” (Alexandrina Anghelinici), „Actori ai timpului trecut” (Elena Rogoja),       „Şi totul e atât de simplu” (Patiana Prisăcari), „34 (111)” (Mădălina Taşca). Tinerele au  menţionat că sunt foarte impresionate de poezia Galinei Furdui, că s-au regăsit în ea.
A vorbi despre creaţia poetei Galina Furdui înseamnă a vorbi şi despre poezia cântată, dintre care un număr impunător îl ocupă romanţele şi care s-au înscris de  minune în cele două festivaluri de romanţe: „Crizantema de aur” de la Târgoviţte, România şi „Crizantema de argint” de la Chişinău. Este greu să delimităm care dintre componentele ce-i caracterizează activitatea rămâne preponderentă – poezia propriu-zisă s-au textele cântate. Galina Furdui e una dintre cele mai prodigioase autoare de versuri pentru cântece. Un nume notoriu al muzicii autohtone din Moldova, Olga Ciolacu menţionează: „Îmi place că poeta scrie versuri pentru cântece... versul semnat de ea este melodic, dramatic în acelaşi timp profund, meditativ, axat pe metaforă şi sugestie. Am realizat mai multe cântece pe versurile poetei şi m-am bucurat să atest întotdeauna vibraţii polivalente în verb, lucru îndeosebi de important pentru manifestarea vocală”. Versurile Galinei Furdui sunt şoapte de iubire cele peste 100 de romanţe cântate la noi sunt îndrăgite de o potrivă de mic şi mare. Chipul blond al soarelui îndrăgostit de Lună l-aş asemăna, cu, una câte una, continuu, cu romanţele Galinei Furdui.
             O altă interpretă a romanţei pe versurile Galinei Furdui, Viorica Moraru, solista a orchestrei “Folclor  , condusă de artistul Poporului Petre Neamţu a venit astăzi să ne bucure şi să ne încânte cu vocea-i dulce, mlădioasă, şi deosebit de cristalină,  interpretând cu multă dăruire câteva romanţe din repertoriul ei.
Cu regret într-un timp atât de restrâns nu putem face o retrospectivă amplă asupra creaţiei Galinei Furdui, dar credem că v-am intrigat, v-am trezit interesul pentru poezia domniei sale şi o veţi căuta şi citi neapărat, şi o veţi cânta, Iar dacă veţi face acest lucru, atunci noi ne-am atins scopul propus.
La finalul întâlnirii i-am adus încă o dată felicitări şi urări de bine, mulţumiri pentru această întâlnire de suflet poetei Galina Furdui, dar şi invitaţilor săi, unor nume la fel de importante pentru literatura naţională, care ne-au ajutat să cunoaştem mai bine  o mare personalitate a culturii româneşti. Aplauze, flori, donaţii de carte, poze şi promisiuni pentru noi întâlniri, Mulţumim Doamne că suntem.


Larisa Arseni. Colaboratoare la Centrul
Academic Internaţional Eminesci.
Maestru în artă

„CRUDA TAINĂ” EXISTENŢIALĂ EMINESCIANĂ


Dacă e să-l surprindem pe Eminescu într-o imagine-sinteză, într-un chip-sumum, am putea recurge la diferite poezii; relevantă este, întâi de toate, „panorama deşertăciunilor” Memento mori, în care poetul „ascultă cu adâncime glasul gândurilor sale” şi „uriaşa roată a vremii înapoi o întoarce”.
Fireşte, finalul marelui poem ne aduce, în cheia obişnuitului mod metapo(i)etic sub semnul desfăşurării legii dinamice a contradictoriului (în sensul lui Ştefan Lupaşcu), mărturia unei edificări piramidale a gândurilor (a „popoarelor de gândire” – supradimensionare hiperbolică ce sugerează hybrisul meditaţiei), dar şi „ a unui grăunte de-ndoială” care se mestecă în adevăruri şi risipeşte în vânt „popoarele de gândire” punându-l pe poet în faţa Zadarului.
Se leagă aici, încă o dată, nodul tragic al cugetării eminesciene, străbătute de vânturile reci şi devastatoare ale dialecticii – „Ca s-explic a ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri,/ Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.
Răspunsurile stăruitoare la obsesivele şi fundamentalele întrebări „de tine” („Cine eşti?”, „Care este chipul tău?”) devin mute, se relativizează, se pun sub semnul neantizator al zădărniciei ecleziastice: „Cum eşti tu nimeni n-o ştie. Întrebările de tine,/ Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine/ Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;/ Nici un chip pe care lumea ţi-l atribuieşte ţie/ Nu-i etern, ci cu mari cete d-înger, de fiinţă o mie./ C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev”.
Meditaţia interogativă, interogaţia fiind axul mitopo(i)eticii eminesciene, se referă în continuare la Timp, cel care măsoară intervalul de la naştere până la moarte şi cel care nici el nu dă nici un răspuns aşteptat, semănând cu un Sfinx mut, figurat şi el altă dată, în poezie şi în publicistică: „Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gândire,/ Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,/ La enigmele din cari ne simţim a fi compuşi?/ Nu!... Tu măsuri intervalul de la leagăn pân-la groapă,/ În ăst-spaţ’ nu-i adevărul. Orologiu eşti [ce sapă…]/ În nedând v-o dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi”.
Răspunsul Timpului nu survine, fiind pus într-o cumpănă antinomică specifică eminesciană: „Tu nedând v-o dezlegare duci la dezlegării uşi”.
Uşi forţate înzadar. Poetul stă covârşit de „popoarele de gânduri”, de „hergheliile de întrebări” pe care şi le pune sieşi şi le pune Istoriei, Lumii şi Timpului, cu chipul „etern” încremenit, căci are revelaţia deplină a iluzoriului care domină mersul omenirii ajunsă şi la un punct de solstiţiu („din mărire la cădere, din cădere la mărire”) şi la un nietzschean „apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”: „Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire./ Din mărire la cădere, din cădere la mărire/ Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei;/ În zădar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii/ Şi sor cursul să-l abată… Combinaţii iluzorii –/ E apus de Zeitate ş-asfinţire de Idei”.
Poetul ia chipul „cugetătorilor palizi şi siniştri” care privesc zădarnic roata istoriei şi având conştiinţa deplină că nu-i pot abate cursul – şi că în omenire a sosit punctul de solstiţiu al devenirii, că a bătut ceasul dezeificării totale. Memorabilul slogan nihilist nietzschean se rosteşte cu o anticipaţie de zece ani.
Apar marile amurguri ale valorilor şi asupra rămânerii misterului lumii în zona necunoscutului reflecta şi Emil Cioran în Feţele decadenţei: „Fiecare civilizaţie întruchipează un răspuns la întrebările pe care le stârneşte universul; misterul rămâne însă intact, – alte civilizaţii, cu noi curiozităţi, apar pentru a se aventura în acest mister, tot atât de zadarnic, fiecare dintre ele nefiind decât un sistem de erori… (subl. în text – n. n.). La apogeu, producem valori; în amurg, odată uzate şi istovite, le abolim. Fascinaţie a decadenţei, – epoci în care adevărurile nu au viaţă şi se îngrămădesc ca nişte schelete în sufletul gânditor şi uscat, în osuarul viselor…” (E. M. Cioran, Eseuri, Bucureşti, 1999, p. 38).
Cioran expune, de fapt, în termenii nihilismului radical, versul aforistic eminescian „de la mărire, la cădere, de la cădere la mărire”, în care trebuie văzut un stigmat al fatalităţii şi zădărniciei. Sub semnul tragic al acestui stigmat, aplicat adânc pe destinele omului şi popoarelor se îngrămădesc scheletele adevărurilor, ca într-un osuar al viselor.
Cel care cugetă precum se spune într-o poezie eminesciană scrisă în anul zămislirii poemului Memento mori, 1872 şi, probabil aferentă acestuia, „pan’ se-nvăluie gândirea,/ Pan’ ce visele-i gigantici/ se uscau în nălucire” (Câte nopţi eu cugetat:am omisă de Perpessicius şi publicată de Oxana Busuioceanu abia în 1989), se alege doar cu o aventură, la capătul căreia afla că misterul rămâne intact.
Ce-i drept, e o aventură care înseamnă şi iniţiere, căci gândirea romantică, după cum precizează Albert Béquin, face o neta deosebire între „eul” aparent şi sufletul profund, „unde individul renunţă la ceea ce-l separă pentru a nu fi decât o făptură umană faţă în faţă cu destinul său: „În felul acesta se alcătuieşte, din atâtea chipuri deosebite unele de celelalte, chipul unei epoci dintre cele mai ambiţioase, dintre cele mai îndrăzneţe în înfruntarea misterului din câte a cunoscut omenirea” (Albert Bequin, Sufletul romantic şi visul, Bucureşti, 1970, p. 201).
Eminescu e al acestei epoci prin arta de a deschide sufletul naintea veciniciei, de care vorbeşte în Împărat şi proletar, prin cutezanţa, nicio clipă slăbită în tărie, de a afla a vieţii crudă taină, pomenită în acelaşi poem.
Orice drum este unul de iniţiere în ea, şi – vom vedea – de „înfruntare” a ei, fie că e vorba de călărirea în zori a „junelui frumos” înamorat din una din primele poezii de tinereţe, de expediţiile siderale ale fiului de împărat fără de stea sau de călătoria în lună a lui Dan-Dionis, de coborârea poetului în Valhala Zeului Odin, fie că ne referim la descinderile imaginare în diferite epoci şi civilizaţii ale Poetului cu gândirea învăluită şi „cu sufletul mut” obosit de „aceleaşi „lungi mizerii” pe care le găseşte în clipa când vede „istoria lumii dinainte-mi repeţită”.
Taina Firii, pe care îndrăzneşte s-o cunoască firea Poetului, se ascunde în ceva absolut nelămurit, într-o „cifră obscură”, deşi poetul „trimite prin secoli de-ntrebări o vijelie”. Survine, astfel, o limitare ontologică ce-l marchează adânc, nutrindu-i conştiinţa Nimicului şi Zadarului.
Misterul, cu fascinaţia sa negativă, cu încrâncenarea cutezătoare a cugetării şi reluarea sisifică a întrebărilor (a vijeliei, a hergheliei de întrebări) devine, prin urmare, un existenţial. Şi, aşa cum stabileşte Heidegger, în cazul lui Hölderlin, poetul nu mai caută să cuprindă Întregul existenţei, ci numai să surprindă o parte a lui.
Există, însă, o strategie a romanticilor, în special al celor germani – de care nu-i străin, fireşte, nici Eminescu al nostru, de a evita înfruntarea cu Taina şi de a replăsmui prin imaginaţie un nou univers colcăind de viaţă, năpădit de o vegetaţie luxuriantă, invadată de lumini strălucitoare, de aurori matinale şi de frumuseţi de paradis născând.
Romanticii, demonstrează Béguin cu referire la Jean Paul, stabilesc prin imaginaţie (viziuni, mituri, vise nocturne) o inexplicabilă legătură între noi şi epocile cele mai îndepărtate. E o emoţie puternică pe care o încercăm atunci când poezia evocă „spectacolul primelor zămisliri, şovăiala liniilor şi a maselor care vor da naştere formelor statornice ale universului nostru”: „se pare că percepem atunci, citindu-i pe Hesiod sau pe Jean Paul, rătăcind parcă prin cosmogoniile viselor noastre, o tainică şi adâncă înrudire între uriaşa creaţie a lumilor şi tumultuoasa mişunare a formelor zămislite de imaginaţie” (Béguin, Ibid, p. 230).
Taina Lumii ce se ascunde înţelegerii noastre, e înlocuită cu o Taină a Lumii zămislită de imaginaţia romantică, ce face ca şi lumea pământeană s-o regăsim mai plină de frumuseţe, lumină, armonie.
Este o estetică a Tainei, ca şi o estetică a Visului. O găsim, cu toate elementele ei constitutive, şi la Eminescu, aria de a-şi deschide sufletul înaintea veciniciei fiind totuna cu arta de a-şi deschide sufletul în faţa tainicului. Deschiderea spontană, organică, ţinând de poeticul pur (teoretizat de Mikel Dufrenne), străin de „jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe” şi „încurcatele sofisme” puse în explicarea fiinţei, de care aminteşte în Memento mori.
În fond, mai potrivit ar fi să vorbim de o scindare a fiinţei poetului: pe de o parte, e sedus de tainicul din natură, din iubire, din sufletul deschis spre tărâmuri reale sau visate; pe de altă parte, e chinuit de gândul „cel rău” că totul este o tainică lucrare a Morţii („La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură –/ În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis”).
O atare conştiinţă polarizată a Tainei vieţii o găsim şi la Baudelaire, care, constatând că „Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă/ Şi toate-l cercetează cu-n ochi prietenesc” şi că „parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”, precizează mai întâi – atenţie! – că acestea „Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare/ Într-un acord în care mari taine se ascund,/ Ca noaptea cu lumina, adânc, fără hotare” (în original: „Comme de longs échos qui de loin se confondent/ Dans une ténébreuse et profonde unité,/ Vaste comme le nuit et comme la clarté/ Les parfums, les couleurs et les sons se répondent”).
Autorul Florilor Râului va readuce figurile ce simbolizează Taina (cu conotaţii pozitive şi negative sau amestecate): pe Dumnezeu şi pe Satan, pe Demon şi pe Dracul, pe Hermes şi pe Faust, pe Christ şi pe Muze. Pentru Pascal totul se prezintă ca un abis – dorinţă, acţiune, visare, cuvânt; spiritul său râvneşte insensibilitatea neantului, el având conştiinţa că nu poate ieşi nicicând din Numere şi Forme, (Le gouffre – Genunea).
Poetul (artistul) e cel pe care Frumuseţea îl îmbie spre un Infinit de-a pururi drag şi necunoscut şi cel care ţinteşte cu săgeţi însăşi taina Firii: „Ca să ţintesc în miezul din tăinuita fire,/ Săgeţile din talpă-mi pieriră fără spor!” – „Pour piquer dans le but, de mystique nature,/ Combien, ó mon carquois, perdre de javelafs? (Moartea artiştilor, trad. Letiţia Papu).
Considerat şi doctrinar al simbolismului, Baudelaire impune, programatic, o estetică a corespondenţelor (Correspondances) în sensul lui Swedenborg, şi analogia universală în spiritul lui Fourier, afirmând că „ajungem la adevărul că totul este hieroglific şi ştim că simbolurile nu sunt obscure decât într-un mod relativ, adică după puritatea, buna voinţă sau clarviziunea înăscută a sufletelor. Căci ce este un poet… dacă nu un traducător, un descifrator?”. „La poeţii excelenţi, continuă doctrinarul”, nu există metaforă, comparaţie sau epitet care să nu fie şi adaptare matematic exactă la circumstanţa actuală, pentru că aceste comparaţii, aceste metafore, aceste epitete sunt extrase din zestrea inepuizabilă a analogiei universale”.
Reproducând acest text despre Hugo, René Wellek constată că procesul poeziei apare conceput ca unul de descifrare pasivă a limbajului, precizând: „Totuşi, universul apare ca un fel de ghicitoare cifrată, ca o sarcină dată cu care poetul este confruntat, termenii sugerând cumva, tradiţia mistică cunoscută sub numele de signatura rerum, „hieroglifele” înscrise în cartea naturii, deopotrivă cu alte vechi metafore precum alfabetul sau dicţionarul naturii” (René Wellek, Istoria criticii literare moderne, vol. 4, Bucureşti, 1979, p. 456).
Baudelaire este acela care împrumută lui Poe termenul de „corespondenţă”  cu ocazia unei parafraze despre „acel nemuritor instinct al Frumosului care face să privim pământul şi priveliştile sale ca o întrezărire, o corespondenţă a cerului” (Ibidem).
Indiferent dacă vine din surse religioase mistice sau e crezută ca produs al imaginaţiei, „cea mai ştiinţifică dintre facultăţi, corespondenţa ne vorbeşte despre univers ca despre „un hambar” de imagini şi semne, cărora „imaginaţia le va conferi un loc şi o valoare relativă”.
Este indiscutabil faptul că Eminescu era familiarizat cu curentele mistice fie prin consultarea directă a lui Paracelsus sau Böhme, fie prin contactul indirect cu acestea mijlocit de întregul registru al tematicii magice cultivate de romanticii germani. Sunt de ordinea evidenţei locurile comune, cu anumite infiltraţii teoretice din hermetism, neoplatonism, budism, orfism, teoria hieroglifelor sau a simbolurilor.
Ca şi în cazul lui Baudelaire, „misticismul” lui Eminescu este mai degrabă filosofic (mecanica universului, relaţia dintre microcosmos şi macrocosm, călătoria eternă a arhaesmului). În fragmentele omise în cea de-a doua versiune a Operei lui Mihai Eminescu, E. Călinescu făcea o distincţie între elanurile mistice, care nu-i sunt caracteristice poetului şi aplecarea congenitală, deşi intermitentă spre mistere şi gesturile de iniţiere magică ce nu-i sunt străine: „De altfel, magie începe să devină la el o gândire ce ignorează fenomenul ca moment imprevizibil, dar explicabil, şi care face din univers un sistem cu mecanică exactă a cărui formulă criptografiată o pot deţine câţiva iniţiaţi, genii matematice sau erezi patriarhali ai unei străvechi civilizaţii. De altfel aici ajută şi concepţia spiritualistă a Cosmosului. La crearea unui univers a cărui origine este spiritul divin operând mecanic putem participa şi noi intrând ca părtaşi în actul prin care Dumnezeu cugetă şi calculează lumea. A dispune însă de forţele cosmice prin cifrul lor lăuntric, a înlănţui supranaturalul, care în acest sistem panteistic reprezintă faţa absolută a naturalului, este adevărată teurgie” (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, ediţie îngr. de Ileana Mihăilă, Bucureşti, 2000, p. 506).
Teurgia eminesciană constă în procedeul elementar de codificare a tainei (mecanicii) universului în cifre, simboluri, numere ştiute de genii, magi sau personaje dotate cu facultatea magiei: bătrânul dascăl din Scrisoarea I „ţine universul în degetul lui cel mic”; universul fără margini („Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un „număr”), magul călător în stele are o frunte „în care e strânsă un ev de înţelepciune” („Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut”), Dan-Dionis, care crede că principiul lumii e spiritul, reprezentat de prototipi individuali pentru care lumea este un vis într-un Dumnezeu, pune mâna în centrul unor cercuri astrologice şi are revelaţia reîncărnării sale într-un călugăr. Lui Hyperion, în Luceafărul, Demiurgul îi aminteşte că „din genuni” „răsare c-o-ntreagă lume” şi că împreună „nu avem nici timp nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”.
Eminescu meditează în toată creaţia sa, mai cu seamă în poemele şi nuvelele cu tentă filosofică,/ asupra formelor ce ascund cercurile de forme prin care, aşa cum notează în însemnările studenţeşti, „materia trece ca prin puncte de tranziţiune” şi care reprezintă „schema cursului naturii”, un „pelerinaj din fiinţa în fiinţă, un Ahasver a formelor lumei”.
Eternitatea (moartă) am putea să ne-o închipuim ca pe o urnă de loterie „în care sunt închise toate formele vieţii” şi din care se va trage neapărat odată „numărul specific al formei omeneşti”. „Rămâne a decide, consemnează poetul-student, dacă numărul formelor pe care natura le produce este mărginit” (Fragmentarium, p. 279).
Iar, într-un moment de reflecţie disperată asupra a ceea ce se întâmplă în prezentul concret, va declara cu o notă generalizatoare:  „În multe forme-apare a vieţii crudă taină” (Împărat şi proletar).
În contexte mitopo(i)etice diferite, generate mai cu seamă de meditaţia existenţială, Eminescu surprinde sensuri adunate în Cartea Vieţii şi Cartea Lumii, cartea Destinului: La prima se referă în Scrisoarea III (în dialogul sultanului cu luna preschimbată în fecioară): „Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele/ Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpâna vieţii mele”) la cea de-a doua în Povestea magului călător în stele (în anunţarea încercării la care vrea să-l supună bătrânul împărat pe fiul său ce-i va moşteni tronul): „Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis,/ Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis”, iar cea de-a treia e pomenită în geniu pustiu.
Or, Eminescu mai vorbeşte şi despre Cartea Iubirei (în fragmentul de  proză „O, taci…”), Cartea Naturii şi Cartea Omenirei (în Fragmentarium), iar în poezia Cărţile recunoaşte că Shakespeare îl ajută să citească lumea. Cartea lui Zoraastru este cea cu care Dan-Dionis făcea călătoria sa iniţiatică în lună, suspendând Timpul. În Epigonii, găsim o conotaţie aparte, „cugetarea sacră” apărând ca „… o combinare măiestrită/ unor lucruri neexistente, carte tristă şi-n-câlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra…”.
Publicare și selecție: V. Sîrbu
Va urma...

„CRUDA TAINĂ” EXISTENŢIALĂ EMINESCIANĂ


Dacă e să-l surprindem pe Eminescu într-o imagine-sinteză, într-un chip-sumum, am putea recurge la diferite poezii; relevantă este, întâi de toate, „panorama deşertăciunilor” Memento mori, în care poetul „ascultă cu adâncime glasul gândurilor sale” şi „uriaşa roată a vremii înapoi o întoarce”.
Fireşte, finalul marelui poem ne aduce, în cheia obişnuitului mod metapo(i)etic sub semnul desfăşurării legii dinamice a contradictoriului (în sensul lui Ştefan Lupaşcu), mărturia unei edificări piramidale a gândurilor (a „popoarelor de gândire” – supradimensionare hiperbolică ce sugerează hybrisul meditaţiei), dar şi „ a unui grăunte de-ndoială” care se mestecă în adevăruri şi risipeşte în vânt „popoarele de gândire” punându-l pe poet în faţa Zadarului.
Se leagă aici, încă o dată, nodul tragic al cugetării eminesciene, străbătute de vânturile reci şi devastatoare ale dialecticii – „Ca s-explic a ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri,/ Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.
Răspunsurile stăruitoare la obsesivele şi fundamentalele întrebări „de tine” („Cine eşti?”, „Care este chipul tău?”) devin mute, se relativizează, se pun sub semnul neantizator al zădărniciei ecleziastice: „Cum eşti tu nimeni n-o ştie. Întrebările de tine,/ Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine/ Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;/ Nici un chip pe care lumea ţi-l atribuieşte ţie/ Nu-i etern, ci cu mari cete d-înger, de fiinţă o mie./ C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev”.
Meditaţia interogativă, interogaţia fiind axul mitopo(i)eticii eminesciene, se referă în continuare la Timp, cel care măsoară intervalul de la naştere până la moarte şi cel care nici el nu dă nici un răspuns aşteptat, semănând cu un Sfinx mut, figurat şi el altă dată, în poezie şi în publicistică: „Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gândire,/ Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,/ La enigmele din cari ne simţim a fi compuşi?/ Nu!... Tu măsuri intervalul de la leagăn pân-la groapă,/ În ăst-spaţ’ nu-i adevărul. Orologiu eşti [ce sapă…]/ În nedând v-o dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi”.
Răspunsul Timpului nu survine, fiind pus într-o cumpănă antinomică specifică eminesciană: „Tu nedând v-o dezlegare duci la dezlegării uşi”.
Uşi forţate înzadar. Poetul stă covârşit de „popoarele de gânduri”, de „hergheliile de întrebări” pe care şi le pune sieşi şi le pune Istoriei, Lumii şi Timpului, cu chipul „etern” încremenit, căci are revelaţia deplină a iluzoriului care domină mersul omenirii ajunsă şi la un punct de solstiţiu („din mărire la cădere, din cădere la mărire”) şi la un nietzschean „apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”: „Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire./ Din mărire la cădere, din cădere la mărire/ Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei;/ În zădar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii/ Şi sor cursul să-l abată… Combinaţii iluzorii –/ E apus de Zeitate ş-asfinţire de Idei”.
Poetul ia chipul „cugetătorilor palizi şi siniştri” care privesc zădarnic roata istoriei şi având conştiinţa deplină că nu-i pot abate cursul – şi că în omenire a sosit punctul de solstiţiu al devenirii, că a bătut ceasul dezeificării totale. Memorabilul slogan nihilist nietzschean se rosteşte cu o anticipaţie de zece ani.
Apar marile amurguri ale valorilor şi asupra rămânerii misterului lumii în zona necunoscutului reflecta şi Emil Cioran în Feţele decadenţei: „Fiecare civilizaţie întruchipează un răspuns la întrebările pe care le stârneşte universul; misterul rămâne însă intact, – alte civilizaţii, cu noi curiozităţi, apar pentru a se aventura în acest mister, tot atât de zadarnic, fiecare dintre ele nefiind decât un sistem de erori… (subl. în text – n. n.). La apogeu, producem valori; în amurg, odată uzate şi istovite, le abolim. Fascinaţie a decadenţei, – epoci în care adevărurile nu au viaţă şi se îngrămădesc ca nişte schelete în sufletul gânditor şi uscat, în osuarul viselor…” (E. M. Cioran, Eseuri, Bucureşti, 1999, p. 38).
Cioran expune, de fapt, în termenii nihilismului radical, versul aforistic eminescian „de la mărire, la cădere, de la cădere la mărire”, în care trebuie văzut un stigmat al fatalităţii şi zădărniciei. Sub semnul tragic al acestui stigmat, aplicat adânc pe destinele omului şi popoarelor se îngrămădesc scheletele adevărurilor, ca într-un osuar al viselor.
Cel care cugetă precum se spune într-o poezie eminesciană scrisă în anul zămislirii poemului Memento mori, 1872 şi, probabil aferentă acestuia, „pan’ se-nvăluie gândirea,/ Pan’ ce visele-i gigantici/ se uscau în nălucire” (Câte nopţi eu cugetat:am omisă de Perpessicius şi publicată de Oxana Busuioceanu abia în 1989), se alege doar cu o aventură, la capătul căreia afla că misterul rămâne intact.
Ce-i drept, e o aventură care înseamnă şi iniţiere, căci gândirea romantică, după cum precizează Albert Béquin, face o neta deosebire între „eul” aparent şi sufletul profund, „unde individul renunţă la ceea ce-l separă pentru a nu fi decât o făptură umană faţă în faţă cu destinul său: „În felul acesta se alcătuieşte, din atâtea chipuri deosebite unele de celelalte, chipul unei epoci dintre cele mai ambiţioase, dintre cele mai îndrăzneţe în înfruntarea misterului din câte a cunoscut omenirea” (Albert Bequin, Sufletul romantic şi visul, Bucureşti, 1970, p. 201).
Eminescu e al acestei epoci prin arta de a deschide sufletul naintea veciniciei, de care vorbeşte în Împărat şi proletar, prin cutezanţa, nicio clipă slăbită în tărie, de a afla a vieţii crudă taină, pomenită în acelaşi poem.
Orice drum este unul de iniţiere în ea, şi – vom vedea – de „înfruntare” a ei, fie că e vorba de călărirea în zori a „junelui frumos” înamorat din una din primele poezii de tinereţe, de expediţiile siderale ale fiului de împărat fără de stea sau de călătoria în lună a lui Dan-Dionis, de coborârea poetului în Valhala Zeului Odin, fie că ne referim la descinderile imaginare în diferite epoci şi civilizaţii ale Poetului cu gândirea învăluită şi „cu sufletul mut” obosit de „aceleaşi „lungi mizerii” pe care le găseşte în clipa când vede „istoria lumii dinainte-mi repeţită”.
Taina Firii, pe care îndrăzneşte s-o cunoască firea Poetului, se ascunde în ceva absolut nelămurit, într-o „cifră obscură”, deşi poetul „trimite prin secoli de-ntrebări o vijelie”. Survine, astfel, o limitare ontologică ce-l marchează adânc, nutrindu-i conştiinţa Nimicului şi Zadarului.
Misterul, cu fascinaţia sa negativă, cu încrâncenarea cutezătoare a cugetării şi reluarea sisifică a întrebărilor (a vijeliei, a hergheliei de întrebări) devine, prin urmare, un existenţial. Şi, aşa cum stabileşte Heidegger, în cazul lui Hölderlin, poetul nu mai caută să cuprindă Întregul existenţei, ci numai să surprindă o parte a lui.
Există, însă, o strategie a romanticilor, în special al celor germani – de care nu-i străin, fireşte, nici Eminescu al nostru, de a evita înfruntarea cu Taina şi de a replăsmui prin imaginaţie un nou univers colcăind de viaţă, năpădit de o vegetaţie luxuriantă, invadată de lumini strălucitoare, de aurori matinale şi de frumuseţi de paradis născând.
Romanticii, demonstrează Béguin cu referire la Jean Paul, stabilesc prin imaginaţie (viziuni, mituri, vise nocturne) o inexplicabilă legătură între noi şi epocile cele mai îndepărtate. E o emoţie puternică pe care o încercăm atunci când poezia evocă „spectacolul primelor zămisliri, şovăiala liniilor şi a maselor care vor da naştere formelor statornice ale universului nostru”: „se pare că percepem atunci, citindu-i pe Hesiod sau pe Jean Paul, rătăcind parcă prin cosmogoniile viselor noastre, o tainică şi adâncă înrudire între uriaşa creaţie a lumilor şi tumultuoasa mişunare a formelor zămislite de imaginaţie” (Béguin, Ibid, p. 230).
Taina Lumii ce se ascunde înţelegerii noastre, e înlocuită cu o Taină a Lumii zămislită de imaginaţia romantică, ce face ca şi lumea pământeană s-o regăsim mai plină de frumuseţe, lumină, armonie.
Este o estetică a Tainei, ca şi o estetică a Visului. O găsim, cu toate elementele ei constitutive, şi la Eminescu, aria de a-şi deschide sufletul înaintea veciniciei fiind totuna cu arta de a-şi deschide sufletul în faţa tainicului. Deschiderea spontană, organică, ţinând de poeticul pur (teoretizat de Mikel Dufrenne), străin de „jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe” şi „încurcatele sofisme” puse în explicarea fiinţei, de care aminteşte în Memento mori.
În fond, mai potrivit ar fi să vorbim de o scindare a fiinţei poetului: pe de o parte, e sedus de tainicul din natură, din iubire, din sufletul deschis spre tărâmuri reale sau visate; pe de altă parte, e chinuit de gândul „cel rău” că totul este o tainică lucrare a Morţii („La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură –/ În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis”).
O atare conştiinţă polarizată a Tainei vieţii o găsim şi la Baudelaire, care, constatând că „Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă/ Şi toate-l cercetează cu-n ochi prietenesc” şi că „parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”, precizează mai întâi – atenţie! – că acestea „Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare/ Într-un acord în care mari taine se ascund,/ Ca noaptea cu lumina, adânc, fără hotare” (în original: „Comme de longs échos qui de loin se confondent/ Dans une ténébreuse et profonde unité,/ Vaste comme le nuit et comme la clarté/ Les parfums, les couleurs et les sons se répondent”).
Autorul Florilor Râului va readuce figurile ce simbolizează Taina (cu conotaţii pozitive şi negative sau amestecate): pe Dumnezeu şi pe Satan, pe Demon şi pe Dracul, pe Hermes şi pe Faust, pe Christ şi pe Muze. Pentru Pascal totul se prezintă ca un abis – dorinţă, acţiune, visare, cuvânt; spiritul său râvneşte insensibilitatea neantului, el având conştiinţa că nu poate ieşi nicicând din Numere şi Forme, (Le gouffre – Genunea).
Poetul (artistul) e cel pe care Frumuseţea îl îmbie spre un Infinit de-a pururi drag şi necunoscut şi cel care ţinteşte cu săgeţi însăşi taina Firii: „Ca să ţintesc în miezul din tăinuita fire,/ Săgeţile din talpă-mi pieriră fără spor!” – „Pour piquer dans le but, de mystique nature,/ Combien, ó mon carquois, perdre de javelafs? (Moartea artiştilor, trad. Letiţia Papu).
Considerat şi doctrinar al simbolismului, Baudelaire impune, programatic, o estetică a corespondenţelor (Correspondances) în sensul lui Swedenborg, şi analogia universală în spiritul lui Fourier, afirmând că „ajungem la adevărul că totul este hieroglific şi ştim că simbolurile nu sunt obscure decât într-un mod relativ, adică după puritatea, buna voinţă sau clarviziunea înăscută a sufletelor. Căci ce este un poet… dacă nu un traducător, un descifrator?”. „La poeţii excelenţi, continuă doctrinarul”, nu există metaforă, comparaţie sau epitet care să nu fie şi adaptare matematic exactă la circumstanţa actuală, pentru că aceste comparaţii, aceste metafore, aceste epitete sunt extrase din zestrea inepuizabilă a analogiei universale”.
Reproducând acest text despre Hugo, René Wellek constată că procesul poeziei apare conceput ca unul de descifrare pasivă a limbajului, precizând: „Totuşi, universul apare ca un fel de ghicitoare cifrată, ca o sarcină dată cu care poetul este confruntat, termenii sugerând cumva, tradiţia mistică cunoscută sub numele de signatura rerum, „hieroglifele” înscrise în cartea naturii, deopotrivă cu alte vechi metafore precum alfabetul sau dicţionarul naturii” (René Wellek, Istoria criticii literare moderne, vol. 4, Bucureşti, 1979, p. 456).
Baudelaire este acela care împrumută lui Poe termenul de „corespondenţă”  cu ocazia unei parafraze despre „acel nemuritor instinct al Frumosului care face să privim pământul şi priveliştile sale ca o întrezărire, o corespondenţă a cerului” (Ibidem).
Indiferent dacă vine din surse religioase mistice sau e crezută ca produs al imaginaţiei, „cea mai ştiinţifică dintre facultăţi, corespondenţa ne vorbeşte despre univers ca despre „un hambar” de imagini şi semne, cărora „imaginaţia le va conferi un loc şi o valoare relativă”.
Este indiscutabil faptul că Eminescu era familiarizat cu curentele mistice fie prin consultarea directă a lui Paracelsus sau Böhme, fie prin contactul indirect cu acestea mijlocit de întregul registru al tematicii magice cultivate de romanticii germani. Sunt de ordinea evidenţei locurile comune, cu anumite infiltraţii teoretice din hermetism, neoplatonism, budism, orfism, teoria hieroglifelor sau a simbolurilor.
Ca şi în cazul lui Baudelaire, „misticismul” lui Eminescu este mai degrabă filosofic (mecanica universului, relaţia dintre microcosmos şi macrocosm, călătoria eternă a arhaesmului). În fragmentele omise în cea de-a doua versiune a Operei lui Mihai Eminescu, E. Călinescu făcea o distincţie între elanurile mistice, care nu-i sunt caracteristice poetului şi aplecarea congenitală, deşi intermitentă spre mistere şi gesturile de iniţiere magică ce nu-i sunt străine: „De altfel, magie începe să devină la el o gândire ce ignorează fenomenul ca moment imprevizibil, dar explicabil, şi care face din univers un sistem cu mecanică exactă a cărui formulă criptografiată o pot deţine câţiva iniţiaţi, genii matematice sau erezi patriarhali ai unei străvechi civilizaţii. De altfel aici ajută şi concepţia spiritualistă a Cosmosului. La crearea unui univers a cărui origine este spiritul divin operând mecanic putem participa şi noi intrând ca părtaşi în actul prin care Dumnezeu cugetă şi calculează lumea. A dispune însă de forţele cosmice prin cifrul lor lăuntric, a înlănţui supranaturalul, care în acest sistem panteistic reprezintă faţa absolută a naturalului, este adevărată teurgie” (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, ediţie îngr. de Ileana Mihăilă, Bucureşti, 2000, p. 506).
Teurgia eminesciană constă în procedeul elementar de codificare a tainei (mecanicii) universului în cifre, simboluri, numere ştiute de genii, magi sau personaje dotate cu facultatea magiei: bătrânul dascăl din Scrisoarea I „ţine universul în degetul lui cel mic”; universul fără margini („Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un „număr”), magul călător în stele are o frunte „în care e strânsă un ev de înţelepciune” („Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut”), Dan-Dionis, care crede că principiul lumii e spiritul, reprezentat de prototipi individuali pentru care lumea este un vis într-un Dumnezeu, pune mâna în centrul unor cercuri astrologice şi are revelaţia reîncărnării sale într-un călugăr. Lui Hyperion, în Luceafărul, Demiurgul îi aminteşte că „din genuni” „răsare c-o-ntreagă lume” şi că împreună „nu avem nici timp nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”.
Eminescu meditează în toată creaţia sa, mai cu seamă în poemele şi nuvelele cu tentă filosofică,/ asupra formelor ce ascund cercurile de forme prin care, aşa cum notează în însemnările studenţeşti, „materia trece ca prin puncte de tranziţiune” şi care reprezintă „schema cursului naturii”, un „pelerinaj din fiinţa în fiinţă, un Ahasver a formelor lumei”.
Eternitatea (moartă) am putea să ne-o închipuim ca pe o urnă de loterie „în care sunt închise toate formele vieţii” şi din care se va trage neapărat odată „numărul specific al formei omeneşti”. „Rămâne a decide, consemnează poetul-student, dacă numărul formelor pe care natura le produce este mărginit” (Fragmentarium, p. 279).
Iar, într-un moment de reflecţie disperată asupra a ceea ce se întâmplă în prezentul concret, va declara cu o notă generalizatoare:  „În multe forme-apare a vieţii crudă taină” (Împărat şi proletar).
În contexte mitopo(i)etice diferite, generate mai cu seamă de meditaţia existenţială, Eminescu surprinde sensuri adunate în Cartea Vieţii şi Cartea Lumii, cartea Destinului: La prima se referă în Scrisoarea III (în dialogul sultanului cu luna preschimbată în fecioară): „Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele/ Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpâna vieţii mele”) la cea de-a doua în Povestea magului călător în stele (în anunţarea încercării la care vrea să-l supună bătrânul împărat pe fiul său ce-i va moşteni tronul): „Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis,/ Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis”, iar cea de-a treia e pomenită în geniu pustiu.
Or, Eminescu mai vorbeşte şi despre Cartea Iubirei (în fragmentul de  proză „O, taci…”), Cartea Naturii şi Cartea Omenirei (în Fragmentarium), iar în poezia Cărţile recunoaşte că Shakespeare îl ajută să citească lumea. Cartea lui Zoraastru este cea cu care Dan-Dionis făcea călătoria sa iniţiatică în lună, suspendând Timpul. În Epigonii, găsim o conotaţie aparte, „cugetarea sacră” apărând ca „… o combinare măiestrită/ unor lucruri neexistente, carte tristă şi-n-câlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra…”.
Publicare și selecție: V. Sîrbu.
Va urma...