28 nov. 2016

„CRUDA TAINĂ” EXISTENŢIALĂ EMINESCIANĂ

                                                                                         Mihai Cimpoi, academician
A citi lumea – cu ajutorul cărţilor, adică a lui Shakespeare, Schopenhauer şi al maestrului „viu”, reprezentat de Iubită – înseamnă a dezlega problema vieţii şi morţii, a te iniţia în labirintul dedalic al lumii. (Cartea e asociată de Gilbert Durand sfântului Graal.) Taina rămâne necunoscută şi cugetătorii rămân „palizi, siniştri”, în faţa chipului ei de sfinx şi a „uşilor istoriei” care nu se deschid şi nu oferă nicio şansă pentru dezlegarea enigmelor (ca în Memento mori).
„A vieţii crudă taină”; cu toate sensurile pe care le ascunde, cu toată înşelătoria istoriei (de care vorbeşte Hegel) nu se distaină, poetul apelând astfel, la un inspirat regionalism (Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu ne dă sensul de „a da pe faţă, a trăda”).
Intrăm, acum, în variatul repertoriu eminescian al izomorfismelor taină – mister (misteriu) – mistică – secret – enigmă şi al derivatelor acestora, dintre care cel mai productiv agent figurativizator este, bineînţeles tainic.
În complexul simbolism al Tainei eminesciene vom distinge o pluritate de semnificaţii care relevă mai multe aspecte ale discursului mitopo(i)etic:
completitudinea ontologică prin cuprinderea întregului spectru de manifestări ale Fiinţei;
sporirea ontologică prin valorizarea unei hipersensibilităţi, căruia i-am zis sinergism şi care este denumită de spaniolul Dámasu Alonso hiperestezie limită;
limitarea ontologică, generată de conştiinţa îngrădirii pe care îl aduce contactul cu lumea, cu exterioritatea, stranietatea (în sens freudian);
ocultarea ontologică, pe care o aduce conştiinţa reducerii la Nimic, la „cifra cea obscură”, la relativizarea valorilor şi nietzscheanul „apus de zeitate”.
O ontologie a Tainei (Misterului, Enigmei, Secretului) se prefigurează cu o intensitate graduală şi o varietate tipologică/fenomenologică a deschiderilor/închiderilor, iluminărilor/ocultărilor, a mişcărilor ascendente/ascendente etc.
Poetul porneşte de la simbolistica generală – universală şi autohtonă, sprijinit de o imaginaţie ce-i permite să construiască contextele sale.
Unele incursiuni la „izvoare”, la sensurile originare sunt necesare pentru a pune în evidenţă, pentru a „distăinui” puterea creativă a poetului.
În simbolistică, taina „este privilegiul puterii „şi un semn al participării la putere”, fiind legată totodată de ideea de tezaur stând sub pază. Relaţiile dintre zei sunt reglate de deţinerea secretelor (dezvăluirea unui secret de către Hercule îl salvează pe Prometeu). Eliberarea de lanţurile lui Zeus înseamnă eliberarea sufletului de angoase. Păstrarea secretelor asigură „un puternic sentiment de superioritate”. Alchimiştii văd taina tainelor în piatra filozofală (cf. Jean Chevalier, Alain Ghebrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, Bucureşti 1995, p. 323-327).
Într-o însemnare studenţească găsim o reflecţie despre starea de linişte ca stare de echilibru în care între terezelele opuse limba arată drept în mijloc şi o definire a vieţii simţite de noi ca „o serie infinită de acte de voliţiune pozitivă sau negativă, de da, sau nu”. O altă însemnare începe cu expresia germană Er hat sich abgepaspelt ţ s-a depănat şi se redeapănă. „Aici e misterul pentru un autor – foarte interesant la început – devine neinteresant mai târziu” (ms. 22750) (Fragmentarium, p.  375).
La origine, mister (lat. mystērium) desemnează ceremonia secretă care onora o divinitate şi la care participau numai iniţiaţii (De exemplu: misteriile romane ale Bunei zeiţe). Avem, pe de o parte, o semnificaţie ce ţine de iniţiere, iar, pe de altă parte, una ce vizează mysteria decendi, adică secretele artei retorilor. Nu lipseşte nici noţiunea de mister religios. Misticus denumeşte, la Vergiliu, misteriile în genere, iar în cazul misteriilor lui Bacchus e legat de altul de purificare prin vânturători cu viţa de vie (cf. G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983, p. 738).
Enigma, în greceşte (aívyμa) se referă la o „expresie ambiguă, încâlcită”. Provenind din vechea slavă, taina semnifică ceva ascuns, intim, ţinut în secret, nespus, nearătat cuiva, minciuna (cf. Vl. Dal, Tolkovîi slovari, IV, 1980, p. 386), dar şi neînţeles, necunoscut, nepătruns de minte pătrunzând în limba noastră şi-a adăugat sensurile religioase ştiute astăzi. Eminescu însuşi utilizează expresia „sfânta taină”. În teologia creştină misterul reprezintă esenţa dogmelor religioase la care nu accede raţiunea, putând fi cunoscută doar calea revelaţiei divine. Cele mai semnificative mistere se conţin în viaţa evanghelică a lui Christos (cf. Dicţionar de filozofie, Bucureşti, 1978, p. 461).
„Sunt un univers necunoscut”, spune poetul despre el însuşi într-o însemnare manuscrisă. Universul este configurat ca o construcţie piramidală, a cărui vârf ar fi Taina. Este sub formă de scară; o schelărie simbolică a Sorţii dominată de „cei ce se pot ridica de asupra tuturora”, ceilalţi, „neştiuţi”, pierzându-se „în taină ca şi spuma nevăzută”. Enigma vieţii are aici un evident substrat budist („Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”): „Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,/ De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi/ Făr’ a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…/ Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,/ De asupra tuturora se ridică cine poate,/ Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită/ Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?.../ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc” (Scrisoarea I).
Cine pune pecetea Tainei „pe-a dezlegărei uşi”? Soarta. De aceea, adresându-se Înţelepciunii, poetul mărturiseşte: „M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte,/ Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!” (O înţelepciune, ai aripi de ceară!).
E o afirmaţie care trebuie luată ca o preteriţiune, cu sensul ei opus: el „se închină” sorţii, aducătoare de moarte ca unui dat, ca unei condiţii sine qua non a providenţei.
Interogaţia asupra enigmei vieţii îl oboseşte, îl face să intre în transă, să aibă sentimentul supradimensionat, dus gradual până la hybris că totul se ascunde într-o cifră obscură, în cifre ce se înmulţesc, secând mintea. În plan figurativ o atare stare se traduce prin topoii pierderii (dispariţiei, pieirii, căderii în nefiinţă, stingerii): „Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpu creşte-n urma mea… mă-ntunec .” (Trecut-au anii…); „Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi”  (vers din De câte ori iubito admirat de Eugen Ionescu); „Pierdută-i a naturii sfântă limbă” (O înţelepciune, ai aripi de ceară!); „Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac, din care după propria mărturisire, şi-a extras lamura filosofiei sale Emil Cioran).
Poetul pierde Plinul, identificat cu „armonia dulcei tinereţi” şi cu reprezentarea lumilor cu miile de stele ale Cerului, alegându-se doar cu Golul. „Întregimea vieţii sale” se surpă, se expune în cifre, se vede cheltuită în „visuri amar-amăgitoare”, în „păreri” (aparenţe), în „nimicuri”, în „minciuni”. „Lipseşte viaţa vieţii mele”, spune pe o notă radical-nihilistă, căci Golul vine ca rezultat al pierderii valorilor supreme.
Vremea îşi ascunde semnul şi aşa „şters”, aruncându-l în Vidul nenţelesului, necunoscutului, încât problema vieţii nu-i chip de dezlegat în univers: „Sunt ne-nţelese literele vremii/ Oricât ai adânci semnul lor şters?/ Suntem plecaţi sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?/ Suntem numai spre-a da viaţă problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?/ Şi orice loc şi orice timp, oriunde,/ Aceleaşi vecinice-întrebări ascunde?” (O înţelepciune, ai aripi de ceară!).
„Suntem plecaţi sub greul anatemei”/ De a nu afla nimic în vecinic mers!” Suntem numai spre-a da viaţă problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?”. Asemenea întrebări, care sună ca nişte concluzii filosofice cu aer de sentinţe definitive sunt expresia acelui dat sub formă de soartă, aici sinonimizat cu anatemă. Sunt întrebări care vin de-a gata în contextul poeziei, amintindu-ne de golul în care primea darurile Îngerului Morţii şi Îngerului Vieţii Dostoievski în viziunea existenţialistului creştin Lev Şestov: „Tot ceea ce avem, primim nu se ştie de la cine, nu se ştie de unde. Totul ne-a fost dat înainte de-a avea puterea să punem întrebări şi să răspundem la ele” (Lev Şestov, Revelaţiile morţii, Dostoevski – Tolstoi, Iaşi, 1993, p. 21).
Întrebările, care nu se ştie de la cine şi de unde le primim dau năvală în poemele eminesciene, fiind reluate cu o sisifică insistenţă şi cu o putere sporită amintind de intensitatea crescândă a forţelor apei în prejma zăgazurilor.
Poetul îşi imagina şi un dialog între Sfinxul care pune întrebări şi Piramida care răspunde – alegorie a unei interogaţii necontenite asupra sensului vieţii, care-l muncea cu putere obsesivă: „Cum că sfinxul e o-ntrebare şi piramida un răspuns şi că amândouă la un loc sunt o ecuaţie la aceasta n-a gândit nimeni. Ce este viaţa? Întreabă sfinxul. Un raport simetric al unui finit către un infinit, răspunde piramida” (ms. 2261, 181 r. v.).
Conform semioticienilor de azi, discursul po(i)etic se constituie din „imagini ale lumii”, identificabile cu simbolurile şi motivele, care se prezintă ca figuri „tari” printr-un proces de referenţializare internă.
Aşa cum, în cazul lui Goethe, atitudinea faţă de clipa frumoasă este diferită, generând figuri neasemănătoare sau chiar opuse (tragice, dramatice, satirice), la Eminescu, lumea se pune sub semnul plinătăţii valorice sau, dimpotrivă, se relativizează valoric şi atunci este reprezentată ca „o cifră”, ca o sumă de semne „şterse” („adâncit-şterse”).
Apar, în consecinţă, izomorfiile golirii de sens, ale sărăcirii ontice, limitării şi ocultării ontologice, de care vorbeam: semne, cifre, numere, hieroglyphe (aşa transcrie poetul în ms. 2257), simboluri, icoane, imagini, şiruri, monograme. Uneori acestea se adună, demonstrând o funcţionalitate intertextualizantă foarte activă şi menţinând discursul într-un registru elegiac covârşitor: „Şi-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,/ De lemnoasa mân-a morţii inima e stoarsă-acum./ Şi imaginile-s şterse, ce prin el treceau odată,/ Sufletul (dacă există) printre nori îşi face drum// (…) De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,/ Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,/ Pe când nouă-ncă viaţa e o cifră ne-nţeleasă/ Şi-n zădar cătăm răspunsul  la-ntrebarea ce ne-am pus.// În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,/ Şi citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,/ Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,/ Măsurăm maşina lumii cu acea numărătoare/ Şi gândurele-s fantome, şi viaţa este vis” (La moartea lui Neamţu).
Reducerea la nimic a vieţii prin supunere sorţii, prin moarte duce şi la mecanizarea simţirii şi gândirii, reprezentată figurativ prin sistemă, numărătoare, (marea) problemă. „În capetele noastre de semne-s multe sume”, mărturiseşte poetul cu „sufletul moale şi mintea slabă” în Icoană şi privaz, adăugând: „Din mii şi mii de vorbe consistă-a noastră lume”. Insignifianţa lumii o impune această îngrămădire paralelă, potenţată hiperbolic, a semnelor şterse şi vorbelor goale.
În proză şi în publicistică, este adesea invocat Pitagora (sursa este, de fapt Geometria lui Euclidn.n.) regula geometrică denumită ponce asinorum. Amintită şi în Fragmentarium ce semnifică o problemă simplă, care totuşi prezintă, în definitiv, dificultăţi de înţelegere: „E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înăuntrul căruia se rătăceşte câte-o rază slabă, câte-o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o-neremeneşte pe hârtie, pe care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţă lungă care face să vezi într-adevăr că viaţă şi lume sunt un vis” ([Archaeus]).
Marea temă a condiţiei poetului se conturează într-un prim stadiu al limitelor existenţiale. De la simpla întrebare retorică „Au e sens în lume?” din Mortua est până la profunda alegorizare a situaţiei geniului din Luceafărul interogaţia asupra vieţii/ morţii, asupra raporturilor Eu/ Lume cunoaşte o largă scară a intensităţii.
În mod progresiv interogaţia asupra Misterului existenţei cedează locul punerii întrebării fundamentale Cum putem dezlega enigma vieţii. E o întrebare reluată obsesiv, leitmotivic – e marea temă existenţială cu variaţiuni a poeziei eminesciene.
„Oricine ar voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor”; „Mutarea consecutivă a punctului de gravitaţie, adică cele două puncte, este misterul mişcării şi al vieţii”. Astfel de însemnări făcute cu aer de adevăruri axiomatice, cu seninătate olimpiană vor fi puse, în discursul mitopo(i)etic propriu-zis, într-o zonă a incertului, indefinitului.
Poetul seamănă în unele privinţe cu personajul său Moş Iosif: scrie cifre,  note marginale, considerând că toate dezlegările „ce i le insufla mintea lui sănătoasă şi ageră”, „provin numai din combinările astrologice, în cari el incifra ceea ce nu era în ele”. În cazurile în care mintea proprie nu-i oferea vreo dezlegare şi nici astrologia cea grecească nu-l ajuta, „ea aproba numai aposteriori ceea ce el pusese în calculele sale apriori”. Este un polihistor care adună mii de cunoştinţe în jurul „unui singur sâmbure: biblic”, potrivindu-le cu cele din domeniul ştiinţei pozitive şi ideile noi pe care le aduce Apusul. Este cuprins de îndoieli şi, uneori, nu ştie ce să-şi răspundă: „Dacă răspunsul ar fi fost latent în el, dacă el l-ar fi presupus înainte de a întreba cartea lui, atunci desigur că ar fi ştiut să puie sensul tocmai cel voit fără să ştie în spusele obscure a fabulei lui, astfel însă, adesea în deplină nesiguranţă în privinţa celor ce întreba el se simţea neliniştit şi se îndoia adesea de mintea lui proprie”.
Poetul se proiectează în special în „arătarea nemulţumită şi rebelă” a feţei personajului său, în febrilitatea cu care caută dezlegări, în insaţietatea de Polihistor care adună „mii de cunoştinţe” din Biblie, astrologie, ştiinţele pozitive şi în modul critic de a se raporta la ideile „noi” ale Apusului (aduse de tineri).
E uşor de identificat proiecţia aliterativă a interogaţiei existenţiale a poetului în cugetările sărmanului Dionis (Dan-Dionis), a Moşneagului din Archaeus, a lui Euthanasius sau a lui Toma Nor din Geniu pustiu. Nuvelele cu subiecte filosofice şi nu numai se focalizează de obicei în reflecţiile asupra Misterului/ Enigmei Existenţei şi memoriei identităţii: „Cine şi ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din câte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul… numai să fie el” (Archaeus).
Toate aceste personaje alter-ego-uri evidente ale Poetului percep Lumea ca Text (= ca o carte, precum în simbolistica medievală şi romantică), ca un manuscris vechi sau pe care-l scriu ei înşişi în prezent). Astfel, în Contra pagină apare o Doamnă (Signora) Lume care fabrică într-un stabiliment de foto- şi de litografii mii şi mii de bilete à la minuite şi dictează un text Monsignorului culegător de tipografie Destin, acesta punând ce-i trece prin cap nu ceea ce-i dictează (bunăoară în loc de „D-nu Petrică Mofr farsor en gros e ten detail” „PETRICĂ Compte MOFT(E) om politic”; în loc de L. SCHUBERT. Compozitor de geniu „L. SCHUBERT muritor de foame la Viena”). Pe reversul biletelor „ce circulează pe pământ sunt scrise lucruri nediscifrabile”, care „se descifrează abia atunci când biletul încetează d-a circula”. În Sărmanul Dionis personajul titular răsfoieşte un „manuscript de zodii” dăruită de „evreul adânc” Ruben care mărturiseşte că nu-l poate descifra decât la pagina a şaptea şi-o îndeamnă pe umbra sa, înainte de călătoria sa în lună să-i scrie „memorii” şi să-i păstreze manuscrisul într-un „săltar”:
Bine, zise Dan apucând mâna cea rece şi diafană a umbrei, te îndemn însă a scrie memoriul vieţii tale, ca să-l găsesc când voi reveni pe pământ şi să-l recitesc. Tu ai o judecată rece şi vei şti să-mi descrii toată natura vizionară şi înşălătoare a lucrurilor lumeşti: de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei strălucită, că e ferice înlăuntrul gingaşelor sale organe, până la omul ce acoperă cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinică care ţine cât istoria omenirei, acel sâmbure negru şi rău care-i rădăcina adevărată a vieţii şi a faptelor sale – egoismul său”. Umbra este îndemnată să prezinte adevărul despre lumea de nedreptate de pe pământ.
Cartea Lumii, cu textul ei greu sau imposibil de descifrat, îi face pe personajele schiţelor, nuvelelor, însemnărilor caracterologice şi fragmentelor aferente operelor de bază sau independente să se iniţieze în cărţi vechi de necromanţie şi astrologie, în tratatele de ştiinţe pozitive, să se cufunde în subteranele fiinţei, să călătorească, dedaţi în voie viselor, dorinţelor, chemărilor lăuntrice, în spaţiu şi timp. Ea rămâne; esenţialmente, Text pe care-i pusă pecetea, imposibil de desferecat, al Tainei.
Cel care are iluzia că are în mână „cheia voinţei omeneşti”, „chintesenţa mişcărilor istoriei” este – în plan fantastic – marchizul Bilbao. Acesta îi ironizează pe reprezentanţii puterii omeneşti şi ai puterii naturii, pe poeţii care descriu luna şi încearcă să descopere izvoarele gândirei, că el le are pe toate în „sunetul aurului”.
Dând de „ale dezlegării uşi”, închise, pecetluite definitiv, Eminescu îşi simte fiinţa deschisă Tainicului. Putem vorbi, în cazul lui, de un dar deosebit de a se încredinţa inspiraţiei pure şi a surprinde în formele ei protototipice. POETICUL=TAINICUL. E o ecuaţie desăvârşită la el. Căci ne aduce dovada locuirii poetice a lumii, a trăirii unei situaţii originare, care, aşa cum o concepe Hölderlin, este un act de exprimare voluntară ce exclude nevoia şi obişnuinţa şi orice determinare pragmatică.
Poetul merge spre poeticul şi poetizabilul organic (în termenii lui Mikel Dufrenne), unindu-şi fiinţa cu fiinţa Naturii.
E tărâmul prietenos şi plin de armonie, de aer idilic câmpenesc pe care îl găsim în evocările copilăriei cu „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,// Ce fruntea-mi de copil o-nseninară/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri// Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,/ O ceas al tainei, asfinţit de sară” (Trecut-au anii) sau în utopiile lirice din Scrisori create de fantezie („Fantezie, fantezie, când suntem numai noi singuri) şi în poeziile despre codru.
Misterurile clişeistice romantice populează poeziile începuturilor din caietul vienez (perioada Ondinei): „Ca a nopţii poezie/ Cu-ntunericul talor,/ Când se-mbină, se mlădie/ C-un glas tainic, lin, amar?/ Tu, cântare întrupată” (La o artistă). Misterele nopţii vin cu un cântec mistic ce apasă inimile; „Eros saltă nebuneşte” într-un cuib de turturele, care-l dezmiardă şi îl încălzesc „cu un vis de tainic dor” (Misterele nopţii). Încetul cu încetul ele dispar şi în poezia eminesciană se instaurează tainicul, manifestat sub forme mai complexe şi mai subtile de farmec, de sentimente de dragoste sau de stări melancolice, generate de trecerea timpului şi de relaţiile psihologizate cu iubita. Fermecarea, vrăjirea, „răpunerea de farmec” (în termenii frecvenţi ai poetului), are loc într-un registru nu atât idilic, cât dramatic sau în unul combinat, semn doveditor că survine şi o fascinaţie negativă. În „biserica-n ruină”, ce stă „cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, se aude prin ferestre sparte cum ţiuie şi vrăjeşte vântul, iar înăuntru „Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur/ Drept dascăl – toacă cariul sub învechitul mur”. Spre finalul poeziei, înainte de feedbackul „parc-am murit demult”, se revine iarăşi la senzaţia că acel cântec răguşit şi cu sensul obscur al greierului sună în chiar obositul creier al poetului din care lumea a dispărut şi că inima-i bate „ca şi cariul încet într-un sicriu” (Melancolie).
În chiar momentele culminante ale răpunerii de farmec, de vrăjire totală de irezistibila putere a dragostei, poetul e pătruns uneori de un puternic sentiment de singurătate: „Dar nu vine… singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr” (Lacul).
Publicare și selecție: V. Sîrbu
Va urma...