8 nov. 2016

EMIL LOTEANU – CEL MAI METAFORIC POEM


„...cel mai plenar poet al vremurilor noastre”.
Iurie Colesnic                             

        
    Emil Loteanu concepea toate lucrurile și fenomenele lumii acesteia prin dragoste. Acesta era legământul și crezul dintotdeauna al artei sale, la care adăuga substanțialitatea și consistența frumosului. Prin frumos, susținea artistul contactăm cu trecutul, prezentul poporului căruia îi aparținem și pe care trebuie să-l  înțelegem, și să-l iubim ca pe o necesitate. În această limbă a frumosului ne vor înțălege și urmașii noștri.
            Trăim într-o lume uriașă care ne-a precedat și care ne va supravețui... Noi, cei de azi avem datoria să zidim prezentul, dar și viitorul prin valorificarea trecutului, prin bogăția culturală a prezentului, fiindcă faptele nu se trec, ele râmân...
            Emil Loteanu face parte din trecutul, prezentul, dar și viitorul nostru prin opera sa valoroasă pe care ne-a lăsat-o spre moștenire și valorificare.
            Născut la 6 noiembrie 1936 în satul Clocușna din Județul Hotin, localitate aflată atunci în Regatul României, astăzi inclusă în Republica Moldova. Părinții, profesorii Tatiana și Vladimir Loteanu își propun să-i dea o pregătire cât mai bună. După ce face școala primară în satul de baștină, Clocușna, își continuă studiile la Liceul Sfântul Sava din București. Evenimentele geopolitice, care se derulează în acest arial , intervin și în viața tânărului Emil Loteanu. Râmânând orfan de tată trece ilegal Prutul în URSS, refugiindu-se în casa bunicilor din satul Colencăuți. Este prins de autoritățile sovietice și predat grănicerilor români, care îl trimit la București, unde mama sa lucra în cadrul Ambasadei Uniunii Sovietice. Tot atunci încearcă să se înscrie la Institutul de Artă Teatrală din București, dar este respins. Dezamăgit, se repatriază în Basarabia, întorcându-se la Clocușna. În perioada anilor 1953-1954 Emil Loteanu lucrează ca actor la Teatrul Dramatic A.S.Pușchin din Chișinău. Urmează apoi cursuri de actorie la Teatrul Academic de Artă (MHAT) din Moscova și de regie la Institutul Unional de Cinematografie (VGIK), tot în capitala sovietică între 1954-1962.
Debutul regizoral se produce în anul 1963 cu filmul Așteptați-ne în zori.  În 1972, filmul său Lăutarii a obținut Premiul Scoica de Aur la Festivalul de film de la San Sebastian (Spania). Același premiu îl va primi un alt film realizat de Emil Loteanu, Șatra, în 1976, considerat cea mai populară creație a regizorului basarabean.
            Fiind cel mai metaforic poem Emil Loteanu a lăsat o urmă vizibilă și în literatura basarabeană. În 1956, la vârsta de numai 20 de ani debutează cu placheta de versuri Zbucium. A fost o premieră absolută pentru literatura noastră când un student debuta editorial. A urmat, placheta (1962) Chemarea stelelor, Curcubeul Alb, Ritmuri, Versuri, Sufletul ciocârliilor, în 1975,  i se tipărește o plachetă în limba rusă Dvoinaia spirali.
            De aici în colo, cărțile lui nu vor mai apare în Moldova decât postum. O răceală inexplicabilă a pus stăpânire peste toată creația lui Emil Loteanu și în literatură, dar și în cinematografie aici, în Moldova, părea un proscris. Invidia, ura pentru marele lui talent a reușit să-l blocheze fundamental.
            Ultima lui bucurie a fost produsă de editorii din Alma-Atî, Kazahstan, făcând posibilă apariția unui splendid volum de versuri Zov liubvi (Chemarea dragostei). Căntecul lui de lebădă a fost, cum era și firesc,  unul de dragoste.
            Distinsul poet, prozator, scenarist și regizor împlinește anul acesta optzeci de ani de la naștere. Sunt treisprezece ani de când eminentul om de artă locuiește în lumea stelelor, în patria cerească a dragostei lui Dumnezeu. Treisprezece ani de când, văduviți de zbuciumul său creator îi citim opera literară și investigăm filmografia cineastului Emil Loteanu, descoperind în metafore enedite, valorile esențiale ale vieții – dragostea, moartea, munca asiduă, (care l-a caracterizat), lupta pentru adevăr și multă pasiune pentru ceea ce ți-i dat să urci pe umerii tăi în albia destinului: „Eu m-am obișnuit să lucrez mult. Munca din plin îmi aduce plăcere. Fac tot ce mi-i drag. Viața m-a învățat să fac tot ce mi-i mai aproape, să evit fără compromisuri eforturile și consumul de energii gratuit. Dacă țin la ceva, trag brazda din zori în zori și nu obosesc. Mi se pare că numai astfel se poate face mult. Viața nu-ți lasă prea mult timp... Acest mult este tot atât de puțin ca și timpul copilăriei”.
            Artistul a avut un destin creator de cale lungă, plină de căutare și zbucium. În creația sa, au rămas de-a pururea să viețuiască filmele marilor suflete. Lăutarii, Acestă clipă, Poienile roșii, Luceafărul, Dulcea și tandra mea fiară, Ana Pavlova, Șatra etc. (mai mult de 20 de filme la număr). Pentru că, așa cum îi plăcea, chiar dumnealui să spună: “A face filme nu înseamnă a practica o meserie. Înseamnă a te aventura cu orice preț și risc în căutarea unui nou ecuator”. Ca un alb rebel se autodefinește poetul și firea creatoare Emil Loteanu, un spirit nemărginit, pentru care mii de clipe sună lung și dulce din viorile vieții:”Eu m-am născut pe o planetă albă / Cu aer alb încremenit în ger, / Am fost la început o boare caldă /Și m-am născut din dorul altui cer. // La început am fost o presimțire,/ Un abur viu în funduri de pământ,/ Dar am suit sălbatec și subțire,/ ca să vedeți ce pot și cine sunt”.
            Filmele lui Emil Loteanu nu s-au învechit la schimbarea epocilor, fiindcă au fost plămădite pe un adevăr istoric, pe un adevăr moral și nu pe unul conjunctural.
            Emil Loteanu a fost omul contradicției. Pe de o parte foarte bun și sociabil în relațiile cu prietenii, pe de altă parte un regizor de o duritate nemaipomenită pe platou. Acolo nu existau relații prietenești, lumea părea că se termină la marginea spațiului unde începea filmarea. Dacă Loteanu nu s-ar fi comportat așa n-ar mai fi obținut atâtea capodopere cinematografice. Fără el n-r fi existat puținele stele ale cinematografiei moldovenești. Legile artei nu se supun comportamentului cotidian. Ele au un alt judecător. Artistul se judecă pe sine nu în tribunal, el merge tot timpul în fața  instanței supreme care este în conștiința lui și aceasta se referă doar la personalitățile care au această conștiință, conștiința valorii de sine.
            Revenind la Emil Loteanu poetul, susținem că el nu poate fi conceput în afara muzicii interioare a cuvântului, care, rostit impecabil de artist, năștea în sufletul celor din prealmă o stare de poezie. “E o mare poezie înrudită cu muzica, mai ales printr-o ingenioasă armonie dintre sunet, cuvânt și imagine”, observa scriitorul Vlad Zbârciog. Acesta apreciază că unele poeme sunt și astăzi adevărate bijuterii, iar poetul Emil Loteanu stăpânește perfect ritmul, rima și structura poetică: “De-aș fi știut că n-am să te mai văd,/ copilărie bună și curată,/ Mai alintam o dată blândul ied /  Și-n ochii lui mă mai priveam o dată”.
            Eminentul om de cultură preciza de fiecare dată că arta cinematografică asimilează multe din domeniul poeziei, că nu se poate trage un hotar exact între poezie și cinematografie, metafora fiind mult mai apropiată decât proza: “Există o stare a poeziei și eu cred în ea. E o stare copleșitoare, dumnezeiască și vine la tine când vrea, ca dragostea cea mare. Nu te întreabă de o aștepți s-au nu. Poezia e tulburătoarea mea sărbătoare sufletească. Lumea cuvântului e o magie pe care e greu s-o părăsești”. Așa cum marea poezie nu există fără simbol și metaforă, așa și adevărata cinematografie nu există fără acest univers, polisemantic: “Pe mine poezia m-a fascinat. Montajul în interiorul frazei, apoi montajul strofelor și al compoziției generale. Sau cât de bine corespunde mișcarea inversă a imaginii filmice cu anastrofa în poezie. Dar rima, ritmul, repetările și piatra de reper – imaginea artistică? De aceea, peste orizontul anilor, poetul și cineastul Emil Loteanu rămâne un tribun al demnității, un descătușător de suflete, care înaripează și dă speranțe: “S-au adunat toți oamenii / din cântecele mele / Să hotărască înțelept, gospodărește, / Ziua când toate visele noastre / Vor da în pârg. / Oamenii din cântecele mele / Au luat Soarele și, precum se împarte o pâine, / L-au împărțit tuturor. / De atunci / Fie noapte aspră de iarnă, / Fie vreme cu neguri, / răsare în noi câte un Crâmpei de Soare”.
            Cu Emil Loteanu învățăm că poezia înseamnă un imens dinamism interior și un antrenament ideal pentru film: “Filmul poetic este fuziunea adevărului vieții cu primordial calitate a artei – imaginea. Creatorii de metafore au fost cei care au dăruit lumii  un nou spațiu spiritual”.
             Emil Loteanu a fost printre noi un Guliver în țara piticilor. Noi nu l-am înțeles, nu i-am dat șansa să se realizeze plenar și el a plecat cu sufletul neîmpăcat, cu o dorință neîmplinită de a face ceva pentru noi, pentru acei care poate nici nu merităm atât de mult.
                                                      “Eu am cântat așa cum am știut
                                                       Din frunza aspră a iubirii mari,
                                                       Senin voi coborî să dorm în lut
                                                          Printre țărani, voievozi și lăutari”.
                                                                                        Emil Loteanu

Larisa Arseni. Colaboratoare la Centrul
Academic Internațional Eminescu.
Maestru în artă.