6 dec. 2016

Emil Loteanu între arte şi întru artă

Acad. Mihai Cimpoi

       Jocul de limbaj din textul nostru vrea să vorbească despre un program de viaţă trăită intens atât prin slujire cu devotament şi devoţiune – cu sfinţenie curat religioasă - , cât şi cu o conştiinţă că a fost chemat să fie un Om al Artei.
            Arta nu se împărţea, la Emil Loteanu, în anumite arte, corespunzând unor particularităţi deduse didactic de genuri, specii, compartimente şi domenii eterogene. Artele şi le reprezenta ca pe o rostire de viaţă trăită şi de viaţă pe care o are de trăit artistul precum se exprimă în cea de-a doua poezie din volumul de debut Zbucium (1956), denumită Credo. Fiecare lucrare de artă, va medita el mai târziu, evocând anumite momente din experienţa de cineast, “Legile ei unice şi nerepetabile” (1 , p. 270). Pasărea măiastră căutată de artist, nu i se revelează în urma respectării unui sistem de pedagogie artistică sau a acelor reguli sacre ce ar putea asigura reuşita deplină a operei concepute. «Există viziuni artistice de ordin general, observă el,  care pot educa gustul artistului, pot ajuta la formarea crezului său filosofic, dar nicidecum nu-i pot zice : «Fă ceea ce-ţi spun şi pasărea măiastră va fi a ta» (1 , p. 269).
            Pe parcursul întregii sale creaţii apare această căutare disperată, generatoare de zbucium etern, a păsării măiestre, şi aceasta se va concretiza în cuvântul pe care-l înaripează mereu (Cântec pentru baştina mea) în «mişcarea mută de penel», surprinsă în tablourile Eleonorei Romanescu (Natură moartă), în sunetele  «viorii albe» a lui Niccolo Paganini (Vioara albă), în « pasărea de foc » purtată de lăutari pe umerii lor şi trecuţi pe umerii noştri şi în cântecul lor care este chiar cântecul pământului, ei făcând mereu descoperire, alăturată celei a lui Copernicus, că pământul se învârte, că pământul cântă (Lăutarii).
            Arta / artele reprezintă sfera miraculoasă a idealităţii unde frumosul artistic, după cum postulează Hegel, aşa cum se dezvoltă el în arta şi în operele lor, devine o lume a frumuseţii realizate: « Conţinutul acesteia este frumosul, cum am văzut, este spiritualitatea plăsmuită în forme şi, mai precis, e spiritul absolut, este adevărul însuşi » (2 , p,. 89).
            Emil Loteanu a avut prin excelenţă această conştiinţă a puterii divinatorii, puteri de adevăr absolut a frumosului artistic ca lume a frumuseţii realizate.
            În lirică, ea s-a înfăţişat printr-o înrudire cu muzica, el cultivând în mod constant cântecul de leagăn şi cel lăutăresc, bocetul, recviemul (în poemele consacrate lui Pablo Neruda sau Garcia Lorca) Spaţiul mioritic e un univers al muzicii, e un Aici pătruns de ritmurile şi acordurile demenţiale ale acesteia care dă impresia că pământul începe şi se termină în acest loc stăpânit de  Orpheus sau Dionisos : « Aceste danturi – praznic şi vâltoare, / Şi lepădarea noastră de păcate/ Şi primeneala sufletelor noastre, - / Beţia sângelui întinerit! /Când tremură lăutele aici, / Ne frângem sub ecouri mari de jale / Şi morţilor le picurăm în somn / Alintul vinurilor noastre / Când bucuriile lovesc în larg / Ţambalele îşi ies dn minţi aici / Şi noi plutim cu suflete de păsări / În aerul mustind de ciripit.../ Pământul pentru noi aici începe / Şi tot aici se termină. Aici » (Aici).
            O altă artă, care prezintă expresia frumuseţii artistice realizate – pictura, poetul creând câteva picto-poeme, în marginea unor tablouri  ale Valentinei Rusu-Ciobanu, Elena Bontea, Eleonora Romanescu şi Mihail Grecu, care sunt nişte interpretări cu mijloacele poeziei a cee ce prezintă figurativ acestea. El este extaziat în faţa lor exact în modul în care îi stârnesc o sensibilizare estetică rarisimă piesele muzicale. Conţinutul picturilor este retransfigurat şi completat cu reacţiile emoţionale şi cu proiecţiile imaginare ale poetului: «Ea de vie te-a zidit / În culori ca într-un zid. / Eu te-am pus de căpătâi / Ca pe-o dragoste dintâi, / Pui de pasăre măiastră Scris cu flacără albastră.../ Strajă stă asupra mea / Să nu-mi fure nimenea / Sufletul şi visele » (Pasărea măiastră, dedicat Val. Rusu-Ciobanu) ; « Mătăsoase curg printre degete / Apele părlui tău.../ Capul tău de copilă / Încape în palmă întreg. / Ascuţite ca ţipătul fetei în noaptea nunţiei. / Penele de păun / Tremură falnic înfipte / În părul tău mătăsos, / În apele părului tău, / În care se zbenguie iute ca peştii/ acum curcubeile. / Restul din tine/ Înfăşat în zăpezi / Se numeşte trupul miresei » (Mireasa, dedicat Elenei Bontea).
            Proza şi filmele ca atare realizate pe subiectele ei sunt împregnate de poezie ; mai mult decât atât: sunt poezie prin excelenţă.
            Se impune, însă, o disociere necesară: la un prim contact, care se cere a fi unul empatic, de identificare afectivă, percepem un fundal poetic-muzical general, o atmosferă lirică specifică creată de un poet care nu a renunţat la mijloacele sale metaforice, simbolice, la descrierile  peisagistice, la formulele cantabile (textele de cântece, mai cu seamă folclorice, abundă, însoţind acţiunea şi sugerând esenţa caracterologică a personajelor).
            Poeticul ţine, la Emil Loteanu, de o structură mai adâncă a viziunii, manifestându-se sub formă mitopo(i)etică. El surprinde însuşi felul de a fi originar al unei lumi « ce gândeşte încă în basme şi vorbeşte în poezii ». E o lume care poartă pecetea vechimii arhaice, care nu s-a înstrăinat de natură, formând cu ea o unitate indestructibilă. Naturalitatea e starea ei normală, e matricea ontologică pe care o apără, concepând-o ca pe o soluţie salvatoare în faţa tuturor provocărilor istorie.
            Poetul-cineast poartă în sufletul său sinele arhaic, în accepţia lui Tzvetan Todorov – (4 , p. 19), povestitorul (regizorul, scenaristul) păstrând spiritul acestei lumi închise în sine, cu rădăcini vechi, adânci, în care « se simte în chip naiv la el acasă în existenţa sa nemijlocit poetică » (2 , 1, p. 416).
            O atare nemijlocire poetică, specifică epopeii şi alcătuind o particularitate a homerismului greu analizabil al artei lui Loteanu, care se modelează formativ el însuşi – prin amintirea mereu vie a copilăriei prin practicile ciobăneşti păstrate, prin vagabondările lăutarilor (timp de cinci secole, precizează autorul; să amintesc că figura lăutarului Lemeş, apare şi în romanul fluviu În preajma revoluţiei de Constantin Stere, figura violonistului Dumitru Blajinu va sensibiliza fiinţa întru poezie a lui Grigore Vieru ; în romanul Povara bunătăţii noastre a lui Ion Druţă, personajul central Onache Cărăbuş intră în dialog imaginar cu « Lăutarii », pe care îi « vede ca pe o simbolizare a ceva ce ţine de o realizare ideală, ceva care-l depăşeşte »).
            În prologul Bucolicei vom găsi o automărturisire privind « rubedenia de sânge » cu lumea ciobanilor, creatori ai Mioriţei, care-l obsedează pe poet şi ale cărei « mănunchi de cuvinte îl fac să se simtă bogat şi viţă de neam vitejesc » (1 , p. 300).
            O asemenea identificare nu doar afină o cultură profund genetică, dar ne trimite la Gaston Bachelard care stabileşte o contopire a cogito-ului difuz al visătorului de reverie o liniştită conformare a acestuia cu obiectele reveriei sale., o siguranţă a prezenţei sale interne, « căreia niciun obiec din afară nu vine să i se opună ». În imaginea ciobanilor, ce se proiectează în proză şi filmele  lui Loteanu se întâmplă miracolul constatat la Bachelard de George Poulet. « Surprindere de sine, surprindere a unei lumi, pe care acelaşi sentiment îl unifică şi satisface » (3 , p. 215).
            E o proiecţie empatică, intradiegetică (în termenii noii critici) în lumea legendară, dar venind deja dintr-o illo tempore arhetipală, a ciobanilor şi lăutarilor, dintr- lume evocată şi de Eminescu în Venere şi Madonă şi în panorama sociogonică Memento mori, a copilului Loteanu, a visătorului Loteanu gândind utopic o revelaţie continuă, a romanticului Loteanu având nostalgia nu doar a originilor, ci şi a idialităţii în dragoste , în artă (obţinută prin frumuseţea artistică).
            Lumea aceasta amurgea în ochii săi înrouraţi şi totodată înlăcrimaţi, el gândindu-se la un film inspirat de personajele lui Caragiale pe care le vedea instaurâîndu-se în realităţile noastre. Întrebarea e dacă i-ar fi reuşit aşa ceva, fiindcă trebuia să-şi schmbe radical mijloacele şi să renunţe la limbajul poetic natural ce « înaripează sufletul » şi să surprindă « limbajul stropşit » pe care Ibrăileanu îl găsea la Caragiale, « marea trăncăneală » prin care fiinţa alunecă în absdurd.

 Emil Loteanu. Chemarea stelelor , Chişinău– Bucureşti, 2003.
 Hegel. Prelegeri de estetică, vol. I-II, Bucureşti, 1966.
Georges Poulet. Conştiinţa critică, Bucureşti, 1979.
Mihai Cimpoi. Sinele arhaic (Ion Creangă: dialecticele amintirii şi memoriei), Iaşi, 2011.

Preluat: Flacăra lui Adrian Păunescu. - 2016. - 1 Dec. (Nr 44). - p. 3.

Cules: Larisa Arseni 
Colaboratoare laCentrul Academic Internaţional Eminescu.
Maestru în artă