11 ian. 2017

EMINESCU – o nepotolită sete de cunoaştere


Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare...Mă voi cufunda ca un budist în trecutul, mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni.
Mihai Eminescu
          Mihai Eminescu a manifestat o nepotolită sete de cunoaştere, străduindu-se să-şi însuşească tot ce produsese gândirea omenească până la el în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. Se spune că pe lângă setea de cunoaştere avea şi o memorie prodigioasă, încât nimic din ceea ce vedea s-au citea nu-i scăpa... Cine parcurge caietele eminesciene nu poate să nu rămână cu un sentiment de admiraţie în faţa tensiunii spirituale cu care marele poet şi-a făcut pregătirea intelectuală şi şi-a lărgit permanent orizontul cultural şi ştiinţific. „Nu e ramură de ştiinţă – scrie Ioan Slavici, în legătură cu setea de cunoaştere a lui Eminescu – pentru care el n-ar avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se-nfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea (...). Între altele încă fiind la Viena, Nicolae Teclu îl îndrumase spre chimie, iar la lecţiunile de anatomie ale lui Hyrtl şi la cele de fiziologie ale lui Brucke prinsese slăbiciune pentru fiziologie” (Opere IX. Memorialstică, Varia, Bucureşti, 1978, p.125).
            Poetul audiază la Viena, pe lângă cursurile lui Joseph Hyrtl de anatomie descriptivă şi cele ale lui Ernst Brucke de fiziologie, prelegerile lui Rudolf Ihering de drept roman, Robert Zimmermann de istoria filosofiei, Lorenz Stein de filosofia dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative, F.X. von Neumann, de drept internaţional, şi ale unor specialişti cu renume mondial în filologia romanică şi în alte discipline din ştiinţele social-politice. Fregventează şi cursuri de medicină legală ale lui Gatscher şi asistă la disecţii. Orizontul său cultural şi ştiinţific se lărgeşte în anii studiilor la Universitatea din Berlin. Aici frecventează, ca şi la Viena, cursuri de filosofie şi economie politică. Sunt de amintit cele ţinute de E. Duhring (Logica, Principiile filosofiei, Despre optimismul şi pesimismul filosofic şi politic, Economie naţională), Hermann Bonitz (Principii de filosofie, Istoria filosofiei greceşti), Althaus (Dezvoltarea şi critica filosofiei hegeliene), Eduard Zeller (Istoria generală a filosofiei). Poetul asistă acum şi la cursurile de egiptologie, istorie modernă şi geografie fizică, ţinute de Karl Richard Lepsius (Istoria Egiptului, Monumentele egiptului, Obiceiurile şi moravurile egiptenilor), K.W. Nitzsch (Istoria Romei), Heinrich Dernburg (Istoria instituţiilor şi a culturii Romei), Johann Gustav Droysen (Istoria modernă), Johann Christoff Poggendorff (Geografia fizică). Din caetul de cursuri de la Universitatea din Berlin, Anmeldungs–Buch, păstrat în manuscrisul 2255, se vede că s-a înscris şi la prelegerile lui Emil Du     Bois-Reymond (Fiziologie generală). Hermann Munk (Fiziologia nervilor), Hermann von Helmholtz (Fizica), Karl Werder (Istoria artelor frumoase şi Arta dramatică).
            Eminescu continuă să-şi lărgească orizontul cultural-ştiinţific cu aceeaşi ardoare, şi după părăsirea cursurilor universitare. „Trecerea la  zoologie şi la botanică era firească – scrie I. Slavici, în legătură cu preocupările postuniversitare ale lui Eminescu – iar, aceste nu putea să   le-nţeleagă fără de fizică, şi astfel a ajuns, în cele din urmă, la astronomie. Ideea lui de predilecţiune era că tot ceea ce are viaţă e insolaţiune, ceea ce l-a dus în cele din urmă la convingerea că fără de matematică diferenţiată nu suntem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor. Astfel, în vara anului 1883, în ajunul primei sale îmbolnăviri, odaia îi era plină de fiţuici, pe care făcuse deprinderi de calcule diferenţiale” (op.cit., p. 125).
            Eminescu participă cu o probitate intelectuală exemplară la confruntările din vremea sa, cum se desprinde din însemnările în manuscrise şi aproape ni este domeniu din ştiinţele social-politice în care să nu-şi spună cuvântul într-o problemă sau alta. Există opinia potrivit căreia gândirea eminesciană ar avea doi maîtres a penser :           Kant şi Schopenhauer, fapt la prima vedere de necontestat. În exegezele sale eminesciene, G. Călinescu a demonstrat că aceştea nu-i furnizează poetului idei gata elaborate, ci puncte de plecare în demersul său privind problemele de ordin filosofic, social şi naţional, pe care şi le pune şi la care caută răspunsuri. Din opera celui dintâi reţine nu atât sistemul filosofic, cât mai ales spiritul care îl animă, cu alte cuvinte criticismul, atitudinea lucidă în faţa problemelor universului. Din filosofia celui din urmă îi reţine atenţia îndeosebi teza cu privire la egoism ca mobil al acţiunilor umane. Cu astfel de puncte de plecare era de aşteptat ca Eminescu să manifeste adversitate faţă de hegelianism. Din însemnări se desprinde totuşi că el are faţă de Hegel o atitudine nuanţată. Poetul îi repugnă idealismul hegelian şi caracterul speculativ al său, însă împărtăşeşte teza filosofului german cu privire la perspectiva dialectică a existenţei În însemnări întâlnim critici la adresa materialismului, unele chiar în termeni violenţi. Dacă judecăm însă după conţinutul lor şi nu numai după aspectul formal, nu este greu de observat că, paradoxal, aceste critici îl apropie de Marx şi că ele se impune să fie considerate ca pozitive. Criticile lui Eminescu se îndreaptă împotriva materialismului mecanicist şi a concepţiilor idealiste pretins materialiste din vremea sa. Strădaniile cu care Eminescu se apleacă asupra studiului ştiinţelor naturiii dovedesc încrederea sa în capacitatea omului în cunoaşterea fenomenelor universului. Această încredere apare umbrită, într-o oarecare măsură, de un scepticism kantian. Scepticismul eminescian nu este însă de categorie sistematică şi nu are un caracter paralizant. El este expresia unei conştiinţe, de-o mare luciditate, cu privire la limitele individului şi ale omenirii în general de-a găsi, într-o epocă istorică dată, răspunsuri la toate problemele existenţei. Aici îşi are explicaţia şi ceea  ce se numeşte, cu un termen prea general, pesimusmul eminescian. Căci, în judecarea acestuia, se iau în consideraţie unele scrieri literare şi însemnări teoretice, fără corelarea lor cu activitatea practică a poetului, care îl arată un luptător pentru progres şi idealurile naţionale ale poporului său.
            În însemnările sale social-politice, Eminescu îmbrăţişează probleme din cele mai variate domenii şi invocă în demonstraţiile sale nume reprezentative ale unor filosofi, esteticieni, scriitori, economişti, jurişti, istorici, lingvişti. Poetul face consideraţii pătrunzătoare cu privire la destinul omului în univers,, progresul în societate şi natura operei de artă. În atenţia sa stă creaţia populară, istoria naţională şi limba, elementul fundamental în definirea specificului naţional. Deşi nu şi-a propus să construiască un sistem filosofic, estetic ori lingvistic şi nici să întocmească tratate de economie politică, drept, ori istorie, nici un cercetător din aceste domenii nu poate ignora contribuţia sa, în multe privinţe deschizătoare de drum în cultura noastră.
            Istoria literară a creat un model al lui Eminescu, transmis din generaţie în generaţie, care însă nu-l reprezintă în dimensiunile reale ale personalităţii sale. Însemnările ne relevă un Eminescu din familia spirituală a lui Leonardo da Vinci, cu o mare sete de cunoaştere şi preocupări multilaterale, care îl situiază pe primul loc în cultura română şi-i conferă un loc de frunte în cea universală.

Larisa Arseni. Colaboratoare la Centrul Academic
Internaţional Eminescu. Maestru în artă.