24 feb. 2017

Pavel Balmuș, omul care știa totul despre B. P. Hasdeu




La finele acestei întâlniri dl. Pavel Balmuş ne-a lăsat câteva rânduri în Cartea de Onoare: "Ajuns, a câta oară?, la Centrul-Casă Mare - Mihai Eminescu, cu scopul nobil de a mă pronunţa asupra temei "Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) şi Mihai Eminescu (1849-1889)", cu prilejul jubileului Hasdeu de 175 de ani de la naştere, nu pot să plec de aici, fără a-mi exprima preţuirea şi admiraţia faţă de lucrătoarele-albinuţe de la această adevărată instituţie spiritual-culturală şi de românism... eminescian. Cu stimă şi consideraţie, Pavel Balmuş.
Publicat: V. Sîrbu

Răzvan și Vidra, prima dramă a literaturii române

Răzvan și Vidra este una din cele mai bune drame din literatura română, ea rămâne în sine o operă admirabilă, cu conflict original. În anul 2017 această opera împlinește 150 de ani de la prima publicare.
Premiera dramei istorice Răzvan și Vidra a avut loc pe scena teatrului Bossel în seara zilei de 10 februarie 1867. Punerea în scena a aparținut Companiei Dramatice Mihai Pascaly.
Dupa premiera directorul trupei reușise într-un timp record sa încheie repetițiile piesei si să programeze avanpremiera spectacolului în 7 februarie 1867. Efortul deosebit al trupei de actori se datora, probabil, faptului ca Mihai Pascaly era o rubedenie a familiei Hasdeu. Cel putin asa reiese dintr-o scrisoare a Iuliei-fiica adresata tatalui sau, din 21 octombrie 1883: „Chiar azi am primit jurnalele și am aflat cu parere de rau moartea unchiului nostru Pascaly. Mama a plâns„” Spectacolul  a beneficiat de o distribuție de excepție. Personajele principale - Răzvan și Vidra - erau interpretate de Mihai Pascaly si de soția sa Matilda Pascaly. Sbierea era înfațisat de Ioan Gestian, Vulpoiu - Constantin Bălănescu, Răzășul - Alexandru Vladicescu, Tanase - C. Sapeanu, Hatmanul polon - Ștefan Mihaileanu s.a. Premiera a avut succes, din moment ce au urmat înca trei spectacole, în 12, 17 si 19 februarie 1867, performanțâ rar întâlnită pentru o piesa originală româneasca. B. P. Hasdeu trimitea o scrisoare deschisa lui Mihai Pascaly, directorul Companiei Dramatice, publicată în ziarul lui Cezar Bolliac, „Trompeta Carpaților“, din 12 februarie 1867: „Domnul meu! Nu gasesc destule cuvinte prin care sa va pot exprima gratitudinea mea pentru modul cum a fost interpretată drama Razvan Voda. Succesul acestei piese îl datorez în cea mai mare parte dlor artisti, care au binevoit a se face interpreți ai operei mele”. Autorul gasea excelente punerea în scena a piesei, decorurile, costumele. Muzica lui Flechtenmacher a fost „plina de effect și de naționalitate”.
În presă se consemna că aparuse un nou dramaturg, „un adevarat autor dramatic“, după expresia Constanței Dunca, „Razvan Voda“ reprezentând „un pas urias al literaturii noastre dramatice“ (18 februarie 1867). Capodopera tânarului Hasdeu a stârnit un val de interes printre intelectualii vremii (Timotei Cipariu, Vasile Alecsandri), dar și în „opiniunea publica“ mai largă, dupa cum notează autorul în prefață. Chiar si P. P. Carp, în critica sa severa din „Convorbiri literare“, era surprins de „rasunetul neasteptat“, de „complicitatea publicului“, care dadea „o neînteleasa aprobațiune“ piesei, o „elucubrațiune“, după expresia nefericită a cronicarului convorbirist.
Despre drama Răzvan și Vidra Mihai Eminescu în 1870 în articolul Teatrul românesc și repertoriul lui apărut în Familia va spune că este o „dramă în cele mai multe privințe bună”. Și tot despre Răzvan și Vidra în 1878, Caragiale va scrie că ea „este și va rămâne o bucată „cinstită” în literatura noastră, pentru că în această scriere închipuirea este sănătoasă, caracterele sunt originale și în mare parte bine păstrate”…
Hasdeu îi oferă marelui artist Pascaly un exemplar din piesa tipărită în volum și îi scrie această dedicație : „Amicului meu Pascaly, eminentului interpret al lui Răzvan Vodă. Autorul recunoscător”. Acest exemplar a ajuns apoi la Eminescu, care după cum își aduce aminte Ștefan Cacovean „Când ne-am luat ziua bună în București, mi-a dat spre aducere-aminte Răzvan Vodă ce-l avea în dar de la Pascaly, iar eu i-am dat Faust de Goethe, tradus în românește de N. N. … și Scheletti.
La 12 februarie 1867 în cronica spectacolului Răzvan Vodă, Cezar Bolliac scria în Trompetta Carpaților, entuziasmat : „Suntem datori a constata, cu mândria victorioșilor, că posedăm un scriitor, un adevărat scriitor dramatic”. 
Sursa: Internet
Publicat: V. Sîrbu

22 feb. 2017

Amintiri despre Eminescu


Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hîjdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina - d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Un elogiu binemeritat îl aduce B.P. Hasdeu lui Eminescu, după trecerea în nefiinţă a Poetului: „La 15 iulie când trebuia să apară acest număr al „Revistei Noue", am aflat că Eminescu nu mai este. Am oprit apariţiunea, preferînd să întârzie mai bine câteva zile, decât să nu cuprinză o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţărei sale":
   Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu,  este acela de-a fi voit să introducă şi de-a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-o deopotrivă, pe unul şi pe celălalt, de orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă.
  Nu zic nimănui să-l imite pe Eminescu. Din contra. Poezia este o căsătorie a realităţii cu idealul  în sufletul poetului în acele momente când poetul e poet, – poetul fie cât de mare nu e poet totodeauna, – în acele momente,  prin urmare, în care el este mai el, mai însuşi, mai individual ca oricând. În fiecare suflet poetic realitatea şi idealul se combină şi se acordă într-un alt mod. Între doi poeţi pot fi asemănări numai doar prin asemănarea cea organică între naturile amândurora, niciodată prin imitaţie. A imita pe cineva în poezie este talent tot atât de vulgar ca şi a imita pe cineva pe scenă, unde şi acolo un actor artist urzeşte, nu maimuţăreşte. Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni.
  El va trăi, deşi a murit nebun. Şi a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta; ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi măreţe, avânturi care nu se pot vinde prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărâmă de pâine, stropită într-ascuns cu amare lacrimi – prefaţa nebuniei.
  El va trăi, deşi a murit nebun. Şi cum oare putea să nu înnebunească? În toate epocile au fost poeţi pe care flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pâine însoţită de o mai ticăloasă laudă, îl încovoia temător dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vrio mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.
  El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenumăraţii înţelepţi, care au lăsat, lasă şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu.
B. P. Hasdeu

17 feb. 2017

NICOLAE POPA „Ghiozdanul zburător” (microroman)


         

Nicolae Popa este din categoria ironiştilor sentimentali care întreţin lirismul într-o zonă elegiacă, dar şi într-un registru dramatic. În postura ciudată  de... ghid al cometei Halley, el se vrea un tânăr Orfeu, care să restabilească legăturile rupte între Om, Natură şi Lucruri sub semnul cântecului identificat cu existenţa.  (Acad. Mihai Cimpoi)
            Microromanul „Ghiozdanul zburător” scris de Nicolae Popa este cartea despre care am discutat astăzi la Centrul Academic Internaţional Eminescu, cartea care a fost selectată recent de un juriu competent pentru Concursul „Să citim împreună”, aflat la a VI-a ediţie, inaugurat de Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă”. Cei care au citit acest microroman şi au dorit să vină la întâlnire cu autorul, au fost elevii claselor a VI-a şi          a VIII-a, de la  Liceul Teoretic „Mihai Eminescu, pregătiţi şi însoţiţi de profesoara de limba şi literatura română, doamna Alina Şumleanschi, dar şi cu contribuţia substanţială a bibliotecarei liceului, doamna Aculina Golovatenco.
            Când se naşte un Om de creaţie, viaţa se miră, căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un Om de creaţie, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească. Noi suntem, astăzi favorizaţi, fiindcă avem prilejul să ne întâlnim şi să discutăm pe viu cu un scriitor, căruia îi putem adresa diverse  întrebări, îi putem povesti ce ne-a impresionat, ce ne-a plăcut, îi putem mulţumi pentru tot ce face, etc.
            Scriitorul le prezintă elevilor cărţile pe care le are la îndemână: „Careul cu raci” (o carte de versuri), „Cubul de zahăr” (roman), „Avionul mirosea a peşte” (roman poliţist), „Ghiozdanul zburător” (microroman), toate apărute în mai multe ediţii.  Scriitorul menţionează că în toate cărţile dânsului, denumirile de  localităţi, multe acţiuni şi chiar personaje sunt reale, sunt de aici din Moldova, unele chiar de la Botanica. Despre „Ghiozdanul zburător” spune că i-a fost inspirat de fiica dumnealui, pe când era elevă şi în fiecare dimineaţă repeta: „of, ghiozdanul-bolovanul”. Microromanul, sau povestirea „Ghiozdanul zburător” este o istorie captivantă, care evocă aventurile unei eleve din clasa a VI-a, Dorina, care într-o dimineaţă, spre bucuria ei, nu mai este nevoită să-şi ducă în spate Ghiozdanul-Bolovanul, ci, printr-un miracol a unui bun vrăjitor, ce-i strecoară în buzunarul de la geantă o cărţulie magică, ajunge la şcoală zburând cu... ghiozdanul, de aici se declanşează o serie de peripeţii hazlii, în care, la un moment dat, este implicată toată şcoala, în frunte cu directorul ei, poreclit Domnul Pardon. Microromanul „Ghiozdanul Zburător”, cum îl defineşte autorul Nicolae Popa, incită imaginaţia  şi curiozitatea copiilor, se citeşte uşor şi cu mult interes, fiind scris într-un limbaj simplu, familiar copiilor şi părinţilor.
            Elevii i-au pregătit şi un şir de întrebări: Cum aţi devenit scriitor? Cum şi de unde vă culegeţi subiectele? Cine sunt personajele cărţilor dumneavoastră? Cărţile dumneavoastră poartă nişte titluri mai diferite, credeţi că titlul cărţii îl poate provoca pe cititor la lectură? Ce va motivat să scrieţi Ghiozdanul Zburător? Care din momentele descrise în carte vă par dumneavoastră cele mai haioase? Aici autorul îşi aminteşte mai multe peripeţii din copilăria sa: un vis în care zbura deasupra satului şi a doua zi le povesti colegilor, care nu l-au crezut şi când a vrut să le demonstreze că poate zbura şi-a zdrobit nasul; despre ciorile care sunt atrase de tot ce luceşte... De ce aţi finalizat atât de succint cartea, fără a da prea multe detalii? Acest fapt denotă, că istoria Ghiozdanului Zburător va continua, le  răspunde autorul. Nicolae Popa le mai povesteşte elevilor cum au vrut să se facă businessmeni, el şi câţiva colegi de clasă, culegând  flori din pădure şi vrând să le vândă la peaţă; despre descoperirea arheologică făcută în via de la Buda, Călăraşi, baştina scriitorului, unde aproape la suprafaţă s-a găsit o localitate care data, după cum confirmă specialiştii, din sec IV, în. de Cristos.
             A fost o întâlnire de suflet, în timpul căreea scriitorul a mai cules câteva idei şi motive ce le va descrie în cărţile următoare. Elevii au rămas impresionaţi de simplitatea şi atitudinea domnului Nicolae Popa faţă de ei  şi l-au aplaudat. Au făcut poze ca amintire. Nicolae Popa a mulţumit echipa Centrului Eminescu pentru invitaţie şi organizarea bună a evenimentului, promiţând că va veni orşicând va fi invitat, pentru că îi plac nespus de mult copiii.



                                                                     Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
                                                             Centrul Academic Internaţional Eminescu.

„Motănelul Dorodont şi peripeţiile lui”


„M-am născut din durerile facerii
cu petale de nu-mă-uita...”
            Tatiana Scripa

  Întîlnirile cu poeţi şi scriitori la Centrul Academic Internaţional Eminescu sunt la ordinea zilei. Tatiana Scripa, o poetă mai puţin cunoscută de publicul larg, dar afirmată deja în cercurile cititorilor avizaţi, scrie pentru copii şi maturi. Protagonistul cărţilor sale pentru copii este Motănelul Dorodont, un personaj fictiv, dar foarte amuzant, isteţ, descurcăreţ, care comite tot genul de greşeli pentru ca anterior să le corecteze, trăgând din aceasta anumite învăţăminte.
            Născută la 13 martie 1963 în oraşul Herţa, reg. Cernăuţi, Ucraina, munceşte astăzi, lector universitar la „Catedra de pedagogie şi psihologie generală a Universităţii de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chişinău. Este laureată a mai multor fesctivaluri şi concursuri de poezie, cum ar fi: Festivalului Internaţional de Poezie „Renata Verejanu”, Chişinău, ediţia 2014 (poezie) şi 2015 (eseu), Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, Bucureşti, 2015...
            Pe lângă faptul că scrie poezie, mai cercetează problema educaţiei copiilor cu cerinţe educaţionale speciale: psihologie, consiliere psihologică, patopsihologie, psihologia dezvoltării... Are elaborate şi publicate peste 30 de lucrări ştiinţifice şi literar-artistice. Colaborează cu diverse publicaţii din Republica Moldova, Ucraina şi România. Dintre publicaţiile literar-artistice pentru copii: fac parte:  „Povestiri rimate despre Dorodont în fapte”, „Pentru tine, Copilaş, / Ziceri despre-un motănaş”, „Dorodont – Motanul învăţat”. Din cele pentru maturi: În culegerea, „Toamna la Apollon / Antologie pe poezie şi proză scurtă”, „Sentimentul esc” „Un  fel – altfel de noi”.
            Tatiana Scripa este un om deosebit, original, adevărat, poate pentru faptul că îi  vede şi pe acei din jur la fel de deosebiţi. Şi felul acesta de a fi a poetei Tatiana Scripa o face să înfrunte viaţa mai uşor, pentru că Viaţa este o luptă (vorba poetului Ge. Coşbuc) şi pentru a ajunge undeva, a fi cineva, a realiza ceva, trebuie să lupţi, iar în clipele de bucurie s-au fericire să poţi savura din plin momentul. Este foarte importat, susţine psihologul Tatiana Scripa să te poţi bucura de bucuria altora, chiar dacă gelozia, (fenomen care trăieşte în orice om) te macină, să ştii s-o ţii în frâu, să nu-i permiţi să-ţi distrugă sufletul, să-ţi afecteze relaţiile cu cei din jur. Un filozof spunea: oamenii te pot ridica în slăvile cerului şi tot ei te pot arunca până la zdrobire. Cum să înţelegi, cine şi cum este? Nicicum şi atunci, te laşi în voia sorţii. Viaţa este ca o curbă, când te ridică, când te coboară, te pune la încercare, iar tu perseverezi, devii mai puternic şi mergi înainte. Acestea şi alte idei poetice găsim în poezia Tatianei Scripa, într-un cuvânt tot spectrul emoţional de la zâmbet, bucurie la lacrimi şi tristeţe, mai găsim în poeziea dânsei înţelepciune, divinitate şi împăcare cu sine, armonie şi echilibru interior, stări atât de necesare oricărui suflet sensibil..
            Interlocutorii Tatianei Scripa la întâlnirea de astăzi au fost elevii, clasei a doua „C”, de la Liceul Teoretic „Liviu Rebreanu” şi diriginta lor doamna învăţătoare Natalia Bârnaz. Întâlnirea a avut loc chiar în sala de clasă unde învaţă copiii. Aceştea din timp au lecturat cărţile: Povestiri rimate „Dorodont în Fapte”, „Pentru tine, Copilaş, ziceri despre-un Motănaş”, „Dorodont Motanul Învăţat”. Mai mult ca atât elevii au amenajat o expoziţie de desene. În imagini apare Motănelul Dorodont în diferite ipostaze împreună cu prietenii săi.
            Doamna Scripa le-a propus să-i facă o caracteristică acestui personaj năstruşnic şi copiii s-au descurcat de minune. Au vorbit pe marginea poeziilor, despre prietenii lui Dorodont: Costel, musca, cioara albă, etc. Până la urmă secretul lui Dorodont a fost descoperit, copiii şi-au dat seama că nu este vorba despre un motănaş ci despre un copilaş. Au fost recitate mai multe poezii: „Cartea”, „Pentru tine, copilaş”, „Ce e bine şi ce-i rău”, „Costel”, „Minciunica”, „Dorodont şi zbânţu”, „Dorodont face reclamă”, „Dorodont”, „Pufica”, „Visul”, „Lauda de sine”, „Covrigul”, „Dorodont e bucătar”, „Bun-lăsat şi treacă-meargă”. Elevii i-au adresat invitatei mai multe  întrebări: Cine vă mai inspiră în afară de Dorodont şi Costel? Cum se naşte o poezie? Când aţi simţit primele vibraţii ale poeziei? Cum e să fii scriitor, greu, uşor, ce trebuie să ştii ca să devii scriitor? Aveţi subiecte autobiografice în poeziile dumneavoastră? Care sunt cele mai de preţ valori pentru dumneavoastră?, etc. Doamna Tatiana Scripa i-a lăudat pentru discuţia interesantă, dar şi pentru întrebările ingenioase, le-a răspuns cu drag. La întâlnire au fost şi reprezentanţii televiziunii „Ştiri Pozitive”, elevii şi-au expus bucuria întâlnirii cu o personalitate nouă, cu poeziile dânsei, au mărturisit ce le-a plăcut mai mult. Învăţătoarea, doamna Natalia Bârnaz le-a mulţumit organizatorilor de la Centrul Eminescu, poetei Tatiana Scripa, (care le-a lăsat şi un set de carte pentru biblioteca clasei), reprezentanţilor televiziunii., Xenia şi Alex.       A fost interesant, distractiv şi emoţionant, o întâlnire interactivă în care s-au implicat toţi elevii şi care a creat doar emoţii pozitive , şi o bună dispoziţie tuturor.

Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
    Centrul Academic Internaţional Eminescu.
        



15 feb. 2017

GRIGORE VIERU – poetul mamei, al patriei şi al iubirii


           
Un pom înflorit este acest minunat cântec din adâncurile fiinţei, numit Grigore Vieru, cel mai cunoscut şi iubit de toate vârstele, poetul de pe malul Prutului...  (Ioan Alexandru).
            Există în sfânta noastră tradiţie ancestrală un obicei minunat, ce se nimeşte Pomenire şi iată că astăzi, prin cântec şi cuvânt ales noi am săvârşit acest ritual întru cinstirea memoriei, celui care a fost şi va rămâne pentru totdeauna în Constelaţia Strălucitoare a culturii româneşti de pretutindeni, cel care va fi chemat de posteritate. Să reaprindem candela pentru lacrima – Grigore Vieru, care picură necontenit în sufletul neamului nostru. Amintirea este un veşnic dor de poetul Grigore Vieru.
            Astăzi, peste Moldova planează Spiritul lui Grigore Vieru, iar fiorul versului vierean din nou ne aminteşte de cel care a fost şi este Marele Copil şi Bărbat al Neamilui Grigore Vieru. Zilele acestea întreaga ţară răsună de vocile copiilor, care recită şi cântă versurile poetului drag. Pentru a-l omagia pe cel care a cântat fiinţa sfântă-mama, graiul strămoşesc, acest picior de plai, casa părintească, cel mai frumos sentiment dăruit oamenilor de Dumnezeu – iubirea, la Centrul Academic Internaţional Eminescu a fost organizat un spectacol muzical-literar cu genericul: „Grigore Vieru – poetul mamei, al patriei şi al iubirii”.
            Am făcut o retrospectivă în biografia poetului, evocând relaţia specială cu mama, am vorbit despre familie, despre jocurile copilăriei, prieteni, expoziţia: „Grigore Vieru şi cărţile lui”, care le-a fost prezentată şi comentată respectiv.
            Copiii de la grădiniţa nr. 40, (grupa pregătitoare, 6-7 ani), împreună cu educatoarea şi conducătorul muzical Argentina Rotaru, metodista Vera Diocher, au pregătit şi au prezentat un splendid program artistic. Au cântat şi au recitat cu multă pasiune şi dăruire, încât au sensibilizat sufletele tuturor celor prezenţi: „Tu iarbă, tot ai mamă?”, „De ce?”, „Mi-e dor de tine mamă”, „Mă rog de tine...”, „Puişorii”, „Cântecul mamei”, „Prietenul”, cântecul „Educatoarea”, „Spune”, „Drag mi-e drumul”, cântecul „Izvoraşul”, „Plai natal”, „Patru cuburi şi o carte”, la sfârşitul programului educatoarea a interpretat împreună cu micuţii un cântec dedicat limbii noastre intitulat „Pentru ea”.
            Astfel de activităţi lasă urme adânci în sufletele copiilor, chiar dacă ei poate nu conştientizează tot ce aud şi văd, dar la momentul potrivit aceste imagini le apar mai vii ca oricând şi aceasta ne dă speranţa că poetul va dăinui în inimile tuturor. Semnificativ este faptul că prin tot ce au enunţat copiii s-a simţit dragostea şi afecţiunea, pe care i-o poartă poetului. Echipa Centrului Eminescu le-a mulţumit micuţilor pentru străduinţă, pentru dragostea ce o manifestă creaţiei vierene, dar şi bibliotecii noastre.



Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Eminescu.


La mulți ani!

Felicitare

10 feb. 2017

Claudia Partole – poeta copilăriei


  „Domnişoara Cineluţa”, o carte foarte consistentă ca mesaj şi ilustrată în cele mai frumoase şi calde culori, scrisă de Claudia Partole a stat la baza întâlnirii de suflet la Centrul Academic Internaţional Eminescu cu elevii clasei întâia „D” de la Liceul Sportiv „Gloria”, însoţiţi de doamna profesoară Tatiana Bîlici. Moderatoarea întâlnirii, a venit cu o scurtă informaţie despre autoare.
            Claudia Partole este scriitoare, jurnalistă, o fiinţă foarte luminoasă şi iubitoare de oameni. Vine pe lume într-un sat din nordul  ţării, Cotova, Drochia, într-o familie de oameni buni şi cu credinţă în Dumnezeu. S-a născut într-o noapte de vară când îngerii au coborât din ceruri pentru a împărţi daruri nounăscuţilor, văzându-i faţa acestei prunce: frumoasă, luminoasă, visătoare, cântărindu-i sufletul, i-au hărăzit să dăruiască lumină oamenilor şi să o facă prin cuvânt.
            A scris şi scrie pentru copii şi pentru maturi. Cărţi interesante, captivante, cu o cromatică de culori diversă, însă un lucru uneşte toate cărţile scriitoarei Claudia Partole – Lumina pe care o iradiază cărţile domniei sale, Lumina pe care o poartă în suflet şi ne-o transmite şi nouă  prin intermediul cuvântului scris.
            Formula, sau motoul după care se ghidează scriitoarea (de altfel inventată tot de ea) este: Cuvântul poate lecui, aceasta face pe parcursul vieţii, lecuieşte, preţuind orice clipă, dându-i viaţă magică fiecărui cuvânt din scrierile sale. Expoziţia cu genericul „Claudia Partole şi solii ei – cărţile”, vorbeşte de la sine: titluri sugestive, culori calde şi îmbietoare, cărţi frumoase ce se impun a fi citite. Autoarea povesteşte succint istoria fiecărei cărţi. Cărţile sunt cea mai mare minune pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, ele ne dau energie, cunoştinţe, ne pot deveni prieteni fideli.
            La întâlnirea de astăzi am discutat pe marginea cărţii „Domnişoara Cineluţa”, pe care elevii au citit-o special pentru această întâlnire. Am discutat despre această Cine-luţă, o fetiţă care, fiind   într-un proces de cunoaştere a lumii trece prin diverse peripeţii şi încercări, unele mai hazlii decât altele. Copiilor le-a plăcut cartea au pregătit chiar şi un recital pe care l-au prezentat cu mult suflet şi expresivitate: „Doctoriţa”, „Învăţătoarea”, „Cuiul”, „Lasă războiul”, „Inima”, „Şcoală, dragă”, „O fetiţă cu fundiţă”, „Are mama ajutor”, „Mirele”, „Mămăliga”, „Răvaş sosit de la oraş”. Copiii curioşi din fire i-au adresat scriitoarei Claudia Partole mai multe întrebări: Când a scris prima poezie şi care a fost aceasta? Cine au fost părinţii? Unde s-a născut? Cum i-a fost copilăria? Cine visa să devină în copilărie? A fost cuminte în copilărie? Ce peripeţii făcea când era copil? De ce este aşa de frumoasă? Are vre-o legătură frumuseţea cu sufletul? şi multe alte intrebări din cele mai nostime şi ingenioase. Autoarea le-a răspuns cu drag la toate întrebările, şi-a amintit prima poezie scrisă, pe care nu o va uita niciodată, le-a recitat şi alte poezii, unele împreună cu copiii. Elevii au rămas foarte mulţumiţi şi entuziasmaţi de întâlnirea cu scriitoarea Claudia Partole. La final şi-au felicitat învăţătoarea, care tocmai îşi sărbătoreşte ziua de naştere, au aplaudat-o îndelung şi i-au cântat Mulţi ani trăiască. Copiii şi părinţii i-au mulţumit şi doamnei Claudia Partole, i-au dăruiit flori, promiţându-i să mai vină la întâlniri cu ea, i-au urat să mai scrie încă multe cărţi interesante. Au mulţumit şi echipei centrului pentru organizare bună şi atitudine pe potrivă.



Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Eminescu.

8 feb. 2017

Neamul meu e grămăjoară

        

Poezia este cea care înnobilează sufletele, indiferent de vârstă, de ocupaţie, poezia ne uneşte. La Centrul Academic Internaţional Eminescu, poezia crează mereu un mediu benefic pentru starea interioară. Pentru crearea, dar şi menţinerea acestui mediu, astăzi ne-am asociat cu poeziile din cartea „Eva, într-o zi de vară”, a unei poete, mai puţin cunoscute, dar care este apreciată deja de critica literară, ca o poetă cu un mare viitor. Tatiana Afanas-Creciun vine de prin părţile Sorocii, unde istoria neamului a lăsat brazde adânci, care îşi fac resimţit ecoul şi astăzi. La întâlnire cu poezia doamnei Tatiana au venit copiii de la grădiniţa  nr. 40, grupele „Toporaşii” şi „Ghioceii”, însoţiţi de metodista grădiniţei Vera Diocher şi educatoarele Ala Lucinschi şi Victoria Stavila.

            Şi pentru că este o autoare mai puţin cunoscută, am decis să facem o scurtă incursiune în biografia de creaţie a doamnei Tatiana Afanas-Creciun. Pasiunea pentru poezie a avut-o din şcoală. Din amintirile primei sale învăţătoare, doamnei Nina Nastas, aflăm că atunci, când a luat pentru prima oară abecedarul în mână la răsfoit din copertă în copertă cu multă atenţie şi curiozitate, astfel învăţătoarea şi-a dat seama că are în faţă un copil deştept şi dornic de cunoaştere.
            Doamna Tatiana Afanas îşi aminteşte că a început a scrie poezie încă fiind elevă, dar evita să spună cuiva, din diverse motive, nu era sigură că vor place şi altora. Revine la poezie mult mai târziu, aflându-se deja la Chişinău. Pentru dumneaei poezia este un strigăt al sufletului, o dorinţă de a spune sus şi tare, tuturor despre lumea ce o înconjoară, despre frumuseţea naturii de prin locurile de baştină, despre dragostea şi respectul pe care îl poartă în suflet pentru părinnţii săi, despre prieteni şi totuşi tema preferată a poeziilor sale este dragostea, dragostea în toate aspectele ei, pentru că după cum spune şi cartea sfântă: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
            Chear dacă avea deja multe poezii scrise, totuşi nu îndrăznea să le publice. Mama a fost aceea care a îndemnat-o să o facă. Iar copiii trebuie să-şi asculte părinţii la orice vârstă. Mama autoarei,  la lansarea primelor cărţi: „Am uitat să uit de tine” şi  „Întoarce-mă în vreme” afirmă cu bucurie şi mândrie în glas, i-am citit poeziile şi mi-am dat sema că sunt interesante şi trebuie să le cunoască şi alţii. Primele lansări le-a făcut la Soroca, la locul de baştină, în biblioteca „Basarabia”. Consătenii dânsei (născută în satul Hristici) se mândresc cu dna Tatiana Afanas, susţinând  că dumneaei  face o poezie prin care ne chiamă să fim mai buni, mai cuminţi, mai sinceri, mai generoşi, ne îndeamnă la o  meditaţie frumoasă,  legată de suflet.  La moment are 5 cărţi publicate: „Am uitat să uit de tine”, „Întoarce-mă în vreme”, „Ale gândurilor poeme”, „Eva, într-o zi de vară”, „Pietre din petale” (volum antologic), „Vise târzii” (volumil I, antologie, care înserează mai mulţi autori din Moldova şi volumul II, care îi aparţine în totalitate, editate la Editura Dandes Press din România).
            Nimic nou în poezia dnei Tatiana Afanas-Creciun: redă sentimente profunde, trăiri umane, dar le evocă simplu şi pe înţelesul tuturor, astfel că oricine se poate regăsi în ele.
            Faptul că este psiholog de profesie, dar şi felul de a fi, au ajutat-o să se afirme mai uşor în lumea poeziei contemporane. Este la început de cale, mărturiseşte, totuşi, că nu se va opri aici, dar nici poezia n-o să-i permită, i-a se vrea spusă şi de aceea va continua să scrie.
            În 2013 primeşte trofeul Textiera anului, pentru piesa Am uitat să uit de tine, muzică Igor Stribiţchi, interpretată de formaţia„Acord”, o formaţie foarte bine cotată pe piaţa muzicală din întreg arialul românesc, în aceeaşi perioadă acest cântec a fost declarat şlagărul anului.
            Astăzi am discutat pe marginea unei cărţi pentru copii, „Eva, într-o zi de vară” o carte foarte elegantă, frumos ilustrată, cu un şir de poezioare, una mai interesantă decât alta. Este o carte dedicaţie nepoţicăi Eva, dar se adresează tuturor copiilor. Micuţii de la grădiniţă au recitat mai multe poezii din această carte: „Buna dimineaţa!”, „Azorel”, „Păpuşa”, Răţoiul”, „Patru cuburi şi o carte”, „La bronzat”, „Bunicul”, „Turte dulci”, „Cireşe roşioare”, „Plăcinţele”, „În ospeţie”, „Broscuţa”, „Lădiţa”. Au mai recitat şi poeziile „Neamul meu”, „Trei culori”, poezioare dedicate aceleiaşi fetiţe de o altă  poetă, Tatiana Scripa. A fost o întâlnire caldă, copiii au mai cunoscut o autoare nouă şi le-a plăcut foarte mul poezia dânsei. Toţi au rămas mulţumiţi în speranţa la noi cărţi şi noi întâlniri.
Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Eminescu.



6 feb. 2017

Cum saluta marele poet al românilor


Viaţa marelui poet naţional Mihai Eminescu a fost şi a rămas o sursă inepuizabilă de teorii şi polemici. Dincolo de opera sa inegalabilă, există multe aspecte din viaţa sa mai puţin cunoscute publicului larg.
A scris poezii până la ultimele clipe ale vieţii. În ciuda problemelor sale de sănătate, Mihai Eminescu a scris poezii până la momentul morţii. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii: Viaţa şi Stelele în cer.
A murit într-un halat ponosit, încuiat într-un salon. Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic, închis în celula sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: sunt năruit. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Muza din spatele poeziei, Pe lângă Plopii fără soţ. În vremea în care Eminescu a sris poezia Pe lângă plopii fără soţ, era îndrăgostit de Cleopatra Lecca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verişoara lui Caragiale. Prtietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se ţineau seratele literare. Acolo a cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr. 16, o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numărat şi a observat că îi da un număr fără soţ.
Îşi speria tatăl cu şerpi. În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să-şi sperie tatăl într-un mod bizar. Mergea în pădure să prindă şerpi să-I pună vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vadă ce pasăre a prins şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea cu ochii de reptile.
A urât matematica. Mihai Emnescu nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se împăca deloc. “N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost., întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului”, se menţionează în “Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Călinescu.
Pasionat de fotbal şi înot. Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Emnescu a fost fotbalul. Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenţei când era elev la Cernăuţi. Cu toate acestea, sportul la care se spune cu siguranţă că Eminescu excela era înotul. Poetul era un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă. Şi-a făcut ucenicia de înotător scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti încă din fragedă copilărie. A continuat să înoate şi la Cernăuţi unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat.
A vrut să se călugărească. Pe 23 iunie Eminescu i-a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. Pe 23 iunie 1883, când poetul era stricat cu toată lumea, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare internare la sanatoriu, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? “Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Teodor Codreanu în lucrarea sa „Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.
Citea cu voce tare. Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă , făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. „Îi băteau în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bolborosească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea din ce în ce mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care conveţuiau. În opinia sa, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.
Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, ca să citească. În zilele şi nopţile în care Eminescu se încuia în cameră pentru a citi, nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu. „Nu mai ajungea nimeni să-l dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i curăţe ghetele. Răpus de oboseală, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua briceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scvotea fir cu fir încât îi rămâneau pete, pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine”, mai povestea Slavici despre prietenul Eminescu.
Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”. Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea Eminescu, se saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său stârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o înainte şi îi spuneau ei „Trăiască naţia!”. El le răspundea atunci răspicat: „Sus cu dânsa!”.
Selecţii: Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Emnescu.

Sursa. adevărul.ro/vaslui