22 feb. 2017

Amintiri despre Eminescu


Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hîjdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina - d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Un elogiu binemeritat îl aduce B.P. Hasdeu lui Eminescu, după trecerea în nefiinţă a Poetului: „La 15 iulie când trebuia să apară acest număr al „Revistei Noue", am aflat că Eminescu nu mai este. Am oprit apariţiunea, preferînd să întârzie mai bine câteva zile, decât să nu cuprinză o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţărei sale":
   Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu,  este acela de-a fi voit să introducă şi de-a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-o deopotrivă, pe unul şi pe celălalt, de orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă.
  Nu zic nimănui să-l imite pe Eminescu. Din contra. Poezia este o căsătorie a realităţii cu idealul  în sufletul poetului în acele momente când poetul e poet, – poetul fie cât de mare nu e poet totodeauna, – în acele momente,  prin urmare, în care el este mai el, mai însuşi, mai individual ca oricând. În fiecare suflet poetic realitatea şi idealul se combină şi se acordă într-un alt mod. Între doi poeţi pot fi asemănări numai doar prin asemănarea cea organică între naturile amândurora, niciodată prin imitaţie. A imita pe cineva în poezie este talent tot atât de vulgar ca şi a imita pe cineva pe scenă, unde şi acolo un actor artist urzeşte, nu maimuţăreşte. Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni.
  El va trăi, deşi a murit nebun. Şi a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta; ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi măreţe, avânturi care nu se pot vinde prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărâmă de pâine, stropită într-ascuns cu amare lacrimi – prefaţa nebuniei.
  El va trăi, deşi a murit nebun. Şi cum oare putea să nu înnebunească? În toate epocile au fost poeţi pe care flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pâine însoţită de o mai ticăloasă laudă, îl încovoia temător dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vrio mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.
  El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenumăraţii înţelepţi, care au lăsat, lasă şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu.
B. P. Hasdeu