27 mar. 2017

Reverberaţiile unor suflete îndrăgostite


„Ce sunt poeţii...?/ Sunt fluturi care zboară /
şi-mprăştie culori...” (Ce sunt poeţii, N.Pântea)

„Muzica ca şi literatura este limbajul pasiunii”. (Rihard Wagner). Poezia este un fel de muzică, trebuie să o auzi ca să o apreciezi, iar poetul este un donator de sânge la spitatlul cuvintelor, spunea Lucian Blaga.
Din anul 1999, de când UNESCO a declarat 21 martie „Ziua Internaţională a Poeziei”, această zi a devenit drept o recunoaştere a faptului că oamenii de litere şi de cultură, poeţii şi scriitorii din întreaga lume îşi aduc contribuţia la îmbogăţirea culturii şi spiritualităţii universale. De asemenea, „Ziua Internaţională a Poeziei” urmăreşte să susţină creaţia poetică, stabilirea unui dialog între poezie şi alte genuri de artă, cum ar fi muzica, editarea şi promovarea poeziei, dar şi a muzicii ca genuri de artă deschise oamenilor.
Chiar dacă Dumnezeu este poetul perfect, de Ziua Internațională a Poeziei El, i-a încredințat omului poet să lase pe vecie o lumânare aprinsă din cuvinte.
Cu astfel de gânduri şi frumoase idei, a fost organizată o activitate cultural-artistică la Centrul Academic Internaţional Eminescu, în cadrul salonului literar-muzical „Ne cheamă muza”, cu un generic sugestiv: Reverberaţiile unor suflete îndrăgostite. Un dialog intergeneraţional între poezie şi muzică, între artişti în devenire, dar şi artişti consacraţi,  oaspeţi frumoşi şi interesanţi.
Protagonista întâlnirii Natalia Pântea, o tânără, care debuteză cu o plachetă de poezii întitulată, Amurgul Tăcerii, un volum de versuri trăit şi retrăit în nenumărate rânduri prin încărcătura toridă a fiecărui cuvânt, a fiecărui rând, a fiecărei strofe, pline de nervi şi de rafinament. Originară din Măcăreşti, Ungheni. Născută în familia Galinei şi a lui Nicolae Pântea, la 15 mai 1996, fiind una din cei şapte copii ai familiei. Astăzi elevă în clasa a XII-a, la Liceul Seral nr.1 din Chişinău. O fire ambiţioasă, cu un suflet cald şi blând, ca şi timbrul vocii cu care a înzestrat-o bunul Dumnezeu, şi cu o mare dorinţă de a se afirma, de a se face auzită şi ascultată.
„Iubirea...Sentiment sublim care-mi deschide în cale zeci şi zeci de orizonturi, care mă face mai sinceră cu mine însumi. Iubirea e arta frumosului, e inspiraţia mea, e ceea ce trăiesc zi de zi. Fără iubire lumea e sumbră şi oamenii sunt reci. Numai iubirea îmi poetizează gândurile şi mă face să trăiesc”. Acestea au fost cuvintele de început ale discursului acestei frumoase şi talentate mlădiţe.
„Iluzii, vise speranţe... Acesta este tărâmul unui suflet îndrăgostit. Păcat că numic nu este veşnic, dar se stinge şi moare”, afirmă Natalia Pântea, autoarea scrierilor cuprinse în această carte. Gândurile poetice pe care le desprindem din creaţiile ei evocă trăirile tinerei poete, începând de la o vârstă adolescentină şi până în prezent, fiind evidentă maturizarea sa în timp.
Moderatoarea întâlnirii subliniază: „În poeziile tale am găsit mai multe motive literare: tăcerea, amintirile, iubirea, amurgul, durerea. Sunt nişte motive frecvente în marea literatură şi, aş putea spune eterne. Atâta maturitate, de ce?” A răspuns prin versuri: „Sunt tristă.../ În suflet de durere, / Mă regăsesc în lacrimi / În versuri şi tăcere”. (Tăcere). „Dar tac, ca focul stins în sobă. / Numai în suflet, zgomotos, / Mai ard speranţe, de iubire.../ Răscolind un vis frumos”. (Zgomotul tăcerii). „Când florile pe câmp se bucură de viaţă, / Când roi de fluturi zboară, e-o nouă dimineaţă, / Când totul e un vis şi-n jur e doar tăcere, / Tu, rătăceşti pe drum să-ţi plâng a ta durere”. (Lacrima durerii).
Trecutul e doar o amintire care trăieşte în prezent, restul sunt speranţe, susţine autoarea plachetei de versuri, care-şi păstrează visele şi speranţele într-un colţişor adânc al sufletului, reflectându-le, în momentele de curaj, pe o frunză, pe o floare, pe un strop de ploae, pe o inimă bună, pe un suflet dornic să-i audă tăcerea cuvintelor, pe care le mai caută.
Natalia a venit însoţită de mentorul şi ctitorul său, omul care o susţine şi o promovează, care i-a editat şi cartea, Victor Cobzac, Artist Plastic, poet, conferențiar universitar UTM. Despre poeta în devenire vorbeşte cu multă admiraţie: „Natalia Pântea este şi rămâne a fi un adevărat promotor al culturii autohtone de dincoace de Prut, autor cu un colorit irepetabil, simţire aparte şi un talent inedit de a îşira pe hârtie cuvinte venite de undeva din adâncul sufletului şi înaltul cerului, darul dat de însăşi Dumnezeu, din Universul unde stelele sunt în aşteptare ca cineva să le scuture şi să le dea o nouă strălucire în rime şi metafore în care să te facă să visezi ca un copil, aranjând cuvintele ca pe nişte note muzicale pe portativ”: „Am ieşit la plimbare / Iar tăcerea m-a adus în amurg / Ca să stau de vorbă cu mine...” (Amurgul tăcerii).
Cât de frumos şi important este atunci, când un talent veritabil, aidoma unui firicel de iarbă, care încearcă să răzbată prin piatră ca să iasă la lumina zilei şi, dacă are norocul să nu-l strivească nimeni, ba mai mult, să-i toarne şi un strop de apă ca să prindă la puteri, atunci, firul de iarbă, dar şi talentul susţinut şi sprijinit, va da roade bogate...
Poeta Tatiana Scripa, care-i urmăreşte evoluţia Nataliei a menţionat cu bucurie că este o tânără cu un mare viitor, talentul nativ pe care îl posedă, curajul, perseverenţa, consecvenţa şi marea dorinţă de a-şi urma visele au s-o ajute să se afirme şi să se realizeze. Moderatoarea intervine, mărturisind că a cunoscut-o pe Natalia prin intermediul poeziei Tatianei Scripa şi a Tatianei Afanas-Creciun, pe care dânsa o recită cu multă pasiune şi expresivitate
Să-i aducă felicitări tinerei poete, a venit tocmai de la Străşeni, Daniel Condrea, elev la Scoala de Muzică, însoţit de profesoara Silvia Lepădatu şi corepetitoarea Nadejda Gladchih Cibotari. El a interpretat la vioară „Balada”, muzică de Eugen Doga. Aici moderatoarea n-a ezitat să le amintească tuturor că anul acesta este declarat anul Eugen Doga (cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naştere).
Studenţii de la Centrul de Excelenţă în Educaţia Artistică „Ştefan Neaga”, însoţiţi de profesoara de limba şi literatura română Silvia Popov, grad didactic unu, au venit cu un moment poetic pe versurile lui Grigore Vieru, „Cântec de iubire”, recitat de Radu Solovei, fundal muzical, Anisia Zmeu cu aria „Se tu m ami”. Număr artistic, menţionat cu Premiul Mare la Festivalul de Poezie Grigore Vieru „Floarea Omeniei”, ajuns la cea de a şasea ediţie.
Compozitorul Adrian Beldiman, cel, care face o muzică absolut superbă, de o sensibilitate aparte şi de o transmitere individuală şi originală. Ne-a vorbit despre motivele care îl inspiră să creeze, despre cei cu care colaborează şi-i interpretează lucrările. Am ascultat creaţia „Floare albastră” inspirată din opera cu acelaşi nume de Mihai Eminescu, recitat Nicolae Jelescu, vocalize Aurica Basarabeancă, muzică Adrian Beldiman. O lucrare originală care a devenit deja şlagăr. A felicitat-o la rându-i pe Natalia, urându-i multă inspiraţie, promiţându-i că nu este exclusă şi o colaborare în viitor... Adrian Beldiman a prezentat  DVD-ul, întitulat „Victoria libertăţii”, apărut în 2016, care conţine mai multe stiluri de muzică, fapt care denotă profesionalismul tânărului compozitor. A dăruit cu drag câte un DVD tuturor artiştilor, dar şi Centrului Eminescu.
Un moment absolut deosebit, cu un impact emoţional aparte l-a produs marele actor, directorul artistic al Teatrului Poetic „Alexei Mateevici”, domnul Nicolae Jelescu. Un mod absolut original de interpretare, de simţire şi de transmitere. O personalitate carmică, ce te captivează de la primul sunet, ascultându-l îţi apare în faţa ochilor tot spectrul de culori şi imagini descrise în poezii. Ne-a recitat din opera eminesciană, din poezia lui Adrian Păunescu, Marin Sorescu, fabula „Boul şi Viţelul”, un mesaj care pare rupt din realitatea noastră cotidiană, impresionant, distractiv şi trist... A citit şi câteva poezii din cartea Nataliei, relatând că această tânără este un talent veritabil, i-a urat să-şi păstreze puritatea şi sinceritatea versului, dar şi a sufletului şi neapărat va izbândi.
La finalul acestei întâlniri de suflet, dar şi de cuget, actorul şi cantautorul Vitalie Toderaşcu a interpretat cu multă inspiraţie şi dăruire două cântece: cunoscuta melodie a lui Ducu Berţi, „Floare de colţ” şi mai nou „Poveste de amor”, versuri Cristian Botnarescu, poet de la Iaşi, România, muzică Adrian Beldiman.
Oaspeţii au lăsat câte un autograf, ca amintire, în Cartea de Onoare a bibliotecii Eminescu, drept semn de mulțumire organizatorilor şi participanţilor pentru clipele de revelaţie, dar şi pentru prilejul de a cunoaşte oameni noi şi interesanţi. Tinerii din sală, care au fost pe rol de public, studenţii de la Centrul de Excelenţă în Educaţia Artistică „Ştefan Neaga” şi cei de la Centrul de Excelenţă în Energetică şi Electronică, dar şi utilizatorii care au venit pe parcurs, au rămas foarte impresionaţi şi satisfăcuţi în urma acestei întâlniri. Autoarea a dăruit cărţi şi autografe.
Vă propunem înregistrări realizate de Andrei Viziru de la acest eveniment: 
http://www.trm.md/ro/matinal-national/matinal-national-din-28-martie-2017-partea-ii-a/
reportajul începe de la minuta 36. 00


Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Eminescu.
 


24 mar. 2017

Programul Chișinăul citește 2017

Lucreţia  Bârlădeanu în dialog cu cititorii cărţii „Tunica portocalie”
     
       Întâlnirile  cu personalităţi ne produc întotdeauna momente de bucurie, nouă celor de la Centrul Academic Internaţional Eminescu, dar şi utilizatorilor noştri fideli.  Ne aflăm în incinta Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”. Interlocutorii sunt elevii claselor a VIII-X-a din liceu, împreună cu profesoara de limba şi literatura română, grad superior, Angela Tomiţă şi bibliotecarele, Aculina Golovatenco şi Angela Descalui. Invitata întâlnirii Lucreţia Bârlădeanu, scriitoare, doctor în filologie, un om deosebit, oaspete drag nouă, o doamnă frumoasă la chip şi la suflet, o prezenţă aparte în peisajul literaturii româneşti, Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinta Asociaţiei Synergi Franco-Moldave, care ne-a mărturisit printre altele: Mă aflu pe podul de aur: circul mereu între Paris şi Chişinău. Lucreţia Bârlădeanu, s-a evidenţiat întotdeauna prin eleganţă, rafinament. Mot cle, eleganţa îi defineşte nu numai felul de a fi, dar şi scriitura. Vladimir Beşleagă a caracterizat-o drept ambasadoare  a culturii noastre la Paris.  
    Astăzi, scriitoarea Lucreţia Bârlădeanu ne bucură cu un nou volum. Un volum de nuvele şi povestiri, cu un titlu simbol, Tunica Portocalie,  apărută la Editura Prut, lansată în premieră la 27 mai 2016 la Centrul Academic Internaţional Eminescu.  Cartea înserează mai multe nuvele şi povestiri, pe care scriitoarea le-a publicat rând pe rând, în revista Contrafort, cea mai bună revistă de literatură română. Această carte este anume pentru tineri, motivul pentru care a şi fost aleasă să participe la concursul de lectură Chişinăul citeşte, inaugurat de Biblioteca Municipală  B. P. Hasdeu, ajuns la cea de-a XIV–a ediţie.
            Criticul Adrian Ciobanu spunea despre Tunica Portocalie, că este: Un cod al bunelor maniere. Cartea pune în discuţie nişte probleme de destin, de dragoste, iar la sfârşit îţi dai seama că în procesul lecturii se aude o muzică, care trăieşte în interior şi te insoţeşte pretutindeni, pe parcursul lecturii, sunând de fiecare dată difrit.
            Autoarea le povesteşte elevilor cum şi de unde şi-a cules subiectele, le-a vorbit despre personaje, menţionând, că literatura nu este obligată să reflecte realitatea obiectivă, să prezinte doar personaje pozitive, ele trebuie să fie complexe, cu trăsături bune şi mai puţin bune, viaţa ne inspiră, dar literatura cere un limbaj artistic, un stil propriu, o tehnică de creaţie individuală, o viziune personală a scriitorului asupra temei abordate. Elevii au citit cartea şi   i-au adresat autoarei mai multe întrebări, vizând anumite momente concrete din text, care după opinia lor nu aveau o finalitate, dânsa le-a răspuns cu amabilitate, subliniind că astfel de momente sunt lăsate la discreţia cititorului. Tunica portocalie – un simbol, o metaforă, un circuit prin care trecem în viaţa aceasta, în dragoste şi moartea dragostei, care pe parcurs trece în ceva mai superior.
            Tinerii au rămas impresionaţi şi intrigaţi, în dorinţa de a citi şi reciti cartea cât  mai curând. La finalul întâlnirii Lucreţia Bârlădeanu le-a spus, că tinerii de astăzi au mai multe oportunităţi şi posibilităţi în realizarea viselor râvnite, trebuie să-şi dorească ceva real şi să meargă sigur spre realizare. Aplauze şi flori, cuvinte de mulţumire reciprocă pentru organizatori şi elevi, până la noi întâlniri şi noi cărţi...
Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Eminescu.




22 mar. 2017

Spaţiul acvatic eminescian

22 martie, Ziua Mondială a Apei. Cu această ocazie Centrul Eminescu vă propune, dragi cititori, să vă informați despre sentimentul naturii în poezia eminesciană, legătura sa cu apa.
S-a observat de exegeza literară românească că apa,  cu un bogat registru de simboluri, inundă poezia eminesciană de la un capăt la celălalt. Astfel am putea urmări în opera lui Mihai Eminescu prezenţa naturală a apelor în spaţiul fizic, pentru a contempla apoi trecerea lor în cel sufletesc. Reflecţia pe care o face acad. Mihai Cimpoi, cum că "Neptunismul apare la Eminescu nu ca topos romantic comun, ci ca o expresie a Fiinţei româneşti, căci, aşa cum precizează Blaga, conchide criticul, structura orizontică ondulată e simbolizată la el atât prin imaginea "plaiului", cât şi prin imaginea "mării" şi a "apei" (61, p. 127).
Apele eminesciene apar în diverse ipostaze: izvor, râu, lac, mare, ocean - toate însă converg pentru a crea miraculoasa simfonie a poeziei eminesciene, superbă ca factură şi intonaţie. Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârăului de-argint, (Din străinătate).
Râul eminescian îmbracă nu numai haina romantică a secolului - râuri de lapte, argint e pe ape, râuri de foc - ci deseori nume concrete ca Nilul, Sena, Dunărea, Nistru, Tisa, deşi sfera preocupărilor estetice e şi în acest caz foarte diversă. Iar lacul - e o manifestare frecventă a spaţiilor acvatice eminesciene. El apare cu diverse ocazii şi în diferite perioade ale creaţiei, ceea ce ne permite să credem că imaginea lui nu e accidentală, ci e o metaforă care a fost construită cu deosebit gust de inspiraţia creatorului.
Eminescu evocă natura în creaţia sa nu pentru că este un mare iubitor de ea ca om, iar faptul că Veronica Micle nu cânta în versuri Ceahlăul şi codrii Moldovei nu ne dă dreptul să spunem că ea a trecut indiferentă pe lângă aceste frumuseţi - vorba e că natura cu atributele ei are în poezia lui Eminescu ca funcţie artistică un rol excepţional. Dintre toate veşmintele pe care le-ar putea îmbrăca apa eminesciană marea e cea mai preferată de poet şi cea mai plină de semnificaţii. Poetul evocă marea până a o vedea şi gestul e în deplin acord cu maniera romanticilor, pe care miracolul albastru i-a ademenit dintotdeauna prin spaţiu-i necuprins.
Ideea eminesciană a scufundării în ape capătă contururi profund filozofice mai ales în LUCEAFĂRUL, când marea oferă eroului şansa de a se renaşte sub alt chip: El asculta tremurător,/ Se aprindea mai tare/ Şi s-arunca fulgerător,/ Se scufunda în mare; Mai mult decât atât: marea este muma Luceafărului: Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea,/ Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea.
Marele optimism eminescian a plătit o singură dată tribut oceanului de gheaţă - simbol al încreminării totale, pentru ca în alte împrejurări, aducând imaginea apei în poezia sa, ritmul ei împletit cu ritmul dragostei să prelungească viaţa dincolo de hotarele ei. Apa şi dragostea în poezia lui Mihai Eminescu salvează de uitare şi moarte.
Sursa: Bârlădeanu, Lucreţia. Sentimentul naturii. - Chişinău: Cartier, 1996

20 mar. 2017

Ziua Internațională a Francofoniei

    Ziua de 20 martie este Ziua Internaţionalǎ a Francofoniei şi meritǎ sǎ ne amintim, cu aceastǎ ocazie, cât de mult ne-a influenţat, pe noi, Franţa şi cultura francezǎ. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese în secolul al XVII-lea ca singura limbǎ naturalǎ a circulaţiei ideilor în Europa, preluând o misiune pe care o avusese timp de o mie de ani limba latină. Termenul de "Francofonie" a fost utilizat, pentru prima dată, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a desemna spaţiile geografice unde limba franceză era folosită în mod curent.
 Francofonia înseamnă pace, înţelegere şi toleranţă, trei valori esenţiale ale umanităţii.
    Organizaţia Internaţională a Francofoniei reuneşte state şi guverne de pe cinci continente (care au în comun afinitatea pentru limba francceză).
Nucleul interguvernamental al Francofoniei a fost creat la 20 martie 1970, dată care este celebrată în fiecare an drept Ziua Internaţională a FrancofonieiRepublica Moldova a aderat la Organizaţia Internaţională a Francofoniei în februarie 1996, deţinând statutul de stat membru.

Cele patru mari obiective ale Francofoniei sunt:
·                     promovarea limbii franceze şi  a diversităţii culturale şi lingvistice;
·                     promovarea păcii, a democraţiei şi  a drepturilor omului;
·                     susţinerea educaţiei, formării, învăţământului superior şi cercetării;
·                     dezvoltarea cooperării în serviciul dezvoltării durabile şi a solidarităţii.

    Dincolo de semnificaţia sa diplomatică, socio-culturală şi politică, Ziua Internaţională a Francofoniei oferă ocazia celebrării unei moşteniri comune, cea a limbii franceze, şi ne invită în fiecare an la relevarea unui potenţial de creativitate culturală, ştiinţifică şi patrimonială.
    Francofonia a devenit o punte ce facilitează comunicarea dintre naţiuni şi întăreşte sentimentul apartenenţei la un spaţiu dominat de valorile democraţiei, diversităţii şi toleranţei. Tradiţia intelectuală este fundaţia pe care se ridică edificiul solidarităţii a cărei expresie o reprezintă şi festivităţile dedicate sărbătoririi Zilei Internaţionale a Francofoniei.

13 mar. 2017

Bogdan Petriceicu Hasdeu – un geniu universal

Bogdan Petriceicu - Hasdeu / fiul lui Alexandru, / nepotul lui Tadeu / tatăl Iuliei / Ca fie-sa, ca tată-său, ca bunicu-său / credea cu tărie în solia omenirii, / în dreptatea lui Dumnezeu, / în nemurirea sufletului. / A muncit, / A suferit, / A iubit. / Trecut prin încercări şi călit prin luptă, / se ridică zâmbind de unde se pogorâse plângând, la ai săi. / Nu-l uitaţi aici, căci el nu vă uită acolo.  (Epitaful meu. B.P.Hasdeu).
            Una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile. Personalitate titanică, Bogdan Petriceicu Hasdeu se naşte la Cristineşti-Hotin, tatăl său fiind Alexandru Hâjdău. Îşi face studiile liceale la Chişinău, iar cele universitare la Harkov. În 1857 se stabileşte la Iaşi, iar în 1863 la Bucureşti, unde editează revistele Aghiuţă, Satyrul, Columna lui Traian, Românul. A fost director al Arhivelor Statului şi profesor la Universitatea din Bucureşti. Membru al Academiei Române (1877) şi a foarte multe alte academii din lume. Volume: Micuţa (1864); Ion Vodă cel Cumplit (1865); Răzvan şi Vidra (1867); Odă la boieri (1848-1861; 1869), Poezie (1873); Istoria critică a românilor (1873, 1879); Etimologicum Magnum Romaniae (1886-1898); Trei crai de la Răsărit (1876); Ursita (1910).
            „Hasdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că a izbutit şi aproape peste tot’, afirmă tranşant Călinescu în monumentala sa Istorie... (Ed. II, p. 372). Hasdeu, este, după Eliade, printre oamenii de Renaştere care trebuia să facă, în secolul XIX românesc tot şi să facă repede sub semnul monumentalului, al marilor modele şi planurilor gigantice. “Dumnezeu era cu noi”. “Cu Hasdeu, înainte de Eminescu, nu mai copiam Europa, nici nu o respingeam, ci ne măsurăm cu ea”: “Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa” (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Iaşi, 1987, Bucureşti 91970), cu atitudini patetice pentru românism (care este “Umanitate, libertate şi adevăr”), şi împotriva cosmopolitismului (care este  “Egoist”, “sclavie şI minciună“), Hasdeu este pătruns de fapt de un irezistibil suflu al universalismului.
            Am putea spune multe, prezentându-i portretul fizic şi intellectual (aşa cum o face Nicu Gane), dominat de o frunte ca o cupolă puternic desfăşurată îndărătul cărora furnicau gândurile, de ochii vii, plini de lumină şi autoritate, şi de o frumuseţe bărbătească, sculpturală, invocând asemuirea cu Peciorinul Lermontovian  de care vorbea el însuşi, de duhul byronian de care era aprins sau văzându-l – călinescian – ca un Don Quijote de pustă (Ist., ed.II, p. 38) sau ca un incurabil pelegrin romantic? Ar putea fi o completă comparare – în chiar stilul hasdean – cu Dumnezeu sau cu Demiurgul creator de universuri, sprijinite de autoafirmaţii de felul “mi-am înţeles misiunea pe o scară colosală“ din prefaţa la Istoria critică a românilor?
            Aşa este, peste tot dăm, la Hasdeu, de o adevărată manie a monumentalismului şi universalului în aspiraţia de a cunoaşte şi a cuprinde Absolutul, de planuri gigantice şi de realizări pe măsura lor, de prisme generale şi de Istorii proiectate condensat în câte un specimen, de legi universale, de un enciclopedism monstruos care seacă toate “fântânile” (sursele adică), întregul volum de informaţii din trecut şi până în “prezinte” şi care aruncă o lumină vie “asupra tuturor originilor”. Acţiunea de “spargere a întunericului” este deosebit de efectivă, Hasdeu fiind marele Luminător, aruncând fie raze de lumină agere, fie fulgere de Jupiter tonans, al esenţelor, universalurilor, chestiunilor esenţiale, întregurilor percepute holografic în fragment.
            Aşadar, nici temerara comparaţiune cu Demiurgul nu ar spune totul: Hasdeu prezintă o simbioză pe cât de ciudată pe atât de firească, dat fiind gigantismul şi nebunia, “scelerateţea cea mai neagră” a spiritului său, dintre Demiurg şi Satan. De aceea îşi propune, în stilul său caracteristic  să-l corigeze pe Pascal: “Anima este care simpte pe Dumnezeu!” zice marele Pascal. Am putea adăogi: “Anima este care simpte pe Satana” (Ioan cel Cumplit Vodă).
            Farmecul operei lui stă în acest amestec original de spirit constructiv şi distructiv (de nihil nietzschean), de Demiurg şi Satan, însuşi eroii lui fiind – în chip romantic – firi superioare ieşite din obişnuitul cotidian: nişte genii care, binecuvântaţi de ziditorul suprem, dar şi atinşi de aripa lui Lucifer, sunt de fapt nişte genialoizi, nişte îngeri care, sfidându-şi creatorul, se transformă în îngeri căzuţi. Asemenea creatorului lor Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Răzvan, sunt nişte creaturi dumnezeeşti-satanice, spre deosebire de purii demonici Ghiţă Tăciune sau Şarpe.
            Împărţirea, contradictorie prin excelenţă, între Demiurg Şi Satan îi înalţă şi-i sfâşie tragic pe eroi – „oamneni aleşi”, dominaţi şi conduşi de ursită, categorie hasdeană ce uneşte scopul înalt, „marea misiune” şi fatumul. „Când cerul voieşte a încredinţa unui om ales o mare misiune, el începe întotdeauna prin a ispiti sufletul şi cugetul său în amărăciunea zileleor grele”, spune Hasdeu, referindu-se la un filosof antic. După „vagabunde colindări din ţară în ţară”, după numeroase speranţe amăgite, dureri şi înfrângeri morale, şi muncă fizică nerăsplătite, Cerul îi încredinţează lui Ioan Vodă cel Cumplit o mare misiune şi, mânat de ceea ce Hasdeu denumeşte „religiunea gloriei”, nestrămutată în fundul inimii cezarilor şi napoleonilor, „ca albia mării”; să întroducă reforme, să discearnă între „ţară” şi boieri, şi călugări, să promoveze politică exterioară dibace, să încheie o puternică oaste moldovenească şi să fie un strateg excepţional, un geniu militar. Fireşte, este şi un geniu al contradicţiei care recurge şi la trădare. Este o măreţie tragică explicată prin aceeaşi ursită şi prin măreţia căderii însăşi: „Apoi apare figura ceea curat românească a eroului; şovăieşte din depărtare, creşte şi caracterizează din ce în ce mai bine, apropiindu-se de ţintă, aici la proporţii gigantice şi pierde cumpătul! Dar privind-o chiar în pulberea căderii: ea tot încă este mult mai mare, decât tremurânzii pigmei, care calcă sub picioare cadavrul!”. (din Prefaţa primei ediţiuni.).
            Moartea lui Răzvan este pusă de asemenea într-o astfel de lumină tragică a căderii în măreţie, accidentul fatal obţinând o strălucire în raport cu înalta ursită dată de însuşi Dumnezeu. Vidra nu este decât o confidentă a eroului, un alter ego demonizat al lui, ca o porta voce, ca un sine ce meditează – distanţat – asupra faptelor:
            Ghiţă Tăciune din nuvela Duduca Mamuca (Micuța) este omul romantic de excepţie, care îşi vădeşte prin spiritul de observaţie acut, prin ironie şi intensitate a trăirii, superioritatea faţă de „cercul strâmt” al realităţii.
            Ghiţă Tăciune este din stirpea lermontovianului Peciorin: e un adolescent genealoid oscilând între conştiinţa esenţei sale superioare şi neputinţa de a se realiza în acţiuni concrete. El urmează un drum implacabil al fatalităţii.
            Figura titanică a lui Hasdeu se înscrie în orizontul de aşteptare al contemporaneităţii noastre printr-o contradictorie reacţie de acceptare-respingere, căci el poartă – programatic – nu numai un palton ponosit de om al tradiţiei, ca şi Iorga  şi majoritatea scriitorilor basarabeni ci şi o pelerină romantică şi o haină din mai multe stofe prefigurând, aşa cum observa Nicolae Manolescu (în Istoria critică...) intertextualitatea generalizată a sfârşitului de secol XX. Retoric, veleitar, programatic şi pragmatic în lirică (ce este dintre toate ramurile încercate cea mai slabă, după aprecierea lui Călinescu, Istoria... ed. II, p.372) crezând greşit în primordialitatea gândului, pragmatismul lui este cauzat de punerea poeziei în serviciul naţionalităţii şi al educaţiei morale, după cum consideră Şerban Cioculescu (Istoria p. 126), el este totuşi un pioner al poeziei de idei, şi un cultivator al unei estetici energetice, vitaliste, agresive la porunca demoniei din străfunduri care, după Negoiţescu, generează poetica „negră”, „dură”. Privată de „un deosebit caracter evocator” (Vianu, Arta prozatorilor români, 1988, p. 144) proza hasdeană se citeşte, azi, pentru caracterul ei de frontieră, eseistic, dinamic, economicos, ce sfidează ritmul domol moldovenesc al naturii.
            Genial în ansamblul operei, unde este uvrier şi artist deopotrivă depăşind radical basarabenismul şi chiar românismul programatic printr-un har al titanismului creativ, Hasdeu ne dă, în domeniul literaturii, atât fragmente sclipitoare cât şi întreguri rău clădite. 


Sursa: Cimpoi, Mihai. Sfinte firi vizionare. 
- București: EuroPress Group, 2007.
           


Cules computerizat: Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Eminescu