13 mar. 2017

Bogdan Petriceicu Hasdeu – un geniu universal

Bogdan Petriceicu - Hasdeu / fiul lui Alexandru, / nepotul lui Tadeu / tatăl Iuliei / Ca fie-sa, ca tată-său, ca bunicu-său / credea cu tărie în solia omenirii, / în dreptatea lui Dumnezeu, / în nemurirea sufletului. / A muncit, / A suferit, / A iubit. / Trecut prin încercări şi călit prin luptă, / se ridică zâmbind de unde se pogorâse plângând, la ai săi. / Nu-l uitaţi aici, căci el nu vă uită acolo.  (Epitaful meu. B.P.Hasdeu).
            Una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile. Personalitate titanică, Bogdan Petriceicu Hasdeu se naşte la Cristineşti-Hotin, tatăl său fiind Alexandru Hâjdău. Îşi face studiile liceale la Chişinău, iar cele universitare la Harkov. În 1857 se stabileşte la Iaşi, iar în 1863 la Bucureşti, unde editează revistele Aghiuţă, Satyrul, Columna lui Traian, Românul. A fost director al Arhivelor Statului şi profesor la Universitatea din Bucureşti. Membru al Academiei Române (1877) şi a foarte multe alte academii din lume. Volume: Micuţa (1864); Ion Vodă cel Cumplit (1865); Răzvan şi Vidra (1867); Odă la boieri (1848-1861; 1869), Poezie (1873); Istoria critică a românilor (1873, 1879); Etimologicum Magnum Romaniae (1886-1898); Trei crai de la Răsărit (1876); Ursita (1910).
            „Hasdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că a izbutit şi aproape peste tot’, afirmă tranşant Călinescu în monumentala sa Istorie... (Ed. II, p. 372). Hasdeu, este, după Eliade, printre oamenii de Renaştere care trebuia să facă, în secolul XIX românesc tot şi să facă repede sub semnul monumentalului, al marilor modele şi planurilor gigantice. “Dumnezeu era cu noi”. “Cu Hasdeu, înainte de Eminescu, nu mai copiam Europa, nici nu o respingeam, ci ne măsurăm cu ea”: “Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa” (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Iaşi, 1987, Bucureşti 91970), cu atitudini patetice pentru românism (care este “Umanitate, libertate şi adevăr”), şi împotriva cosmopolitismului (care este  “Egoist”, “sclavie şI minciună“), Hasdeu este pătruns de fapt de un irezistibil suflu al universalismului.
            Am putea spune multe, prezentându-i portretul fizic şi intellectual (aşa cum o face Nicu Gane), dominat de o frunte ca o cupolă puternic desfăşurată îndărătul cărora furnicau gândurile, de ochii vii, plini de lumină şi autoritate, şi de o frumuseţe bărbătească, sculpturală, invocând asemuirea cu Peciorinul Lermontovian  de care vorbea el însuşi, de duhul byronian de care era aprins sau văzându-l – călinescian – ca un Don Quijote de pustă (Ist., ed.II, p. 38) sau ca un incurabil pelegrin romantic? Ar putea fi o completă comparare – în chiar stilul hasdean – cu Dumnezeu sau cu Demiurgul creator de universuri, sprijinite de autoafirmaţii de felul “mi-am înţeles misiunea pe o scară colosală“ din prefaţa la Istoria critică a românilor?
            Aşa este, peste tot dăm, la Hasdeu, de o adevărată manie a monumentalismului şi universalului în aspiraţia de a cunoaşte şi a cuprinde Absolutul, de planuri gigantice şi de realizări pe măsura lor, de prisme generale şi de Istorii proiectate condensat în câte un specimen, de legi universale, de un enciclopedism monstruos care seacă toate “fântânile” (sursele adică), întregul volum de informaţii din trecut şi până în “prezinte” şi care aruncă o lumină vie “asupra tuturor originilor”. Acţiunea de “spargere a întunericului” este deosebit de efectivă, Hasdeu fiind marele Luminător, aruncând fie raze de lumină agere, fie fulgere de Jupiter tonans, al esenţelor, universalurilor, chestiunilor esenţiale, întregurilor percepute holografic în fragment.
            Aşadar, nici temerara comparaţiune cu Demiurgul nu ar spune totul: Hasdeu prezintă o simbioză pe cât de ciudată pe atât de firească, dat fiind gigantismul şi nebunia, “scelerateţea cea mai neagră” a spiritului său, dintre Demiurg şi Satan. De aceea îşi propune, în stilul său caracteristic  să-l corigeze pe Pascal: “Anima este care simpte pe Dumnezeu!” zice marele Pascal. Am putea adăogi: “Anima este care simpte pe Satana” (Ioan cel Cumplit Vodă).
            Farmecul operei lui stă în acest amestec original de spirit constructiv şi distructiv (de nihil nietzschean), de Demiurg şi Satan, însuşi eroii lui fiind – în chip romantic – firi superioare ieşite din obişnuitul cotidian: nişte genii care, binecuvântaţi de ziditorul suprem, dar şi atinşi de aripa lui Lucifer, sunt de fapt nişte genialoizi, nişte îngeri care, sfidându-şi creatorul, se transformă în îngeri căzuţi. Asemenea creatorului lor Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Răzvan, sunt nişte creaturi dumnezeeşti-satanice, spre deosebire de purii demonici Ghiţă Tăciune sau Şarpe.
            Împărţirea, contradictorie prin excelenţă, între Demiurg Şi Satan îi înalţă şi-i sfâşie tragic pe eroi – „oamneni aleşi”, dominaţi şi conduşi de ursită, categorie hasdeană ce uneşte scopul înalt, „marea misiune” şi fatumul. „Când cerul voieşte a încredinţa unui om ales o mare misiune, el începe întotdeauna prin a ispiti sufletul şi cugetul său în amărăciunea zileleor grele”, spune Hasdeu, referindu-se la un filosof antic. După „vagabunde colindări din ţară în ţară”, după numeroase speranţe amăgite, dureri şi înfrângeri morale, şi muncă fizică nerăsplătite, Cerul îi încredinţează lui Ioan Vodă cel Cumplit o mare misiune şi, mânat de ceea ce Hasdeu denumeşte „religiunea gloriei”, nestrămutată în fundul inimii cezarilor şi napoleonilor, „ca albia mării”; să întroducă reforme, să discearnă între „ţară” şi boieri, şi călugări, să promoveze politică exterioară dibace, să încheie o puternică oaste moldovenească şi să fie un strateg excepţional, un geniu militar. Fireşte, este şi un geniu al contradicţiei care recurge şi la trădare. Este o măreţie tragică explicată prin aceeaşi ursită şi prin măreţia căderii însăşi: „Apoi apare figura ceea curat românească a eroului; şovăieşte din depărtare, creşte şi caracterizează din ce în ce mai bine, apropiindu-se de ţintă, aici la proporţii gigantice şi pierde cumpătul! Dar privind-o chiar în pulberea căderii: ea tot încă este mult mai mare, decât tremurânzii pigmei, care calcă sub picioare cadavrul!”. (din Prefaţa primei ediţiuni.).
            Moartea lui Răzvan este pusă de asemenea într-o astfel de lumină tragică a căderii în măreţie, accidentul fatal obţinând o strălucire în raport cu înalta ursită dată de însuşi Dumnezeu. Vidra nu este decât o confidentă a eroului, un alter ego demonizat al lui, ca o porta voce, ca un sine ce meditează – distanţat – asupra faptelor:
            Ghiţă Tăciune din nuvela Duduca Mamuca (Micuța) este omul romantic de excepţie, care îşi vădeşte prin spiritul de observaţie acut, prin ironie şi intensitate a trăirii, superioritatea faţă de „cercul strâmt” al realităţii.
            Ghiţă Tăciune este din stirpea lermontovianului Peciorin: e un adolescent genealoid oscilând între conştiinţa esenţei sale superioare şi neputinţa de a se realiza în acţiuni concrete. El urmează un drum implacabil al fatalităţii.
            Figura titanică a lui Hasdeu se înscrie în orizontul de aşteptare al contemporaneităţii noastre printr-o contradictorie reacţie de acceptare-respingere, căci el poartă – programatic – nu numai un palton ponosit de om al tradiţiei, ca şi Iorga  şi majoritatea scriitorilor basarabeni ci şi o pelerină romantică şi o haină din mai multe stofe prefigurând, aşa cum observa Nicolae Manolescu (în Istoria critică...) intertextualitatea generalizată a sfârşitului de secol XX. Retoric, veleitar, programatic şi pragmatic în lirică (ce este dintre toate ramurile încercate cea mai slabă, după aprecierea lui Călinescu, Istoria... ed. II, p.372) crezând greşit în primordialitatea gândului, pragmatismul lui este cauzat de punerea poeziei în serviciul naţionalităţii şi al educaţiei morale, după cum consideră Şerban Cioculescu (Istoria p. 126), el este totuşi un pioner al poeziei de idei, şi un cultivator al unei estetici energetice, vitaliste, agresive la porunca demoniei din străfunduri care, după Negoiţescu, generează poetica „negră”, „dură”. Privată de „un deosebit caracter evocator” (Vianu, Arta prozatorilor români, 1988, p. 144) proza hasdeană se citeşte, azi, pentru caracterul ei de frontieră, eseistic, dinamic, economicos, ce sfidează ritmul domol moldovenesc al naturii.
            Genial în ansamblul operei, unde este uvrier şi artist deopotrivă depăşind radical basarabenismul şi chiar românismul programatic printr-un har al titanismului creativ, Hasdeu ne dă, în domeniul literaturii, atât fragmente sclipitoare cât şi întreguri rău clădite. 


Sursa: Cimpoi, Mihai. Sfinte firi vizionare. 
- București: EuroPress Group, 2007.
           


Cules computerizat: Larisa Arseni. Maestru în artă. Colaboratoare la
Centrul Academic Internaţional Eminescu