22 mar. 2017

Spaţiul acvatic eminescian

22 martie, Ziua Mondială a Apei. Cu această ocazie Centrul Eminescu vă propune, dragi cititori, să vă informați despre sentimentul naturii în poezia eminesciană, legătura sa cu apa.
S-a observat de exegeza literară românească că apa,  cu un bogat registru de simboluri, inundă poezia eminesciană de la un capăt la celălalt. Astfel am putea urmări în opera lui Mihai Eminescu prezenţa naturală a apelor în spaţiul fizic, pentru a contempla apoi trecerea lor în cel sufletesc. Reflecţia pe care o face acad. Mihai Cimpoi, cum că "Neptunismul apare la Eminescu nu ca topos romantic comun, ci ca o expresie a Fiinţei româneşti, căci, aşa cum precizează Blaga, conchide criticul, structura orizontică ondulată e simbolizată la el atât prin imaginea "plaiului", cât şi prin imaginea "mării" şi a "apei" (61, p. 127).
Apele eminesciene apar în diverse ipostaze: izvor, râu, lac, mare, ocean - toate însă converg pentru a crea miraculoasa simfonie a poeziei eminesciene, superbă ca factură şi intonaţie. Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârăului de-argint, (Din străinătate).
Râul eminescian îmbracă nu numai haina romantică a secolului - râuri de lapte, argint e pe ape, râuri de foc - ci deseori nume concrete ca Nilul, Sena, Dunărea, Nistru, Tisa, deşi sfera preocupărilor estetice e şi în acest caz foarte diversă. Iar lacul - e o manifestare frecventă a spaţiilor acvatice eminesciene. El apare cu diverse ocazii şi în diferite perioade ale creaţiei, ceea ce ne permite să credem că imaginea lui nu e accidentală, ci e o metaforă care a fost construită cu deosebit gust de inspiraţia creatorului.
Eminescu evocă natura în creaţia sa nu pentru că este un mare iubitor de ea ca om, iar faptul că Veronica Micle nu cânta în versuri Ceahlăul şi codrii Moldovei nu ne dă dreptul să spunem că ea a trecut indiferentă pe lângă aceste frumuseţi - vorba e că natura cu atributele ei are în poezia lui Eminescu ca funcţie artistică un rol excepţional. Dintre toate veşmintele pe care le-ar putea îmbrăca apa eminesciană marea e cea mai preferată de poet şi cea mai plină de semnificaţii. Poetul evocă marea până a o vedea şi gestul e în deplin acord cu maniera romanticilor, pe care miracolul albastru i-a ademenit dintotdeauna prin spaţiu-i necuprins.
Ideea eminesciană a scufundării în ape capătă contururi profund filozofice mai ales în LUCEAFĂRUL, când marea oferă eroului şansa de a se renaşte sub alt chip: El asculta tremurător,/ Se aprindea mai tare/ Şi s-arunca fulgerător,/ Se scufunda în mare; Mai mult decât atât: marea este muma Luceafărului: Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea,/ Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea.
Marele optimism eminescian a plătit o singură dată tribut oceanului de gheaţă - simbol al încreminării totale, pentru ca în alte împrejurări, aducând imaginea apei în poezia sa, ritmul ei împletit cu ritmul dragostei să prelungească viaţa dincolo de hotarele ei. Apa şi dragostea în poezia lui Mihai Eminescu salvează de uitare şi moarte.
Sursa: Bârlădeanu, Lucreţia. Sentimentul naturii. - Chişinău: Cartier, 1996