Poezia lunii

POEZIA LUNII
FEBRUARIE
Scopul: promovarea poeziei eminesciene

Obiectivul: să învăţăm o poezie în lună


Floare albastră


Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.

În zădar râuri în soare
Gramadesti-n a ta gândire 
Şi câmpiile asire 
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în departare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica, 
Dulce netezindu-mi părul. 
Ah! ea spuse adevarul; 
Eu am râs, n-am zis nimica.

Hai în codrul cu verdeaţă
 Und-izvoare plâng în vale, 
Stânca stă să se prăvale 
In prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure, 
Lânga balta cea senină 
Şi sub trestia cea lină 
Vom sedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti 
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romani
ţă
Voi cerca de m
ă iubeşti.


Şi de-a soarelui căldură 
Voi fi roşie ca mărul, 
Mi-oi desface de-aur părul, 
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare, 
Nime-n lume n-a s-o ştie, 
Căci va fi sub pălărie
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de var
ă,
Mi-i
ţinea de subsuoară,
Te-oi
ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da s
ărutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastr
ă n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa c
ă-mi esti drag?

Inc-o gura si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoas
ă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastr
ă! floare-albastră!...
Totu
şi este trist în lume!

Mihai Eminescu